Prescription start point for contractual liability based on external audit findings under 1958 Decree No. 167

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2022

asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Alba Iulia sub nr. x/2020, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.P.R.) a chemat în judecată pe pârâta S.C. Evaluar S.R.L. Alba Iulia, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la restituirea în favoarea reclamantei a sumei de 375.000 RON reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/10.08.2009 emis de A.N.R.P. în favoarea numitei A., sumă care să fie actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 1852/2020, Judecătoria Alba Iulia a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1893/2020, Tribunalul Alba a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta SC "Evaluar" S.R.L. şi, în consecinţă a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva pârâtei SC "Evaluar" S.R.L..

A fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei în sumă de 1500 RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

3. Decizia pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 935 din 3 iunie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.) împotriva sentinţei nr. 1893/2020 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă în dosar nr. x/2020 şi a fost obligată apelanta reclamantă să plătească intimatei S.C. Evaluar S.R.L. Alba Iulia suma de 1500 RON cheltuieli de judecată.

Prin încheierea civilă nr. 65/7.07.2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis sesizarea formulată din oficiu şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei civile nr. 935/03.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2020 în sensul că la alin. (3) al deciziei se va trece: "Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare. Recursul se va depune la Curtea de Apel Alba Iulia sub sancţiunea nulităţii", în loc de "Definitivă".

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocând dipoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta consideră că decizia civilă nr. 935/03.06.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de către Curtea de Apel Alba Iulia este nelegală întrucât instanţa de apel, în mod greşit a considerat că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator, dată de la care avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

Reiterează situaţia de fapt în sensul că, prin Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control că "Nu au fost respectate cerinţele Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării", iar pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus în sarcina conducătorului Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor a lua măsuri în vederea recuperării, conform prevederilor legale şi clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăţilor respective, cu termen de aducere la îndeplinire 30.04.2013, prelungit până la data de 28.06.2019.

În conformitate cu art. 64 alin. 1 din Legea nr. 94/1992, ANRP este obligată să se conformeze dispoziţiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, rezultând, fără echivoc, că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când a luat la cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâta S.C. EVALUAR S.R.L. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată, moment faţă de care dreptul ANRP de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie extinctivă nefiind împlinit.

Cu toate acestea, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că "în niciun caz nu se poate considera că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este de 11.12.2019, data la care a fost întocmit raportul de evaluare de către S.C. B. S.R.L.."

De asemenea, instanţa de apel, în mod greşit, a respins şi criticile formulate privind modul de aplicare a dispoziţiilor legale în materia întreruperii sau suspendării cursului prescripţiei reţinând că, atâta timp cât nici măcar decizia Curţii de Conturi nu poate fi considerată ca moment de debut al cursului prescripţiei, cu atât mai puţin se poate conferi această valoare juridică unui act de evaluare ulterior dispus tocmai în considerarea măsurilor impuse de Curtea de Conturi.

Un alt motiv de recurs a vizat faptul că instanţa de apel, în mod netemeinic şi nelegal, a respins motivul de apel şi a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, fără a avea în vedere că potrivit, art. 451 alin. (2) C. proc. civ. "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."

Se susţine că o asemenea prerogativă a instanţei este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă S.C. Evaluar S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică, susţinând că este nefondată critica de nelegalitate cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantei, prin decizia recurată instanţa aplicând corect dispoziţiile referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, la întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei.

La data încheierii Contractului cadru de prestări servicii nr. x/2006 de către recurentă cu intimata erau în vigoare prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (4) din C. civ., cele ale art. 201 din Legea nr. 71/2011, iar raportat la temeiul de drept de care s-a prevalat reclamanta în acţiunea în pretenţii şi anume răspunderea contractuală (art. 1350 C. civ.), în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, iar termenul de prescripţie este de 3 ani, conform art. 3 din acelaşi decret.

Raportat la dispoziţiile legale menţionate, la starea de fapt reieşită din probele dosarului, apreciază că termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani a început să curgă în anul 2009, când a predat reclamantei raportul de evaluare.

Prin decizia recurată instanţa de apel a apreciat corect că acţiunea de control a Curţii de Conturi nu poate fi valorificată ca un caz de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive deoarece nu se regăseşte în niciunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Aşa fiind, prin decizia atacată instanţa de apel a reţinut în mod corect că acţiunea reclamantei este prescrisă deoarece termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă în anul 2009, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată abia la data de 23.06.2020, fără să fi dovedit vreun caz de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive.

Apreciază că este nul motivul de recurs invocat de reclamantă în legătură cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, deoarece instanţa a apreciat corect că nu este cazul a se face aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. şi a se reduce cele două onorarii de avocat în cuantum total de 1.500 RON.

Critica recurentei cu privire la onorariul de avocat vizează temeinicia (oportunitatea) deciziei recurate, iar motivul de recurs este inadmisibil, fiind sancţionat cu nulitatea acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Referitor la primul motiv de recurs încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că, potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Deşi nu indică în concret care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greşit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere aplicarea greşită a normelor în materia prescripţiei extinctive, aplicabile în speţă, respectiv a Decretului nr. 167/1958, în privinţa momentului de la care curge prescripţia în cauză şi a cauzelor de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, prin raportare la data deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013 prin care s-au dispus măsurile de recuperare a prejudiciului şi la data de 11.12.2019, data la care a fost întocmit un nou raport de evaluare de către S.C. B. S.R.L..

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele anterioare, operaţiune care nu mai poate forma obiectul unor critici în calea extraordinară de atac a recusului, ce poate viza doar motive de nelegalitate şi nu de netemeinicie ale hotărârii atacate.

Astfel, între părţi a intervenit Contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2006, având ca obiect asigurarea de către prestator (intimata din prezenta cauză) a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În temeiul acestui contract, pârâta a întocmit şi a înregistrat la ANRP, în luna ianuarie 2009 raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x, privind terenul intravilan amplasat în municipiul Arad, str. x, jud. Arad, drept consecinţă fiind emis în favoarea beneficiarei A. Titlul de Plată nr. x/10.08.2009 în cuantum de 375.000 RON.

Cererea dedusă judecăţii vizează obligarea societăţii pârâte la restituirea sumei de 375.000 RON, reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/2009, susţinându-se că, în urma unei acţiuni de control a Curţii de Conturi, concretizată prin Decizia nr. 10/10.10.2013 (definitivă prin respingerea contestaţiei formulată împotriva acesteia, conform sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014), a rezultat că imobilul ce a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x a fost supraevaluat.

Curtea de apel a statuat asupra temeiului de drept aplicabil speţei, iar recurenta nu critică acest aspect, menţionând că având în vedere momentul naşterii raportului juridic dintre părţi, la baza căruia stă contractul cadru de prestări servicii nr. x/2006, dispoziţiile legale incidente în cauză sunt prevederile Decretului nr. 167/1958, date fiind dispoziţiile art. 6 alin. (4) din C. civ. şi ale art. 201 din Legea 71/2011 conform cărora "prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit", astfel cum au fost interpretate prin Decizia în interesul legii nr. 1/2014 pronunţată de ICCJ.

De asemenea, instanţa de apel, pornind de la premisa că temeiul de drept de care se prevalează reclamanta în acţiunea sa în pretenţii este răspunderea contractuală - art. 1350 C. civ. (aspect de asemenea necontestat), a stabilit în mod corect că sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune şi art. 3 din acelaşi act normativ ce prevede termenul general de prescripţie de 3 ani.

Recurenta critică însă concluzia instanţei de apel referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă, aceasta raportându-se la anul 2009 când pârâta a predat raportul de evaluare reclamantei, menţionând că din acest moment reclamanta avea posibilitatea şi chiar obligaţia să analizeze dacă evaluarea efectuată de co-contractant respectă cerinţele standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţii imobiliare supuse evaluării.

De asemenea, Curtea a apreciat că prin emiterea Titlului de Plată nr. x/10.08.2009 ce a avut la bază acest raport de evaluare s-a creat prejudiciul în patrimoniul reclamantei, astfel că din acest moment s-a născut dreptul la acţiune pentru recuperarea prejudiciului, în sensul art. 7 din Decretul nr. 167/1958 care nu poate fi recuperat pe cale judiciară decât în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani.

Înalta Curte constată că nu ar putea fi reţinut ca punct de debut al cursului prescripţiei data emiterii Deciziei Curţii de Conturi nr. 10 din 10.10.2013 sau data noului raport de evaluare care, în urma acţiunii de control a Curţii de Conturi, a stabilit o altă valoare a imobilului (11.12.2019), aşa cum susţine recurenta.

În mod corect s-a reţinut de către instanţa anterioară că instituţia Curţii de Conturi exercită o funcţie de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public conform art. 1 din Legea nr. 94/1992, constatând încălcări ale normelor legale, iar faptul că, prin raportul întocmit, Curtea a stabilit în sarcina apelantei obligaţia de a recupera prejudiciul în legătură cu contractul părţilor, în considerarea prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, nu prezintă importanţă pentru determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripţie ce vizează raportul juridic dintre cele două părţi contractante.

Această concluzie este în concordanţă cu considerentele Deciziei nr. 19/2019, prin care ICCJ a admis recursul în interesul legii, statuând că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului."

Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator şi angajat), dar raţionamentul şi argumentele reţinute de Înalta Curte pot fi aplicate mutatis mutandis şi altor tipuri de raporturi juridice, aşa cum în mod just a apreciat Curtea de apel, prin raportare şi la considerentele Deciziei nr. 39/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins sesizarea Curţii de Apel Constanţa ca inadmisibilă, apreciindu-se că dezlegările date prin Decizia 19/2019 pot fi aplicate şi cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuţie, nefiind necesar să se pronunţe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice şi aceeaşi soluţie.

Având în vedere că, prin considerentele expuse în cadrul acestor decizii obligatorii pentru instanţele judecătoreşti s-a statuat că raportul de control al Curţii de Conturi precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie prin el însuşi izvor al creanţei, astfel încât acţiunea de control a Curţii de Conturi nu influenţează în nici un fel momentul de debut al termenului de prescripţie şi cum recurenta nu a adus alte argumente din care să rezulte că data la care s-a născut dreptul la acţiune este alta, urmează a fi respinse criticile acesteia.

Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, în privinţa căreia art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă stabileşte că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, răspunderea contractuală presupune îndeplinirea întocmai şi la termen a unei obligaţii asumate prin contract, iar art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte în mod clar că în acest caz prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.

Neîndeplinirea obligaţiei asumate sau îndeplinirea acesteia în mod necorespunzător (cum este cazul reclamat în speţa de faţă) presupune faptul că încă de la data trecerii termenului în care această obligaţie trebuia îndeplinită sau de la îndeplinirea acesteia în mod necorespunzător se naşte dreptul la acţiunea în atragerea răspunderii contractuale şi implicit curge termenul de prescripţie şi nu de la emiterea unui act de control ulterior (Decizia nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi) sau întocmirea unor documente de stabilire a prejudiciului (raportul de evaluare întocmit de către S.C. B. S.R.L. la data de11.12.2019).

Or, data la care obligaţia asumată prin contract, aceea de a evalua conform dispoziţiilor legale imobilul, se pretinde că a fost îndeplinită necorespunzător este data depunerii raportului de expertiză, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa anterioară, respectiv în anul 2009, termenul de trei ani împlinindu-se în anul 2012.

Ca atare, la data emiterii Deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi, invocată ca temei al aplicării suspendării sau întreruperii termenului de prescripţie, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 era deja împlinit.

Pe cale de consecinţă, nu pot fi incidente dispoziţiile art. 13 din Decretul nr. 167/1958 privind suspendarea cursului prescripţiei sau ale art. 16 din acelaşi act normativ referitor la întreruperea cursului prescripţiei, câtă vreme aceste două cauze de prelungire a termenului în care poate fi exercitat dreptul la acţiune sunt aplicabile în cazul unor prescripţii aflate în curs şi nu a unor prescripţii deja împlinite cum este cazul în prezenta speţă.

Mai mult, aşa cum a reţinut instanţa de apel, Decizia Curţii de Conturi nu ar putea fi valorificată ca un caz de întrerupere al cursului prescripţiei extinctive, întrucât situaţiile care au o asemenea valenţă juridică sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 16 din Decretul 167/1958, iar un asemenea act de control nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele textului legal şi chiar dacă s-ar raporta momentul de început al cursului prescripţiei la acţiunea de control a Curţii de Conturi, mai exact la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi, prezenta acţiune ar fi oricum prescrisă, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată de abia la data de 23.06.2020.

Întocmirea raportului de evaluare de către S.C. B. S.R.L. la 11.12.2019, prin care s-a procedat la reevaluarea imobilul în discuţie, stabilindu-se o valoare mai mică decat cea din raportul de evaluare al pârâtei, nu poate da dreptul curgerii unui alt termen de prescripţie sau modificării momentului la care obligaţia asumată trebuia îndeplinită în mod corespunzător, nefiind aplicabile, aşa cum s-a arătat anterior, regulile mai largi ale prescripţiei în materia răspunderii civile delictuale, ci ale răspunderii contractuale.

Pentru aceste motive, nefiind încălcate sau aplicate greşit normele de drept material care reglementează materia prescripţiei extinctive, instanţa va constata că în speţă nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs a vizat faptul că instanţa de apel a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, fără a avea în vedere că potrivit, art. 451 alin. (2) C. proc. civ. "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei."

În prealabil analizării acestui motiv de recurs Înalta Curte reaminteşte că, prin Decizia nr. 3/2020, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, a stabilit că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Ca atare, cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată în recurs este un motiv de netemeinicie şi nu de nelegalitate care să poată fi încadrat în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Analizând critica recurentei doar din perspectiva neaplicării dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., urmează a fi încadrate susţinerile acesteia în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect se constată că instanţa de apel a reţinut că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevede câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, putând fi redus onorariul avocaţilor, doar când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, dar a apreciat că, în situaţia de faţă, raportând cuantumul onorariului de avocat de 1500 RON depus la instanţa de fond, la valoarea pretenţiilor deduse judecăţii (375.000 RON), la complexitatea cauzei şi la munca efectiv prestată de avocaţi (depunere de întâmpinare amplu motivată, reprezentarea părţii la termenele de judecată), nu se poate reţine existenţa unui cuantum excesiv al onorariului care să justifice intervenţia instanţei în sensul cenzurării sumei solicitate cu acest titlu, care a fost efectiv plătită şi se constituie din cheltuieli necesare care au făcute în mod real şi care au un cuantum rezonabil.

Aprecierea subiectivă a instanţei asupra cuantumului cheltuielilor de judecată şi încadrării acestuia în categoria cheltuielilor rezonabile sau excesive nu poate forma obiectul unei cereri de recurs, aşa cum s-a arătat anterior, constituind un motiv de netemeinicie şi nu de nelegalitate al hotărârii atacate.

Onorariul avocatului reprezintă, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, un drept al acestuia şi el se stabileşte, potrivit art. 133 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, liber, între avocat şi client, în limitele legii şi ale statutului profesiei, fiind interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei.

Curtea, făcând o apreciere a proporţionalităţii, realităţii şi necesităţii onorariului perceput de către apărător în faza desfăşurată în faţa instanţei de fond, raportat la pretenţiile deduse judecăţii şi complexităţii cauzei, a constatat că onorariul fixat de reclamant cu apărătorul său nu este abuziv şi nici disproporţionat, astfel încât prin reducerea onorariului plătit avocatului, reclamantul ar fi în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu se află în culpă procesuală şi nici în culpă de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat.

De altfel, aceeaşi judecată de valoare (necenzurabilă în recurs, prin prisma neîncadrării în cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.) a fost exercitată şi cu ocazia obligării apelantei la plata sumei de 1500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu apărător în apel, apreciind că nici această valoare a onorariului solicitat în apel nu se impune a fi redusă, suma acordată având un cuantum rezonabil raportat la situaţia dosarului şi la munca efectiv prestată de avocaţi.

Pe de altă parte, apelanta nu a solicitat ea însăşi reducerea cheltuielilor de judecată, iar Curtea de apel a făcut în mod corect aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. reţinând culpa procesuală a apelantei reclamante care a căzut în pretenţii, apelul fiindu-i respins.

În atare situaţie, criticile recurentei nu pot fi primite, motiv pentru care Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat, menţinând ca legală decizia atacată.

Pe cale de consecinţă, ca parte căzută în pretenţii, recurenta va fi obligată, în baza dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. la plata sumei de 2600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu apărător către intimată, cheltuieli care apar ca fiind rezonabile prin raportare la complexitatea şi dificultatea cazului, la apărările ce au fost formulate ce au inclus implicit prezenţa în faţa instanţei de judecată, astfel încât nu se impun a fi reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 935 din 3 iunie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, îndreptate prin încheierea nr. 65 din 7 iulie 2021, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2020.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2022.