Loan repayment appeal rejected; €28,100 award affirmed, prescribed €13,000 claim barred.

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 14 februarie 2018 pe rolul Judecătoriei Oradea, fiind declinată ulterior competenţa în favoarea Tribunalului Bihor, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 48.000 euro, reprezentând împrumut nerestituit, cu dobânda legală ce se va calcula de la data scadenţei obligaţiei şi până la plata efectivă a sumei datorate; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1350, art. 1530 şi art. 2144 C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 43/C din 1 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Bihor, a fost admisă excepţia prescripţiei pentru suma de 13.000 euro şi au fost respinse pretenţiile vizând această sumă din acţiunea formulată de reclamantul A., ca fiind prescrise.

A fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta B. să achite reclamantului A. suma de 27.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii, cu dobânda legală de la 10 martie 2015 până la data plăţii efective.

Au fost respinse restul pretenţiilor.

A fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 3.137,62 RON cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel:

Prin decizia nr. 1337 A din 28 decembrie 2020, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei nr. 43/C din 1 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Bihor.

A admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a majorat cuantumul sumei care a fost stabilită în sarcina pârâtei pentru a fi achitată reclamantului, de la 27.000 euro, la 28.100 euro, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1337 A din 28 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, pârâta B. a declarat recurs.

Prin primul motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că din probele administrate în cauză nu se poate concluziona că a semnat documentul intitulat "contract de împrumut" din 10 septembrie 2014, având în vedere concluziile raportului de expertiză ce nu atestă certitudinea semnării.

Instanţa de apel nu a valorificat înscrisurile din care reiese faptul că intimatul A. s-a aflat în arest la domiciliu în perioada 1 aprilie - 29 iulie 2014, fără a arăta considerentele pentru care a înlăturat din probaţiune aceste înscrisuri şi fără a face coroborarea între depoziţie şi un înscris oficial provenind de la autorităţile italiene, deşi această depoziţie a fost avută în vedere şi valorificată de prima instanţă.

Din întregul ansamblu de probe, instanţa a valorificat doar pe cele care i-au fost utile intimatului, încălcând dreptul recurentei-pârâte la un proces echitabil, înlăturând nemotivat toate probele şi argumentele sale.

Prin modalitatea în care instanţa a analizat ansamblul materialului probator şi şi-a motivat hotărârea pronunţată, aceasta îi încalcă şi drepturile garantate prin art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, vizând încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a valorificat înscrisul prezentat de către reclamant, reţinând că acesta nu reprezintă un contract de împrumut, ca un act de recunoaştere a împrumutului preexistent, un act care se află sub incidenţa art. 2537 pct. 1 şi art. 2538 C. civ.

Potrivit jurisprudenţei, pentru ca un act de recunoaştere să poată produce efectele întreruptive a cursului prescripţiei extinctive, acesta trebuie să întrunească mai multe condiţii: să provină de la cel în folosul căruia curge prescripţia (debitorul), recunoaşterea trebuie să fie liber exprimată, neviciată, neîndoielnică, necondiţionată şi să intervină înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă.

Or, în ceea ce priveşte obligaţia ca actul de recunoaştere să provină de la cel în folosul căruia curge prescripţia, la dosar nu există nicio probă care să ateste faptul că acest înscris provine de la pârâtă, depoziţia martorului C. nefiind coroborată cu nicio dovadă scrisă.

În ceea ce priveşte recunoaşterea, în mod obligatoriu aceasta trebuie să fie neîndoielnică - să rezulte din faptul că cel care face recunoaşterea înţelege actul pe care îl face şi are intenţia de a recunoaşte un atare debit. Or, pentru aceasta trebuie să existe o creanţă certă, lichidă şi exigibilă care să poată fi recunoscută. În realitate, nu există o creanţă anterioară care să poată fi recunoscută prin acest act de recunoaştere. Recunoaşterea neîndoielnică şi necondiţionată trebuie să reiasă din cuprinsul textului şi din contextul în care a fost întocmit actul de recunoaştere.

Or, nu reiese din cuprinsul actului ce datorii sunt recunoscute, când au fost acestea contractate şi cum au fost calculate. În plus, contractul nu cuprinde menţiuni cu privire la numărul de exemplare în care a fost încheiat, deşi ulterior s-a învederat că au fost mai multe exemplare, fără însă a le putea prezenta pe toate, aspect care nu l-a împiedicat pe avocatul intimatului să certifice pentru conformitate cu originalul toate pretinsele exemplare, diferite între ele prin formă, aşezare în pagină şi suportul de hârtie pe care s-au imprimat.

În cuprinsul înscrisului prezentat instanţei se folosesc expresiile "am predat suma de 48.000 euro", respectiv "am primit suma de 48.000 euro", fără a se face vreo menţiune cu privire la data la care s-au predat, ceea ce poate duce la concluzia că predarea-primirea s-a făcut la data semnării înscrisului, neexistând nici o dispoziţie legală care în faţa acestor texte neclare să permită interpretarea în favoarea creditorului.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.268 C. civ. "clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului". Prin urmare, un înscris intitulat contract de împrumut nu se poate interpreta ca o recunoaştere în contextul în care nimic nu permite aceasta.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 309 alin. (2) C. proc. civ., un împrumut de peste 250 RON nu poate fi dovedit prin martori în lipsa oricărui înscris care să îl ateste.

Recurenta-pârâtă a precizat că a recunoscut existenţa predării unor sume de bani, însă nu a recunoscut caracterul acestora de împrumut provenit de la intimatul-reclamant, fiind vorba despre donarea unor mici sume de bani în perioade diferite de timp, în temeiul unor înţelegeri şi a relaţiilor dintre părţi recunoscute cu ocazia interogatoriului.

A mai menţionat că nici din cuprinsul răspunsului la interogatoriu, care în realitate este o veritabilă precizare de acţiune formulată în afara termenului legal, cu încălcarea prevederilor art. 204 C. proc. civ., în lipsa acordului pârâtei, nu se relevă că i-a fost predată pârâtei suma de 1100 euro cu titlu de împrumut, neexistând nici o precizare în acest sens în solicitările reclamantului, iar actele justificative au fost depuse în ultimele termene ale cauzei, în faţa instanţei de fond.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului, în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 17 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte a reţinut următoarele:

1. Critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită.

În opinia recurentei, nemotivarea deciziei date de instanţa de apel decurge din următoarele aspecte:

- în mod greşit a concluzionat instanţa că recurenta a semnat înscrisul intitulat "contract de împrumut" datat 10.09.2014, atât timp cât concluziile expertului criminalist autorizat sunt în sensul că "semnătura a fost probabil executată de numita B.", neexistând în acest sens o certitudine;

- expertiza a arătat că "nu se poate stabili dacă scrisul şi semnăturile de pe documentul în litigiu intitulat contract de împrumut datat 10.09 2014 au fost realizate anterior redactării înscrisului, concomitent cu redactarea înscrisului sau ulterior, şi nici să se precizeze distanţa în timp dintre acestea."

Concluzia raportului de expertiză se putea corobora cu susţinerile recurentei la interogatoriu, de asemenea cu probele testimoniale administrate în faţa instanţei de fond la solicitarea recurentei, însă niciuna dintre cele două instanţe nu s-a aplecat asupra acestor probe şi nu a valorificat în niciun fel mărturiile din cauză;

- ca o dovadă a subiectivităţii şi părtinirii instanţei de apel este şi faptul că evită orice referire la depoziţia martorului D., după ce, prin expunerea din şedinţa publică şi prin notele de şedinţă formulate recurenta a învederat faptul că martorul D. minte.

Astfel, martorul a arătat că în prima săptămână din luna iulie 2014 i s-a dat recurentei suma de 10000 Euro, însă din hotărârea emisă la 29 iulie 2014 de Tribunalul din Salerno reiese că intimatul A. s-a aflat în arest la domiciliu în perioada 1 aprilie 2014 - 29 iulie 2014, astfel încât în prima săptămână din iulie 2014 nu se putea deplasa în localitatea în care era recurenta pentru a-i înmâna bani în prezenţa martorului D..

Înscrisurile din care reiese faptul că intimatul s-a aflat în acea perioadă în arest la domiciliu sunt depuse la dosarul cauzei chiar de către intimatul-reclamant. Instanţa nu le valorifică în analiza cauzei, fără ca să comunice motivul pentru care înlătură din probaţiune aceste înscrisuri şi nu înţelege să facă coroborarea între depoziţie şi un înscris oficial provenind de la autorităţile italiene, deşi această depoziţie a fost avută în vedere şi valorificată de către instanţa de fond;

- martorul D. a arătat faptul că "îmi amintesc acum că în 2012 i-a cumpărat un x albastru".

Din adresa comunicată de către Serviciul de înmatriculare a vehiculelor reiese faptul că recurenta a deţinut un autoturism marca x în perioada 07.07.2011-23.05.2013. Deci, la data la care se pretinde că i-ar fi fost cumpărată maşina, recurenta deţinea o maşină x, iar la interogatoriu recurenta a recunoscut că a primit cu titlu de împrumut de folosinţă pentru o perioadă scurtă de timp un autoturism marca x, pe care l-a şi restituit la cerere.

Nici acest înscris nu a fost valorificat de către instanţă, deşi recurenta l-a depus la dosarul cauzei, iar instanţa nu a considerat necesar să învedereze motivele pentru care aceste înscrisuri au fost înlăturate din ansamblul materialului probator;

- în faţa instanţei de fond, recurenta a depus un contract de muncă încheiat între cu angajatorul D"Alessio Pietro, precum şi o dovadă a înregistrării acestui contract în baza de date a Institutului Naţional de Prevederi Sociale din Italia.

Recurenta a solicitat instanţei să facă demersurile pentru a obţine explicaţii suplimentare de la autorităţile italiene, obligându-se să suporte toate taxele şi cheltuielile ocazionate cu traducerea autorizată şi comunicarea actelor. În temeiul acestor acte, recurenta a învederat instanţei faptul că la data de 10.09.2014 când se pretinde că ar fi semnat contractul de împrumut în Oradea, aceasta s-a aflat în Italia.

La aceste înscrisuri instanţa de apel nu face nicio referire, iar apărarea recurentei, care a susţinut că în 10.09.2014 nu a semnat niciun contract sau act de recunoaştere, nu s-a întâlnit cu intimatul reclamant şi nu s-a aflat în Oradea, nu este nici măcar menţionată tangenţial şi cu atât mai puţin nu este argumentată înlăturarea acestei apărări.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte consideră că instanţa de apel a stabilit corect situaţia de fapt în urma valorificării critice a ansamblului probator administrat de ambele părţi, în limitele criticii formulate prin motivele de apel.

Astfel, faţă de contestarea de către recurentă a semnăturii de pe înscrisul sub semnătură privată întocmit la 10 septembrie 2014, la solicitarea acesteia a fost efectuată o expertiză grafologică ale cărei concluzii au fost coroborate cu depoziţia persoanei care a susţinut că a asistat la întocmirea acestui înscris - martorul C., audiat în primă instanţă.

Instanţa a reţinut concluziile expertizei în cuprinsul unei motivări convingătoare, iar împrejurarea că prin expertiză nu s-a putut stabili dacă semnăturile au fost realizate sau nu anterior redactării înscrisului nu înseamnă că hotărârea nu este motivată. Revenea recurentei pârâte sarcina de a proba susţinerea de la termenul din 30 octombrie 2019, în sensul că "în anul 2012 şi-a scris numele pe una sau două coli albe. În aceste condiţii este posibil ca semnătura sa să fi fost falsificată sau este posibil ca pe una dintre aceste coli să se fi trecut ulterior conţinutul contractului." Or, această dovadă nu a fost făcută.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta reproşează instanţelor de fond faptul că nu au ţinut cont şi de depoziţiile martorilor audiaţi la solicitarea sa, respectiv de răspunsurile pe care aceasta le-a dat la interogatoriu.

Înalta Curte observă că pârâta a recunoscut la interogatoriu faptul că şi în cursul anului 2017, deci la trei ani de la întocmirea înscrisului sub semnătură privată contestat în prezentul litigiu, primea "tot timpul" de la reclamant sume de bani, dar în cuantum redus, iar martora E. a relatat că "pârâta mi-a spus despre reclamant că este o persoană care o ajută (...) pârâta a venit cu bani din Italia după ani de muncă acolo şi ştiu că o ajuta şi reclamantul (...) vorbea cu reclamantul la telefon şi acesta nu era de acord ca ea să se angajeze şi îi spunea că îi trimite, spre exemplu, 200 de euro". Atât martora E., cât şi martora F., audiate la propunerea pârâtei, au declarat că "nu cunosc nimic legat de încheierea contractului în cauză".

În aceste condiţii, nu se poate susţine că instanţele de fond au pronunţat soluţii care nu s-au bazat decât pe probele administrate de reclamant, recunoaşterea făcută de pârâtă la interogatoriu, desigur, în limitele menţionate, precum şi relatările martorelor audiate la propunerea sa neputând duce la o altă soluţie decât cea dată în cauză.

Prezentări ale unor împrejurări pe care martorii nu le constată personal ori declaraţii în sensul că "nu cunosc nimic legat de ..." nu pot avea concludenţa situaţiilor la care martorii participă în mod direct, astfel încât nu se poate susţine că instanţele nu au fost preocupate să stabilească situaţia de fapt în raport şi cu probele administrate de pârâtă.

Pe de altă parte, contractul de muncă depus de către pârâtă la dosar nu este de natură să facă dovada, prin el însuşi, că la data de 10 septembrie 2014 pârâta nu era în România, ci aceasta trebuia să facă dovada faptului pozitiv susţinut, respectiv că la acea dată era în Italia.

După cum, nu este concludent în soluţionarea litigiului având ca obiect obligarea la restituirea unui împrumut, faptul că reclamantul i-ar fi dat pârâtei, cu titlu de împrumut de folosinţă, un autoturism.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte observă că, invocând faptul că hotărârea instanţei de apel nu este motivată, în realitate recurenta a dedus analizei instanţei de recurs interpretarea pe care instanţa de apel a făcut-o probelor administrate în cauză, aspect ce excede legalităţii hotărârii ce poate fi verificată în recurs, în condiţiile în care dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevăd în mod imperativ că recursul poate fi exercitat "numai" pentru motive de nelegalitate.

Drept urmare, critica formulată nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2. Critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiată.

Considerând că înscrisul sub semnătură privată din 10 septembrie 2014 nu constată împrumutul, ci o recunoaştere de către persoana împrumutată a sumei primite cu titlu de împrumut, instanţele de fond nu au nesocotit prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ. conform cărora, prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia.

În condiţiile în care situaţia de fapt a fost stabilită în concordanţă cu probele administrate, nedovedindu-se că semnătura de pe înscrisul din 10 septembrie 2014 nu aparţine pârâtei, instanţele au aplicat corect prevederile textului sus-menţionat. Astfel:

- înscrisul sub semnătură privată conţine recunoaşterea obligaţiei de restituire a unor sume de bani;

- recunoaşterea împrumutului este asumată prin semnătură de persoana împrumutată, în favoarea căreia curge termenul de prescripţie a dreptului la acţiune având ca obiect restituirea împrumutului;

- recunoaşterea a fost făcută înainte de împlinirea termenului de prescripţie pentru suma de 27.000 euro, pentru suma de 13.000 euro, predaţi în anul 2010, reţinându-se că a intervenit prescripţia;

- nu s-a probat că recunoaşterea împrumutului a fost făcută prin constrângere. Simpla afirmaţie a pârâtei, în sensul că a semnat în alb pe mai multe foi, ea neavând niciodată intenţia de a recunoaşte vreun împrumut, rămâne la acest stadiu, câtă vreme nu s-a făcut dovada contrară.

Aşadar, instanţele de fond au interpretat corect raportul juridic consemnat în înscrisul din 10 septembrie 2014 şi au dat valoarea juridică legală recunoaşterii pe care înscrisul o conţine, în sensul dispoziţiilor art. 2537 pct. 1 C. civ.

Drept urmare, critica formulată nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3. Critica vizând nesocotirea prevederilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ. nu este întemeiată, în condiţiile în care dovada împrumutului nu a fost făcută cu martori, ci cu înscrisul sub semnătură privată din 10 septembrie 2014.

Având în vedere cele mai sus arătate, recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii definitive a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 1337/A din 28 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2022.