Religious property restitution: Suppression of common law nullity claims by special retrocession legislation

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Deliberând, asupra cauzei de faţă reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la 10 martie 2017 pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamanţii Protopopiatul Romano-Catolic Oradea şi Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Oradea prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Oradea şi Consiliul Judeţean Bihor, au solicitat:

- constatarea nulităţii absolute a ofertei de donaţie autentificată sub nr. x/1978 la Notariatul de Stat Judeţean Bihor;

- constatarea nulităţii absolute parţiale a deciziei nr. 130/06.03.1978 şi a Tabelului anexă poziţia 1 privind acceptarea donaţiei imobilelor top. x înscrise în cf. x Episcopia Bihor;

- constatarea nulităţii absolute parţiale a încheierii nr. 3829/1978 a Biroului de carte funciară privitor la intabularea dreptului de proprietate a Statului Român asupra imobilelor top. x înscrise în cf x Episcopia Bihor;

- rectificarea cf. x Episcopia Bihor (nou înfiinţată prin transcrierea nr. Top. x şi top. x din cf. x Episcopia Bihor) în sensul radierii Statului Român şi restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară prin reînscrierea dreptului de proprietate a Protopopiatului Romano-Catolic Oradea.

Prin sentinţa civilă nr. 4510 din 13 iunie 2017, Judecătoria Oradea a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat soluţionarea cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Bihor.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal în primul ciclu procesual:

Prin sentinţa civilă nr. 35/C din 26 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii Protopopiatul Romano-Catolic Oradea şi Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel:

Prin decizia nr. 975/A din 10 octombrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor şi Protopopiatul Romano-Catolic Oradea împotriva sentinţei nr. 35/C din 26 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2017*.

4. Sentinţa pronunţată de tribunal în rejudecare:

Prin sentinţa civilă nr. 16/C din 22 ianuarie 2019 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor Protopopiatul Romano-Catolic Oradea şi Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor.

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Oradea prin primar şi Consiliul Local al municipiului Oradea.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Judeţean Bihor şi a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu acesta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii Protopopiatul Romano-Catolic Oradea şi Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor.

S-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donaţie autentificată sub nr. x/1978 de Notariatul de Stat Judeţean Bihor, nulitatea absolută parţială a deciziei nr. 130/1978 şi a Tabelului anexă poziţia 1 cu privire la imobilele nr. top x înscrise în CF nr. x Episcopia Bihor, restul cererilor fiind respinse.

5. Decizia pronunţată de curtea de apel, în al doilea ciclu procesual:

Prin decizia nr. 943/A din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi Protopopiatul Romano-Catolic Oradea şi de Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor împotriva sentinţei civile nr. 16/C din 22 ianuarie 2019 pronunţată de Tribunalul Bihor.

A respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor.

A admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor.

A admis apelul principal declarat de apelanţii-pârâţi Municipiul Oradea şi Consiliul Local Al Municipiului Oradea şi apelul incident declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în totalitate cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Protopopiatul Romano - Catolic Oradea şi Parohia Romano - Catolică Episcopia Bihor.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

6. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 943/A din 17 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, atât reclamanţii Protopopiatul Romano - Catolic Oradea şi Parohia Romano - Catolică Episcopia Bihor, cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, au declarat recurs.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel de către recurenţii-reclamanţi vizează în esenţă următoarele aspecte, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenţii-reclamanţi Protopopiatul Romano-Catolic Oradea şi Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor au arătat că au întocmit actul de donaţie către Statul Român sub presiunea autorităţilor comuniste, ceea ce face ca respectiva donaţie să fie lovită de nulitate absolută, fiind lipsită de animus donandi, sens în care au invocat drept practică judiciară decizia civilă nr. 321R/2008 a Curţii de Apel Cluj.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât decizia recurată încalcă principiile fundamentale consacrate de Constituţie şi dreptul la un proces echitabil, iar instanţa de apel nu a prezentat argumentele pro şi contra care i-au format convingerea cu privire la soluţia pronunţată.

Au arătat că instanţa în mod greşit a omis a se pronunţa cu privire la motivele de apel depuse de către reclamanta care formulase un apel principal în raport cu apelul incident din cauză.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa a aplicat greşit prevederile art. 472 C. proc. civ. când a respins excepţia inadmisibilităţii apelului incident, sens în care au făcut referire la decizia nr. 1399/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-o speţă similară.

În acest sens, au susţinut că pârâtul nu putea să mai pună în discuţie temeinicia soluţiei cu privire la primul capăt de cerere, atât timp cât acţiunea a fost admisă în parte, iar reclamanţii au formulat apel doar cu privire la capătul de cerere respins.

De asemenea, au arătat că instanţa de apel a aplicat eronat prevederile Legii nr. 1/2000 şi ale O.U.G. nr. 94/2000, apreciind în mod greşit că în speţă ar fi aplicabilă Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că obiectul cererii introductive nu este o acţiune în revendicare, fiind vorba despre nulitate absolută şi consecinţele legale ale restabilirii situaţiei anterioare.

S-a învederat că instanţa de apel a indicat greşit art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, că prin raportare la O.U.G. nr. 94/2000, acţiunea în constatarea nulităţii donaţiei nu era o etapă obligatorie în procedura administrativă, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că "reclamanta a fost proprietară asupra imobilelor top. x înscrise în cartea funciară x Episcopia Bihor. Cu ocazia naţionalizării bunurilor care au aparţinut cultului catolic, cu privire la aceste imobile, reprezentanţii Statului Român au întocmit pretinse acte de donaţie prin care imobilele ar fi trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de gratificare.

În acest sens, se arată că reprezentanţii cultului catolic au fost obligaţi să întocmească oferta de donaţie autentificată sub nr. x/1978 la Notariatul de Stat judeţean Bihor, "ofertă" care a "fost acceptată prin decizia Consiliului Popular al Judeţului Bihor nr. 130/6.03.1978 şi a Tabelul anexă poziţia 1."

Prin încheierea nr. 3829/1978 a Biroului de carte funciară privitor la intabularea dreptului de proprietate a Statului Român asupra imobilelor top. x înscrise în cf. x Episcopia Bihor, s-a dispus constituirea cărţii funciare nou-înfiinţate 3147 Episcopia Bihor prin transcrierea nr. top. x şi top. x din cartea funciară x Episcopia Bihor, în favoarea Statului Român, în timp ce nr. top. x şi top. x au rămas înscrise în cartea funciară x Episcopia Bihor, însă cu privire la aceste ultime numere topografice Statul Român nu a fost intabulat în cartea funciară (poate din omisiune ori poate tocmai pentru că acele terenuri reprezentau de fapt cimitirul romano-catolic).

Se învederează că un motiv de nulitate absolută a donaţiei îl constituie faptul că donaţia presupune un acord de voinţe: pe de o parte voinţa animus donandi a donatorului, iar de cealaltă parte, voinţa donatarului de a o accepta. Ori, în speţa de faţă, lipseşte acest consimţământ din partea donatorului. Este evident faptul că animus donandi sau voinţa de a dona a Protopopiatului Romano-Catolic Oradea a lipsit, fiind de notorietate opresiunea comunistă împotriva cultelor religioase.

În practica judecătorească s-a arătat că, dat fiind contextul politico-social, imobilele donate statului trebuie incluse în categoria celor preluate abuziv, pe motiv că actul a fost încheiat numai pentru a acorda o aparenţă de legalitate preluării respectivului bun, care se realiza pe căi de fapt, lipsind intenţia de a gratifica, proprietarii fiind obligaţi să le încheie pentru a-şi proteja drepturi sau interese mai importante decât dreptul de proprietate.

În speţă, susţin recurenţii că a lipsit intenţia de a gratifica, cu atât mai mult cu cât întreg terenul în litigiu a rămas în continuare în folosinţa vechiului proprietar, o parte a acestuia fiind folosit drept cimitir romano-catolic şi în prezent, astfel că nu exista nicio motivare logică pentru care biserica romano-catolică să renunţe la dreptul său de proprietate.

Pentru aceste motive, se mai susţine de către recurenţi că prin acţiunea introductivă s-a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a încheierii nr. 3829/1978 a Biroului de carte funciară privitor la intabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilelor top. x înscrise în cartea funciară x Episcopia Bihor, restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară în favoarea vechiului proprietar prin rectificarea cf. x Episcopia Bihor (nou înfiinţată prin transcrierea nr. top. x şi top. x din cf. x Episcopia Bihor) în sensul radierii Statului Român.

Din această perspectivă se susţine că prin sentinţa apelată, în mod corect, instanţa de fond a admis cererea de constatare a nulităţii absolute parţiale a donaţiei, însă a respins cererile vizând restabilirea situaţiei anterioare prin rectificarea de carte funciară în sensul înscrierii vechiului proprietar în cartea funciară, motivând că în speţă ar fi incidente considerentele Deciziei nr. 33/2008 Î.C.C.J. şi că, raportat la această decizie, nu s-ar putea realiza repunerea în situaţia anterioară a vechiului proprietar decât în condiţiile procedurii speciale reglementate de O.U.G. nr. 94/2000, precum şi că nu ar fi aplicabile în speţă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. pentru că nu ar fi vorba despre un bun actual.

Or, arată recurenţii că au declarat apel împotriva respingerii capătului de cerere al restabilirii situaţiei anterioare, că Ministerul Finanţelor Publice a declarat apel incident şi că a declarat apel şi Municipiul Oradea.

Astfel, recurenţii susţin că instanţa de apel, aplicând şi interpretând greşit legea şi omiţând a se pronunţa asupra motivelor din apelul reclamanţilor şi asupra motivelor de apel din calea de atac a Municipiului Oradea, a pronunţat o hotărâre nelegală, fiind incidente dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti", recurenţii au învederat că instanţa depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti când: încalcă principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituţie sau de o lege organică (de exemplu, accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, publicitatea dezbaterilor, exercitarea căilor de atac etc.); încalcă dreptul la un proces echitabil (exigenţă a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, consacrată şi prin art. 21 alin. (3) din Constituţia României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi prin art. 6 C. proc. civ.).

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro sau contra, de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată. Aceste argumente (juridice) trebuie sa se raporteze pe de o parte la susţinerile şi apărările făcute de părţi, iar pe de altă parte la dispoziţiile legale (cadrul legal) aplicabile (Î.C.C.J., secţia de contencios administrativ fiscal, decizia nr. 3746/2005).

În acest sens, s-a arătat că obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce motiv a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

De altfel, chiar Curtea Europeana a Drepturilor Omului (cauza Achina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de proba sau cel puţin de a le aprecia. A nu motiva o hotărâre şi a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigentă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Or, se susţine de către recurenţii-reclamanţi că atâta timp cât, în considerente, instanţa nu analizează toate probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută.

Prin urmare, se arată că instanţa, în mod greşit, a omis a se pronunţa cu privire la motivele de apel depuse de către reclamanta care formulase un apel principal în raport cu apelul incident din cauză.

Instanţa de apel era obligată să constate că reclamantele (partea potrivnică), potrivit art. 472 C. proc. civ., au formulat apel principal, în raport de apelul incident al pârâtului 1 - Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi să se pronunţe cu privire la acesta.

Se arată că prin reglementarea apelului incident, legiuitorul a urmărit să ofere un instrument părţii care, deşi nu a câştigat în totalitate procesul în faţa primei instanţe, este mulţumită de hotărârea acesteia, sperând ca aceasta să rămână definitivă în forma în care a fost pronunţată şi, dacă este cazul, să o pună în executare cât mai repede, evitând temporizarea cauzată prin exerciţiul căii de atac. Dacă, însă, cealaltă parte alege să formuleze apel principal, această speranţă devine iluzorie cel puţin sub aspectul termenului de soluţionare a cauzei, în acest moment născându-se interesul exercitării căii de atac pentru a obţine schimbarea sentinţei într-o formă care să-i devină favorabilă în întregime dacă este cazul.

Or, susţin recurenţii că, în mod evident, pârâtul 1 a formulat apel incident raportat la apelul principal (ca parte potrivnică), fapt dovedit şi prin depunerea apelului incident la 23 aprilie 2019, după ce fusese deja depus şi apelul pârâţilor 2 şi 3 (care au interese comune cu ale pârâtului 1), prin cererea din 23 aprilie 2019 pârâtul Statul Român formulând apel incident şi întâmpinare în raport cu reclamantele.

Prin urmare, se învederează că soluţia legală şi firească era respingerea apelului incident ca inadmisibil, instanţa de apel trecând cu uşurinţă peste această excepţie invocată de reclamante.

Instanţa de apel soluţionează de fapt doar apelul incident, punând în discuţie excepţia inadmisibilităţii acţiunii, dar făcând referire în considerente doar la motive pentru care, în opinia instanţei, nu ar fi posibilă restabilirea situaţiei anterioare. Or, susţin recurenţii că instanţa de apel respinge întreaga acţiune introductivă fără a se pronunţa pe fond cu privire la capătul de cerere al nulităţii absolute a donaţiei.

În ceea ce priveşte la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenţii arată că, în mod nelegal, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii apelului incident, aplicând şi interpretând greşit prevederile art. 472 C. proc. civ.

Recurenţii învederează că în practica judiciară s-a statuat că apelul incident este admisibil doar în cazul în care priveşte aspecte asupra cărora planează deja riscul reformării ca urmare a învestirii instanţei cu analiza lor prin apelul principal. Încadrarea apelului incident în limitele devolutive ale celui principal devine astfel o condiţie suplimentară celor prevăzute de lege.

Recurenţii mai arată că acţiunea a fost admisă în parte, iar reclamanţii au formulat apel doar cu privire la capătul de cerere respins, iar nu cu privire la cererea admisă. În acest caz, faţă de obiectul apelului principal formulat de către reclamant împotriva hotărârii, pârâtului nu îi este permis decât să se apere pe calea unei întâmpinări cu privire la capătul de cerere admis, neputând să mai critice şi să repună în discuţie temeinicia soluţiei cu privire la primul capăt de cerere.

Se mai susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 472 C. proc. civ. şi considerând că apelul incident ar fi fost formulat în raport cu apelul pârâţilor 2 şi 3, apel pe care îl consideră principal, când de fapt apelul principal este al reclamantelor.

Or, susţin recurenţii-reclamanţi că apelul principal nu priveşte partea respinsă din hotărâre şi care nu a fost apelată, astfel că nici apelul incident nu poate fi exercitat decât în limitele apelului principal, întrucât nu poate fi soluţionat decât în limitele în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică.

Prin urmare, se arată că, în mod nelegal, s-a admis apelul incident şi apelul pârâţilor 2 şi 3 - considerat eronat apel principal, în baza unei excepţii de inadmisibilitate pe care nu a ridicat-o şi nu a pus-o în discuţie. Excepţia de inadmisibilitate a fost admisă din perspectiva apelului incident, acesta fiind singurul act procedural în care excepţia a fost ridicată, ori apelul incident nu putea privi întreaga acţiune, deoarece era obligatoriu să se raporteze ca apel principal la partea potrivnică, respectiv la reclamanţi.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel a aplicat şi interpretat eronat prevederile Legii nr. 1/2000 şi ale O.U.G. nr. 94/2000, în condiţiile în care O.U.G. nr. 94/2000 aprobată prin Legea nr. 501/2002, este normă specială în raport de legea cadru a retrocedărilor, respectiv Legea nr. 10/2001. O.U.G. nr. 94/2000 este lege specială ce reglementează restituirea proprietăţilor care au aparţinut cultului romano-catolic şi care face trimitere la legea generală, legea cadru de retrocedare a proprietăţilor preluate abuziv - Legea nr. 10/2001, cu ale cărei norme se completează. Or, Legea nr. 10/2001 este legislaţie civilă în domeniul proprietăţii şi în cadrul litigiilor născute în temeiul acestei legi judecătorul are dreptul şi posibilitatea de a constata calitatea de persoană îndreptăţită în sensul legii, respectiv de a constata îndeplinirea condiţiilor cerute de legiuitor pentru a putea beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate.

În acest sens, se învederează că instanţa de apel nu argumentează de ce a respins cererea de constatare a nulităţii donaţiei, argumentele vizând exclusiv susţinerea potrivit căreia ar fi inadmisibilă cererea de rectificare a cărţii funciare, respectiv capătul de cerere privind restabilirea situaţiei anterioare.

Astfel, se susţine că instanţa de apel consideră, în mod nelegal, raportându-se la Legea nr. 10/2001, că acţiunea nulităţii donaţiei era admisibilă numai în cadrul procedurii de revendicare pe Legea nr. 10/2001, fiind o etapă obligatorie în cadrul acesteia.

Prin urmare, raportat la O.U.G. nr. 94/2000 acţiunea în constatarea nulităţii donaţiei nu era o etapă obligatorie în procedura administrativă, cum greşit reţine instanţa de apel, interpretând şi aplicând greşit legea în speţă.

În susţinerea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au mai arătat că instanţa de apel a considerat în mod greşit şi nelegal că în speţă ar fi aplicabilă Decizia ÎCCJ nr. 33/2008, deoarece obiectul acţiunii nu este o acţiune în revendicare, fiind vorba despre nulitate absolută şi consecinţele legale ale restabilirii situaţiei anterioare.

În speţă, imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel că în această situaţie, reclamanta beneficiază de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, respingerea acţiunii reclamantei echivalează cu o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate, întrucât chiar în jurisprudenţa Curţii Europene s-a reţinut că măsurile reparatorii prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii.

În lipsa unei despăgubiri, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamanta este supusă în mod continuu este înlăturarea dispoziţiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene.

În consecinţă, se arată că, având în vedere că reclamanta are un "bun" în sensul Convenţiei, există o ingerinţă în dreptul la respectarea bunului său, manifestată prin rămânerea în proprietatea tabulară a statului a imobilului, această ingerinţă a rupt echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamantei şi cerinţele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparaţie.

Concluzionând, se susţine că nu este aplicabilă în speţă Decizia ÎCCJ nr. 33/2008, deoarece aceasta vizează cereri în revendicare, pe drept comun, ori reclamantele nu au formulat petit de revendicare, respectiv de obligare de a ne preda imobilul în natură pentru că nu am predat niciodată folosinţa şi administrarea acestuia, imobilul fiind preluat doar scriptic, prin înscrierea în cartea funciară.

Prin urmare, faţă de cele expuse, se solicită admiterea în totalitate a acţiunii, cu restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, urmare a constatării nulităţii absolute a actului de donaţie, cu atât mai mult cu cât întreg terenul în litigiu a rămas în continuare după preluarea abuzivă scriptică, în folosinţa vechiului proprietar, o parte a acestuia fiind folosit şi funcţionând drept cimitir romano-catolic şi în prezent, astfel că nu exista nicio motivare logică pentru care biserica romano-catolică să renunţe la dreptul său de proprietate.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, Înalta Curte reţine că, în esenţă, s-a invocat nelegalitatea hotărârii instanţei de apel din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se că instanţa de apel, în mod greşit, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind astfel încălcate următoarele prevederi legale: art. 223 din C. civ., art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

În acest sens, se arată că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este lipsit de calitate procesuală pasivă, în raport cu dispoziţiile art. 223 din C. civ., că imobilul în cauză nu este de uz sau interes public local şi nu este declarat ca atare prin hotărâre a Consiliului Local, ca urmare, acesta face parte din domeniul privat şi este supus dispoziţiilor de drept comun, conform art. 6 din Legea nr. 18/1991 şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. În consecinţă, calitate procesuală pasivă are Consiliul Local al Municipiului Oradea-Administraţia Imobiliară Oradea, Primăria Municipiului Oradea.

Pe de altă parte, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic. Or, pentru a putea fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, trebuie să existe identitate între persoana juridică chemată în judecată şi titularul dreptului ce face obiectul litigiului.

De asemenea, recurentul-pârât a mai precizat că din cuprinsul art. 2 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că pentru reprezentarea Statului Român este stabilit un alt organ, respectiv Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

S-a mai arătat că prin respingerea excepţiei prescripţiei acţiunii instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2517 C. civ., deoarece acţiunea formulată nu este una reală, imprescriptibilă extinctiv, ci una personală, prescriptibilă în termenul general de 3 ani.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că:

Instanţa de apel, în mod greşit, prin dispozitivul deciziei respinge excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor; cu toate că în considerentele deciziei atacate se indică în mod expres că, faţă de soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, nu se mai impune a fi analizate celelalte motive de apel invocate.

Se arată că instanţa de apel, prin respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, încălcă următoarele prevederi legale: art. 223 din C. civ., art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 6 din Legea nr. 18/1991 şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România publicată în Monitorul Oficial nr. 308/2000.

În acest sens, se susţine că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este lipsit de calitate procesuală pasivă, întrucât în conformitate cu prevederile art. 223 din C. civ. care stipulează că "în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens". În acest caz, rezultă indubitabil, că "alte organe" au calitate procesuală pasivă în reprezentarea statului român, şi anume Consiliul Local al Municipiului Oradea - Administraţia imobiliară Oradea, Primarul Municipiului Oradea, precum şi Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunurile aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Astfel ţinând seama că imobilul nu este de uz sau interes public local, nefiind declarat ca atare prin hotărâre a Consiliului local, el făcând parte din domeniul privat şi este supus dispoziţiilor de drept comun conform art. 6 din Legea nr. 18/1991 şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Cum imobilul în litigiu face parte din domeniul privat al municipiului Oradea, calitate procesuală pasivă în speţă are Consiliul Local al Municipiului Oradea - Administraţia Imobiliară Oradea, Primăria Municipiului Oradea.

Se mai arată că, pe de altă parte, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic. Or, pentru a putea fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, trebuie să existe o identitate între persoana juridică chemată în cauză şi titularul dreptului ce face obiectul litigiului.

Mai mult decât atât, conform O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 308/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, precum şi Hotărârea nr. 1.164 din 17 octombrie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, precum şi pentru stabilirea unor masuri privind organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale de retrocedare publicata în Monitorul Oficial nr. 805/2002, Anexa 3 - art. 8 alin. (1), (2) şi (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, se prevede că: "Decizia poate fi atacată în condiţiile art. 2 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată şi modificată prin Legea nr. 501/2002.

Hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ este supusă căilor de atac, potrivit prevederilor art. 2 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, aprobată şi modificată prin Legea nr. 501/2002.

Comisia este reprezentată în instanţa prin persoane desemnate de preşedintele Autorităţii pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001."

Din perspectiva celor expuse se susţine că, din actele normative mai-sus prezentate, rezultă că în acest caz pentru reprezentarea intereselor Statului român este stabilit un alt organ, acesta fiind Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Recurentul-pârât a mai învederat că prin respingerea excepţiei prescripţiei acţiunii instanţa de apel a încălcat prevederile art. 2517 C. civ., în condiţiile în care acţiunea nu este una reală, imprescriptibilă extinctiv, ci una personală prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani stabilit de art. 2517 C. civ.. Astfel, faţă de prevederile acestui articol termenul de prescripţie a început să curgă după decembrie 1989 când, odată cu căderea regimului comunist, reclamanta putea să promoveze o acţiune personală, astfel că prezenta acţiune apare ca fiind prescrisă.

Din acel moment se susţine că Parohia Romano-Catolică Oradea avea calitatea procesuală necesară pentru promovarea unei acţiuni în repararea prejudiciului cauzat de către regimul răsturnat la 22 decembrie 1989. Or, acţiunea a fost introdusă de reclamanţi în anul 2017, după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, în care ar fi putut fi promovată o acţiune în instanţă.

Deciziile Comisiei Speciale de Retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie în instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele Deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii promovat cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun a bunurilor imobile preluate abuziv în perioada 06.03.1945- 22.12.1989, a afirmat că "revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectivul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală".

Recurentul-pârât a arătat că donaţia a respectat condiţiile Decretului nr. 478/1954, care nu contravin dispoziţiilor art. 814 C. civ.. Decizia nr. 130/1978 este un act autentic, fiind un act de autoritate emis de un organ competent specializat în cadrul exercitării atribuţiilor sale de serviciu, supus condiţiilor de fond şi de formă în materia dreptului administrativ, iar pentru valabilitatea lor se impune autentificarea acestora, întrucât sunt acte de dispoziţie prin efectul legii.

În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 943/C/2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, cu consecinţa admiterii tuturor excepţiilor invocate.

7. Apărările formulate în cauză:

La 21 iulie 2020 recurenţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât, comunicată, apreciind că recursul este lipsit de interes, în condiţiile în care recurenta formulase apel incident care a fost admis, înţelegând să declare recurs împotriva unei soluţii favorabile. A solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât.

La 7 august 2020 intimatul-pârât Consiliul Judeţean Bihor a depus întâmpinare la recursul formulat de recurenţii-reclamanţi, comunicată, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

La 17 martie 2021 intimaţii-pârâţi Municipiul Oradea şi Consiliul Local al municipiului Oradea au depus întâmpinare la recursul formulat de recurenţii-reclamanţi, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 1 aprilie 2021, recurenţii-reclamanţi au solicitat înlăturarea apărărilor expuse prin întâmpinare de către intimaţii Municipiul Oradea şi Consiliul Local al Municipiului Oradea.

8. Procedura desfăşurată în faţa instanţei de recurs:

Prin încheierea din 10 iunie 2021, completul de filtru a constatat îndeplinite condiţiile de admisibilitate şi a admis, în principiu, recursurile formulate de reclamanţii Protopopiatul Romano-Catolic Oradea şi Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 943/A din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă. Înalta Curte a reţinut că recursurile au fost declarate în termen, recursul recurentului-pârât este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, iar în cuprinsul cererilor de recurs sunt dezvoltate motive de nelegalitate de natură a fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ. invocate de recurenţi, Înalta Curte retine următoarele.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. invocat de recurenţii-reclamanţi, ce vizează casarea hotărârii când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, din perspectiva susţinută de reclamanţi, cum că "decizia recurată încalcă principiile fundamentale ale Constituţiei şi dreptul la un proces echitabil, ca instanţa de apel nu a prezentat motivele pro şi contra ce i-au format convingerea cu privire la soluţia pronunţată", Înalta Curte constată că acest motiv de recurs are în vedere depăşirea de către judecători a atribuţiilor conferite de lege, ceea ce în doctrina veche se numea "exces de putere" şi se manifesta prin aceea că instanţa de judecată săvârşea un act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl putea face, respectiv a atribuit valoare legală unor texte abrogate sau a negat orice valoare unor texte legale de natură să ducă la soluţionarea cauzei.

Or, raportând cele expuse la obiectul litigiului pendinte, ce vizează acţiunea în constatarea nulităţii absolute a ofertei de donaţie autentificată sub nr. x/1978 la Notariatul de Stat Judeţean Bihor, constatarea nulităţii absolute parţiale a deciziei nr. 130/06.03.1978 şi a Tabelului anexă poziţia 1 privind acceptarea donaţiei imobilelor top. x înscrise în CF x Episcopia Bihor, constatarea nulităţii absolute parţiale a încheierii nr. 3829/1978 a Biroului de carte funciară privitor la intabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilelor top. x înscrise în CF x Episcopia Bihor, şi respectiv rectificarea CF x Episcopia Bihor (nou înfiinţată prin transcrierea nr. top. x şi top. x din CF x Episcopia Bihor) în sensul radierii Statului Român şi restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară prin reînscrierea dreptului de proprietate a Protopopiatului Romano-Catolic Oradea, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel în examinarea raporturilor juridice dintre părţi s-a raportat la dispoziţiile art. 1, art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, întrucât legea specială suprimă practic acţiunea de drept comun, iar constatarea nulităţii donaţiei reprezintă o etapă obligatorie prevăzută de legea specială.

În aceeaşi idee, Înalta Curte constată că instanţa de apel în analiza raporturilor juridice dintre părţi, în mod legal, a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, şi nu pe dispoziţiile legii speciale, respectiv O.U.G. nr 94/2000, că potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase:

"1) imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Or, în condiţiile în care reclamanţii nu au uzat de dispoziţiile legii speciale - O.U.G. nr. 94/2000, restabilirea situaţiei anterioare care reprezintă scopul litigiului pendinte nu se poate realiza pe calea rectificării de carte funciară, întrucât O.U.G. nr. 94/2000 aprobată prin Legea nr. 501/2002 are în privinţa imobilelor ce intră sub incidenţa sa, caracterul de normă/lege specială, ce exclude (după intrarea sa în vigoare), posibilitatea promovării unor acţiuni pe calea dreptului comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce intră sub incidenţa sa de reglementare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 472 C. proc. civ., ale Legii nr. 1/2000 şi ale O.U.G. nr. 94/2000, apreciind în mod greşit că în speţă ar fi aplicabilă Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât obiectul cererii introductive nu este o acţiune în revendicare, ci în constatarea nulităţii absolute cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare.

Critica ce vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 472 C. proc. civ. este nefondată în condiţiile în care instanţa de apel a procedat la verificarea condiţiilor de exercitare a apelului incident de către pârâtul Statul Român prin prisma excepţiilor invocate, a lipsei calităţii procesuale pasive, a inadmisibilităţii acţiunii de drept comun şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, în condiţiile în care "intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe".

Cum scopul apelului incident este acela de a obţine reformarea hotărârii, intimatul trebuie să justifice un interes pentru a-l exercita. Or, aprecierea interesului se va face în raport cu dispozitivul şi considerentele hotărârii atacate, prin care intimatului nu i s-a dat satisfacţie deplină, rămânând însă în cadrul substanţial obiectiv al judecăţii în primă instanţă, motivele sale de apel neputând să conţină cereri noi, întrucât se opun dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, de esenţa acestei varietăţi de apel sunt existenţa unor interese contrarii în proces, precum şi faptul că apelul incident depinde de introducerea şi validitatea apelului principal, iar nu de caracterul fondat sau nu al acestuia, întrucât intimatul contestă hotărârea pronunţată, din perspectiva propriilor interese, ceea ce determină concluzia imposibilităţii limitării apelului incident doar la ceea ce s-a apelat prin apelul principal.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reţine că relaţia de dependenţă dintre apelul incident şi calea de atac principală nu poate fi extinsă dincolo de cazurile limitativ prevăzute la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., deoarece s-ar aduce atingere scopului apelului incident, menţionat expres la art. 472 alin. (1) C. proc. civ. - acela de a tinde la schimbarea hotărârii atacate, şi ar lăsa fără substanţă această formă de apel.

Doar în situaţia în care apelul principal este respins ca inadmisibil, ca tardiv ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului se prevede expres în norma legală, respectiv alin. (2) al art. 472 C. proc. civ., că apelul incident rămâne fără efect, per a contrario, în celelalte ipoteze, apelul incident este analizat pe fondul său.

Nefondată este şi critica ce vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ale O.U.G. nr. 94/2000 şi ale Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în condiţiile în care, raportat la obiectul dedus judecăţii, constatarea nulităţii donaţiei era o etapă obligatorie în procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 pentru ca persoana îndreptăţită să poată obţine restituirea imobilului în natură sau echivalent în temeiul acestui act normativ, cu atât mai mult cu cât prin O.U.G. nr. 94/2000 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, ci şi modalităţile/căile de atac a măsurilor dispuse în cadrul acestei proceduri.

Faţă de dispoziţiile din legea specială - O.U.G. nr. 94/2000, de faptul că legea specială "suprimă, practic, acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul în justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar, prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc", instanţa de apel în mod legal şi corect a făcut trimitere la Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a soluţionat problema revendicărilor formulate pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, statuându-se că concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea speciala.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte, instanţa de apel a reţinut în mod corect şi legal că "este adevărat că această hotărâre stabileşte că atunci când există neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă, plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise şi de contenciosul european, însă se constată că nu există vreo neconcordanţă între cele două acte normative, legea specială concretizând această posibilitate conferită de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin instituirea celor două faze - administrativă şi judiciară", fiind analizată cauza şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care reclamanţii nu au vocaţie la restituirea imobilelor în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene, respectiv în Cauza Maria Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22.11.2010.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile recurenţilor-reclamanţi nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.,urmează a respinge ca nefondat recursul reclamanţilor.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte reţine următoarele:

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale când a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind încălcate dispoziţiile art. 223 C. civ., art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 6 din Legea nr. 18/1991, precum şi prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

Criticile legate de încălcarea art. 223 C. civ. sunt nefondate în condiţiile în care din dispoziţiile legale enunţate rezultă că "în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens."

Prin urmare, în raport cu obiectul litigiului, de faptul că prin oferta de donaţie autentificată sub nr. x/1978 la Notariatul de stat judeţean Bihor reclamantul Protopopiatul Romano-Catolic Oradea a donat imobilele din litigiu Statului Român, că prin încheierea nr. 3829/1978 a Biroului de carte funciară s-a dispus transcrierea nr. top. x şi nr. top. x din CF x Episcopia Bihor în cartea funciară nou înfiinţată nr. 3147 şi intabularea dreptului de proprietate asupra acestora în favoarea Statului Român, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală şi corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 223 C. civ.

Cum "nulitatea absolută a unui act juridic nu poate fi analizată şi constatată decât între părţile care au participat la încheierea respectivului act, independent chiar de împrejurarea că ulterior încheierii actului juridic, printr-o dispoziţie a legii ori printr-un act juridic subsecvent şi voluntar bunul a intrat în patrimoniul unui alt subiect de drept", Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală şi corectă aplicare a dispoziţiilor art. 223 C. civ. în condiţiile în care Statul Român a avut calitatea de parte în contractul de donaţie cu privire la care se solicită a fi constatată nulitatea absolută, calitate ce îi conferă acestuia legitimare procesuală pasivă.

Nefondate sunt şi criticile legate de încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 6 din Legea nr. 18/1991, precum şi prevederile O.U.G. nr. 94/2000 în condiţiile în care reclamanţii nu şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile legii speciale, ci pe dispoziţiile dreptului comun.

Nefondate sunt şi criticile recurentului-pârât în ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în condiţiile în care nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe calea unei acţiuni, fie pe cale de excepţie, fiind imprescriptibilă, cum corect şi legal a reţinut şi instanţa de apel raportat la dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, sunt nefondate şi susţinerile pârâtului ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 2517 C. civ., în condiţiile în care, raportat la data încheierii actului de donaţie, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, şi nu dispoziţiile art. 2571 C. civ.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susţinerile recurenţilor nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondate recursurile formulate de reclamanţii Protopopiatul Romano-Catolic Oradea şi Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 943/A din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamanţii Protopopiatul Romano-Catolic Oradea şi Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 943/A din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2021.