Parents recover 260,000 RON plus interest from daughter and partner for unauthorized on-lending of deposited funds.

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată data de 25 iulie 2018, pe rolul Tribunalului Alba, secţia I civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii să le plătească în solidar:

- suma de 260.000 RON dată în păstrare pârâtei D. şi împrumutată de aceasta pârâtului C., actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, începând cu data de 30 iunie 2017;

- dobânda legală aferentă sumei de 260.000 RON începând cu data de 30 iunie 2017;

- cheltuielile de judecată.

În drept invocă art. 2103, art. 2105 art. 2108, art. 2114, art. 2116 din C. civ., referitoare la contractul de depozit; art. 2158, art. 2161, art. 2164 din noul C. civ., referitoare la contractul de împrumut; art. 1382 din C. civ., referitor la răspunderea solidară; art. 1, art. 2, art. 3 şi urm. din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 609 din 18.04.2019, Tribunalul Alba, secţia I civilă, a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâţilor C. şi D. şi au fost obligaţi pârâţii să restituie reclamanţilor suma de 260.000 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală calculată începând cu data de 30.06.2017 şi până la data plăţii integrale a debitului. Au fost obligaţi pârâţii să le plătească reclamanţilor 11.705 RON cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel de curtea de apel

Prin decizia nr. 68 din 23,01.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâtul C. împotriva sentinţei civile nr. 609 din 18.04.2019, pronunţată de către Tribunalul Alba, secţia I civilă.

A fost obligat apelantul C. să-i plătească intimatului A. cheltuieli de judecată în sumă de 3.000 RON, iar intimatei D. cheltuieli de judecată în sumă de 1.000 RON. Cheltuielile judiciare avansate de stat în sumă de 3,552,5 RON, reprezentând ajutor public judiciar în favoarea apelantului pârât, au rămas în sarcina statului.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 68 din 23.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul C..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în data de 04 august 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 6.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Alba Iulia.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul susţine că instanţa de apel nu a ţinut cont de art. 2104 C. civ., care prevede că pentru a putea face proba existenţei unui contract de depozi, este necesar ca acesta să îmbrace forma scrisă, încălcând în acest fel normele de drept material, întreaga soluţie întemeindu-se pe acest considerent, pe faptul că între reclamanţii-intimaţi şi D. a existat un contract de depozit, pe care nu l-au prezentat niciunei instanţe, fiind inexistent.

Astfel, devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, respectiv casarea se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile C. civ. privind contractul de depozit, precum şi pe cele privitoare la contractul de împrumut. Reţine instanţa de apel că forma scrisă a actului, cerută de art. 2104 C. civ., nu este cerută ad validitatem, ci numai ad probationem. In speţa de faţă, consideră recurentul-pârât, instanţa trebuia să analizeze şi art. 2105 C. civ., care face trimitere la fonduri băneşti, ce devin proprietatea celui care le primeşte, în cazul de faţă, fiica reclamanţilor-pârâţi.

Tot instanţa a mai reţinut că pârâta a pretins acordarea unui împrumut de 260.000 de RON în calitate de depozitar şi face, totodată, referire la actul care atestă împrumutul efectuat, prin care se reţină că atestă obligarea pârâtului la restituirea banilor. S-a reţinut că acestuia i-a fost predată suma de bani, însă în cazul în care D., i-ar fi împrumutat suma de bani, nu este logic ca ambele părţi sa restituie părinţilor ei aceeaşi sumă.

Cu privire la contractul de depozit în litigiu, recurentul arată că acest contract nu a fost dovedit sub nicio formă, deoarece, din extrasele de cont de la dosarul cauzei, nu rezultă că suma provenită în contul pârâtei D. ar proveni de la părinţii ei. Pe lângă acest fapt, ar fi trebuit să existe un contract în formă scrisă. Atât timp cât este vorba despre obiectul contractului de depozit ca fiind drepturi băneşti, atunci ele intră în proprietatea depozitarului. Teoria invocată în sensul că pârâta D. i-ar fi împrumutat banii respectivi, iar în virtutea contractului de depozit, reclamanţii îi solicită această sumă, consideră pârâtul că reclamanţii nu au calitate procesuală activă, practic, pârâtul neavând niciun contact direct cu aceştia şi niciun raport juridic referitor la contractul de depozit al cărui temei de drept l-au invocat în promovarea acţiunii. Actul care stă la baza pretenţiilor este actul prin care împreună cu pârâta s-a obligat să restituie o sumă de bani. In susţinerea acestui act, au înţeles să se folosească de prevederile contractului de depozit şi de consecinţele juridice pe care le are un astfel de contract, precum şi de extrasul bancar.

Consideră că s-a aplicat greşit legea în prezenta speţă, chiar instanţa de apel relevând acest aspect în alin. (6) de la pagina 13 din decizie, încercând să facă o legătură între contractul de depozit şi împrumutul de consumaţie, instanţa invocând prevederile art. 2113 alin. (3) C. civ., şi anume faptul că subdepozitarul răspunde faţă de deponent pentru fapta sa.

În prezenta speţă, trebuia identificată, în primul rând, modalitatea în care au circulat banii, de la intrarea acestora în contul pârâtei - D. şi până la redactarea actului de împrumut. Chiar dacă a existat acel act referitor la suma de 260.000 de RON, despre care reclamantul a înţeles la interogatoriu să răspundă la un moment dat că nu îi mai doreşte, instanţa trebuia să analizeze circuitul acestor bani şi corespondentul în drept al stării de fapt, pentru fiecare operaţiune în parte. Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au înţeles să dea o altă interpretare raporturilor dintre acesta şi pârâta D., decât aceea precizată de reclamanţi. Interpretarea dată de către instanţa de judecată este expresia unei aplicări greşite a normelor de drept material.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 07 octombrie 2020, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Susţin că, în cauză, nu este întemeiat motivul de casare a hotărârii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 2104 din C. civ., precum şi cele ale art. 2105 din C. civ.

Prin decizia recurată, instanţa a reţinut corect că potrivit art. 2104 din C. civ. forma scrisă a contractului de depozit nu este cerută "ad validitatem", ci "ad probationem", adică pentru a face dovada existenţei acestuia .

În cauză, dovada existenţei contractului de depozit a fost făcută prin recunoaşterea contractului de către pârâta - intimată D. .

Pe de altă parte, în cauză, sunt aplicabile şi dispoziţiile generale referitoare la contract ca izvor al obligaţiilor, cuprinse în art. 1240 - 1245 din C. civ., între care au relevanţă dispoziţiile art. 1240 - art. 1242.

Nu a încheiat cu fiica, pârâta - intimată D., un contract de depozit în formă scrisă, tocmai datorită relaţiilor de rudenie şi a încrederii reciproce.

Fiica a recunoscut că suma totală de 474.465 RON a primit-o de la reclamanţi, pentru a o păstra în depozit pentru noi. A recunoscut că nu a dobândit un drept de proprietate asupra acestei sume.

Reclamanţii au calitate procesuală activă pentru a pretinde de la recurentul - pârât şi de la pârâta - intimată restituirea în solidar a sumei de 260.000 RON, predată recurentului cu titlu de împrumut de fiica lor.

Din probele administrate la dosar, rezultă că în perioada ianuarie-mai 2017, recurentul C., în calitate de administrator al S.C. E." S.R.L., a executat lucrări la imobilul proprietatea reclamanţilor din localitatea Bărăbanţ Alba Iulia şi la apartamentul folosit de fiica reclamanţilor.

Acesta a iniţiat şi a întreţinut o relaţie sentimentală cu fiica reclamanţilor şi i-a cerut să-i dea bani cu împrumut, pentru continuarea activităţii societăţii şi pentru alte nevoi personale.

Fiica a dat curs solicitărilor recurentului şi în perioada 26.01.2017 - 19.05.2017 i-a predat cu împrumut suma de 260.000 RON, prin retragerea acestora din contul deschis la Sucursala Alba Iulia a F. S.A., aşa cum rezultă din extrasele de cont depuse la dosar.

În data de 20 mai 2017, au avut o întâlnire cu pârâtul C. şi cu fiica lor, pentru a discuta în legătură cu suma împrumutată. Aceştia au recunoscut că pârâtul C. a primit de Ia pârâta D. suma de 260.000 RON cu titlul de împrumut şi s-au obligat să o restituie până în data de 30.06.2017. S-a întocmit înscrisul sub semnătură privată, datat 20 mai 2017 şi a fost semnat de cei doi pârâţi.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a clarificat raporturile juridice dintre părţi stabilind că răspunderea pârâtei - intimate este angajată în temeiul art. 2108 din C. civ. în calitate de depozitar, care a folosit bunurile încredinţate fără învoiala subsemnaţilor deponenţi, iar răspunderea pârâtului - recurent faţă de subsemnaţii este angajată în temeiul art. 2113 alin. (3) din C. civ., deoarece în materia depozitului de fonduri băneşti sunt aplicabile regulile împrumutului de consumaţie, iar depozitara pârâtă a încredinţat recurentului suma de 260.000 RON sub forma unui împrumut de consumaţie, caz în care recurentul în calitate de subdepozitar răspunde faţă de subsemnaţii deponenţi pentru fapta sa.

În concluzie, recursul pârâtului este nefondat, instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, astfel încât solicită respingerea recursului şi obligarea recurentului să plătească cheltuielile de judecată justificate cu înscrisurile anexate.

În data de 12 octombrie 2020, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 12 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 68/2020 din 23 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 15 septembrie 2021, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În prezentul proces, reclamanţii solicită protecţia dreptului de proprietate pe care îl au asupra unor fonduri băneşti constând în suma de 260 mii RON, prin obligarea pârâţilor, în solidar, la restituirea acestor fonduri, actualizate cu indicele inflaţiei, împreună cu dobânda legală.

În esenţă, reclamanţii afirmă existenţa unui raport juridic substanţial specific contractului de depozit, stabilit cu pârâta D., fiica lor, căreia i-au remis fondurile băneşti în litigiu, prin transfer bancar, pentru ca ea să poată efectua plăţi în scopul efectuării unor lucrări de renovare la două dintre imobilele aflate în proprietatea familiei. În raport cu pârâtul C., reclamanţii invocă o răspundere civile directă, în ipoteza art. 2113 alin. (3) C. civ., în condiţiile în care depozitarul iniţial i-a încredinţat acestuia o parte din banii primiţi în depozit, printr-un împrumut de consumaţie, fără a avea consimţământul, expres sau prezumat, al deponenţilor. Cert este că pârâtul C. a folosit în interes propriu banii primiţi de la depozitar şi refuză restituirea acestora.

Sub aspectul împrejurărilor de fapt esenţiale în acest proces, instanţele de fond au stabilit, în virtutea prerogativelor care, de regulă, le revin în exclusivitate, cele referitoare la analiza şi la sinteza probelor câştigate cauzei, următoarele:

Pârâta D. este fiica reclamanţilor.

În data de 31.01.2017, pârâta avea în contul său, deschis la F. - Sucursala Alba-Iulia, suma de 474.465 RON, bani primiţi în depozit de la reclamanţi, pentru a achita restul lucrărilor de construire şi de renovare, efectuate la imobilul aflat în proprietatea părinţilor şi la apartamentul propriu. Proba a fost făcută cu extrasele de cont bancar, coroborate cu recunoaşterea pârâtei la interogatoriu, mărturisirea judiciară făcând dovada deplină împotriva celui care a făcut-o, potrivit art. 349 alin. (1) C. proc. civ.

Lucrările de construire şi de renovare au fost contractate cu SC "E." S.R.L., al cărui administrator este pârâtul C..

În perioada de timp în care au fost efectuate aceste lucrări, cei doi pârâţi au dezvoltat o relaţie de prietenie şi de afecţiune, locuind chiar împreună. În considerarea acesteia, D. i-a împrumutat pârâtului C., din depozitul constituit de reclamanţi, suma de 260 mii RON, în intervalul de timp cuprins între data de 26 ianuarie 2017 şi 19 mai 2017.

Pârâtul recunoaşte, la interogatoriu, relaţia avută cu fiica reclamanţilor, precum şi remiterea sumei de 260 mii RON, susţinând, în apărare, că aceşti bani au fost destinaţi să acopere costul lucrărilor de renovare (150 mii RON casa din Bărăbanţ şi 50 mii RON apartamentul pârâtei). În acest context, instanţele de fond reţin, totodată, că împrejurările afirmate de pârât în apărare nu au fost dovedite cu documente justificative financiar-contabile; în contabilitatea SC "E." S.R.L. este consemnată exclusiv suma de 35 mii RON, achitată de D., care recunoaşte că i-a plătit pârâtului, pentru materiale de construcţie şi execuţie lucrări suma de 109.469,57 RON.

În schimb, copia registrului de casă şi aceea a centralizatorului de plăţi relevă faptul că, în intervalul de timp 15.01.2017-28.02.2017, pârâtul a creditat societatea al cărui asociat era cu 45.100 RON.

În data de 20 mai 2017, pârâta D. a redactat şi a semnat împreună cu pârâtul C., un înscris sub semnătură privată, prin care recunosc împrumutul, în valoare de 260 mii RON şi se obligă la restituirea banilor către părinţi, până în data de 30 iunie 2017. Banii nu au fost restituiţi.

Susţinerile pârâtului în proces, cele referitoare la vicierea consimţământului exprimat la încheierea acestui înscris, prin acte de violenţă, nu au fost probate. Nedovedite au rămas şi afirmaţiile referitoare la utilizarea banilor de către pârâtă pentru achitarea unui avans la apartamentul achiziţionat în aprilie 2017, respectiv plata comisionului agenţiei de publicitate.

În primă instanţă, acţiunea reclamanţilor este admisă în tot, astfel cum a fost formulată, iar în apel, este respins ca nefondat apelul pârâtului C..

Înalta Curte observă că, prin recursul exercitat, pârâtul C. nu critică hotărârea instanţei de apel sub aspectul rezolvării date capătului de cerere având ca obiect plata dobânzii legale şi actualizarea sumei cu rata inflaţiei, prin aplicarea dispoziţiilor art. 1531 C. civ. Aşa fiind, în aceste limite, hotărârea a dobândit autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşata, conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ. şi nu poate face obiectul controlului de legalitate, în recurs.

În aceste circumstanţe de fapt, cu certitudine stabilite de către instanţele de fond, corect instanţa de apel a calificat raporturile juridice existente între reclamanţi şi fiica lor, chemată în judecată în calitate de pârâtă, ca fiind specifice contractului de depozit, în ipoteza reglementată cu titlul de excepţie prin art. 2105 alin. (2) C. civ., aceea în care remiterea unor fonduri băneşti se face cu intenţia ca ele să fie păstrate în interesul deponentului, iar nu folosite în propriul interes. Astfel fiind, fondurile băneşti remise de reclamanţi pârâtei D. nu au devenit proprietatea acesteia, pentru a se putea bucura de toate atributele care decurg din această calitate.

Procedând la interpretarea contratului, instanţa de apel a determinat voinţa reală a părţilor, scopul urmărit nefiind acela specific unui contract de împrumut de consumaţie, atâta timp cât banii au fost predaţi pârâtei pentru ca ea să achite costurile specifice unor lucrări de renovare la casa aflată în proprietatea reclamanţilor. Interpretarea contractului rămâne o chestiune de fapt, în competenţa exclusivă a instanţelor de fond.

Cu referire la acest contract, recurentul afirmă şi o încălcare a dispoziţiilor art. 2104 C. civ., conform căruia pentru a putea fi dovedit, contractul de depozit trebuie încheiat în scris.

Inalta Curte relevă că, prin textul normativ evocat, cerinţa formei scrise este în mod indubitabil prevăzută ad probationem, iar nu ad validitatem, fiind necesară pentru a dovedi că remiterea şi deţinerea banilor s-au făcut cu titlul de depozit.

În prezenta cauză, remiterea materială a banilor, ca fapt juridic stricto sensu, a fost dovedită cu înscrisuri, ea realizându-se prin transfer bancar, din contul deponenţilor, în contul depozitarului.

Depozitul voluntar, în sine, ca act juridic, a fost probat cu mărturisirea judiciară a depozitarului, în condiţiile în care, raporturile de filiaţie au pus părţile contractului în imposibilitatea morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea acestuia act juridic. Dispoziţia art. 2104 C. civ. nu este una absolută, încât să excludă orice alt mijloc de probă admis prin regulile de drept comun, mărturisirea depozitarului fiind unul dintre acestea. În situaţia dată, legea de procedură admitea, de altfel, inclusiv proba cu martori, în raport cu art. 509 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ.

Nefiind, aşadar, translativ de proprietate, contractului de depozit încheiat între reclamanţi şi fiica acestora nu îi pot fi aplicate regulile împrumutului de consumaţie. Pârâta depozitar, fiind un simplu detentor precar, iar nu proprietar al fondurilor băneşti remise în depozit, nu se putea folosi de bani, încredinţându-i unei alte persoane, decât cu consimţământul expres sau prezumat al deponenţilor, în raport cu art. 2108 C. civ. Or, este stabilit în cauză faptul că, în absenţa unui astfel de consimţământ, pârâta a folosit o parte din fondurile băneşti, încredinţându-i pârâtului C., cu scopul mărturisit de a-l ajuta pe acesta din urmă.

Cu referire la proba contractului încheiat între cei doi pârâţi, este adevărat că înscrisul sub semnătură privată, întocmit la o dată ulterioară celei în care banii au fost remişi, nu respectă exigenţele art. 275 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că el nu a fost scris în întregime cu mâna celui căruia i se opune şi nu poartă, alături de semnătura pârâtului, menţiunea "bun şi aprobat pentru…"

Sancţiunea nerespectării acestor formalităţi speciale este aceea că înscrisul sub semnătură privată nu poate face dovada între părţi până la proba contrară, însă poate fi socotit ca început de dovadă scrisă, conform art. 276 C. proc. civ. Or, pornind de la existenţa acestui înscris, instanţele de fond au stabilit ca fiind deplin dovedită existenţa contractului, prin coroborarea informaţiilor pe care acest înscris semnat de părţi le transmite cu răspunsurile părţilor la interogator şi prezumţiile judiciare.

Instanţa de apel califică corect această încredinţare a fondurilor băneşti de către pârâtă, realizată în scopul de a-l ajuta pe pârât, cu un termen de restituire stipulat în favoarea deponenţilor iniţiali, ca fiind un depozit neregulat, căruia i se aplică regulile de la împrumutul de consumaţie, dispoziţiile art. 2105 alin. (1) şi (2) C. civ. fiind judicios aplicate în speţă.

Or, în această situaţie, conform art. 2113 alin. (3) C. civ., subdepozitarul devine debitorul direct al deponentului, răspunzând pentru obligaţia de restituire, nu doar faţă de depozitarul iniţial, ci şi faţă de deponentul cu care el nu a contractat. În speţă, pârâtul răspunde, aşadar, nu doar în raport cu pârâta, care i-a predat banii, ci şi în raport cu reclamanţii. Aceştia au intentat o acţiune în răspundere civilă contractuală împotriva pârâtei, în calitatea ei dovedită, de depozitar iniţial, şi o acţiune directă împotriva subdepozitarului, în persoana pârâtului.

Înalta Curte constată, aşadar, o aplicare corectă a normelor de drept substanţial incidente situaţiei de fapt stabilită cu prilejul judecăţii în faţa instanţelor de fond, fiind exclusă aplicarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.-pr.civ., invocat expres de recurent.

Toate acele motive din cuprinsul declaraţiei de recurs prin care se afirmă, în esenţă, că nu a fost probată existenţa contractului de împrumut, extrasele de cont nefiind relevante sub acest aspect, ori că nu a fost stabilită, prin probe, modalitatea în care au circulat banii, vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii instanţei de apel, iar nu de nelegalitate. Astfel fiind, ele vor fi înlăturate, întrucât nu pot face obiectul controlului de legalitate, din perspectiva cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, aplicând şi dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACSTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 68 din 23 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 septembrie 2021.