Competing claims for post-communist property restitution: mandatory exhaustion of statutory repair procedures versus common-law vindication based on illegal nationalization

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursurilor deduse judecăţii, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2000, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, S.C. Acumulatorul prin Fondul Proprietăţii de Stat şi Ministerul Industriilor, solicitând instanţei să constate că actuala fabrică Acumulatorul S.A. este succesoarea de drept şi de fapt a fabricii C. şi că defunctul D. a deţinut în mod succesiv funcţia de director şi administrator al C..

La data de 6.12.2002, reclamanţii şi-au precizat cererea de chemare în judecată, arătând că solicită obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Prin sentinţa civilă nr. 1410 din 28 februarie 2003, instanţa a respins ca inadmisibilă acţiunea, având în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada respectării prevederilor Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel A., înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2003, în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 46 A din 16 ianuarie 2004, prin care s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, anulându-se sentinţa apelată şi dispunându-se judecarea cauzei de către Tribunalul Bucureşti în fond, ca instanţă competentă.

Dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2004 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, instanţă care a pronunţat, la 14 ianuarie 2005, sentinţa civilă nr. 25, prin care a admis excepţia prematurităţii acţiunii, cu consecinţa respingerii acţiunii ca prematură, întrucât reclamanţii nu au probat epuizarea procedurii administrative obligatorii, instituite prin Legea nr. 10/2001.

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de E. şi F., succesorii defunctului A., a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 32A din 14 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, prin care a fost admisă calea de atac, desfiinţată sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Prin această decizie s-a constatat că părţi în prezenta cauză sunt G., moştenitor al reclamantului B., precum şi E. şi F., în calitate de succesori ai reclamantului A..

În rejudecarea cauzei pe rolul Tribunalului Bucureşti s-a format dosarul nr. x/2006.

La data de 21.06.2007, reclamantul G. şi-a modificat cererea de chemare în judecată solicitând instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, S.C. Acumulatorul S.A. (societate radiată în prezent) şi Primăria Municipiului Braşov, să constate nulitatea actului de preluare a fabricii C. şi, implicit, a patrimoniului acesteia; pe cale de consecinţă, restituirea în natură a bunurilor ce au aparţinut fabricii C., în special, dar nelimitându-se la terenurile şi construcţiile situate în Bucureşti, Calea x şi str. x, teren în suprafaţa de 4.822,23 mp, corp de casă principal şi 6 pavilioane, la terenul în suprafaţa de 88.693 mp, din comuna suburbană Colentina (la nivelul anilor 1941-1943), precum şi la imobilul din Braşov înscris în Protocolul Cărţilor Funciare nr. x sub nr. topografic x 6778/1 la nivelul anul 1923; în cazul în care acestea nu se mai găsesc în proprietatea pârâţilor sau nu mai pot fi restituite în natură, a solicitat obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri în conformitate cu evaluările patrimoniale ale societăţii C., care se vor stabili prin expertiză, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că întreprinderea C. a avut ca acţionari majoritari pe A. şi D., străbunicul şi bunicul acestuia. Singurul moştenitor al lui A. a fost D., iar succesorii acestuia, conform actului de notorietate din 4 septembrie 1969, au fost B. (tatăl reclamantului) şi A. (unchiul său). În urma decesului lui B., s-a constatat că unicul moştenitor este reclamantul, în calitate de fiu adoptiv. În cauză, reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată în calitate de unic moştenitor legal al lui B., care împreună cu fratele său au fost singurii moştenitori ai acţionarilor majoritari ai întreprinderii C..

Reclamantul a învederat că fabrica C. a fost naţionalizată în baza Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, figurând în anexa 2 a legii la poziţia nr. 88, act normativ neconstituţional în raport cu dispoziţiile Constituţiei din anul 1948, respectiv art. 11 din lege, neproducător de efecte juridice valabile în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate către stat. Or, în cazul în care titlul în baza căruia statul a preluat bunul (în speţă, fabrica C., cu întreg patrimoniul acesteia) se dovedeşte a nu fi valabil, aşa cum este şi în acest caz, această constatare are repercusiuni asupra dreptului de proprietate al statului de până atunci. Prin urmare, indiferent de data la care se constată nevalabilitatea titlului statului, dreptul de proprietate se socoteşte că nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor reclamantului, în aplicarea principiului restabilirii situaţiei anterioare.

Prin sentinţa civilă nr. 502 din 13 martie 2008 pronunţată în dosarul nr. x/2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea precizată formulată de E. şi F. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, obligând pârâta să soluţioneze notificările formulate de aceştia în temeiul Legii nr. 10/2001 (nr. 2045 şi 2046 din 3.08.2001) şi a disjuns cererea reclamantului G. promovată în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului Bucureşti, Statul Român şi Primarul Municipiului Bucureşti.

După disjungere, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2008.

Reclamantul a precizat că dispoziţiile art. 480 C. civ. sunt aferente capătului de cerere privitor la restituirea în natură a imobilelor, iar cele ale art. 998 C. civ. pentru petitul ce vizează obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri.

Prin sentinţa civilă nr. 1377 din 26 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei în ceea ce priveşte imobilul situat în Braşov, indicat în cererea modificatoare formulată de către reclamantul G., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, S.C. Acumulatorul S.A. şi Primăria Municipiului Braşov, a declinat competenţa de soluţionare cu privire la acest imobil în favoarea Tribunalul Braşov, a disjuns capătul 1 şi capătul 2 pct. 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată precizată şi a dispus formarea unui nou dosar (nr. x/2009).

În această cauză, la data de 2.09.2010, reclamantul G. a formulat, în condiţiile art. 57 C. proc. civ., cerere de chemare în judecată a succesorilor defunctului A., E. şi F., susţinând că aceste persoane, în calitate de coproprietari ai imobilelor ce fac obiectul litigiului pendinte, au vocaţia de a pretinde restituirea acestora ori plata de despăgubiri în cazul în care imobilele nu mai pot fi restituite în natură.

Ulterior, la 25.11.2010, E. şi F. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care au solicitat obligarea pârâţilor să le restituie în natură imobilele terenuri şi construcţii ce au aparţinut pe raza Municipiului Bucureşti autorului lor D., în calitate de proprietar al fabricii C.. În subsidiar, în măsura în care nu pot fi restituite aceste imobile, intervenienţii au solicitat obligarea pârâţilor persoane juridice la plata contravalorii lor.

Au învederat că înţeleg să continue demersul judiciar exercitat de A. şi fratele acestuia înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dat fiind că fabrica C. a deţinut mai multe imobile în Bucureşti, care au fost preluate abuziv prin naţionalizare, fără titlu valabil şi fără plata vreunei despăgubiri, cu încălcarea prevederilor constituţionale de la momentul preluării.

Reclamantul G. a renunţat la judecarea cererii de chemare în judecată a altor persoane la data de 25.11.2010, întrucât s-a formulat cerere de intervenţie în interes propriu de acestea.

Acelaşi reclamant a solicitat suspendarea cauzei în temeiul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru a urma calea procedurii din legea specială.

Instanţa de fond a admis cererea de intervenţie principală şi a dispus suspendarea judecăţii prezentului litigiu (prin încheierea din 13.01.2011).

La data de 7.10.2015, H. şi I. au solicitat introducerea în cauză în calitate de succesori în drepturi ai reclamantului G., repunerea pe rol a dosarului şi continuarea judecăţii.

Intervenientul F. a formulat, la data de 7.02.2019, cerere de introducere în cauză a moştenitorului defunctei E., intervenientul J..

Prin sentinţa civilă nr. 1101 din 23 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea principală formulată de reclamanţii H. şi I. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de J., în calitate de moştenitor al intervenientei E. şi F., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere că obiectul principal al cauzei îl constituie restituirea tuturor bunurilor ce au aparţinut fabricii C., fiind vizate terenurile şi construcţiile situate în Calea x şi str. x, respectiv în comuna suburbană Colentina (la nivelul anilor 1941-1943), capăt de cerere ce întruneşte elementele unei veritabile acţiuni în revendicare imobiliară, având astfel de analizat şi valabilitatea titlului prin care imobilele mai sus identificate au trecut în proprietatea statului prin naţionalizare, în baza Legii nr. 119/1948.

Prima instanţă a observat că este învestită cu soluţionarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., însă a reţinut, din ansamblul probator administrat în cauză, că situaţia juridică a imobilelor în litigiu a fost analizată în procedura prealabilă a Legii nr. 10/2001 republicată; astfel, prin sentinţa civilă nr. 236/26.02.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 80/01.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2015 (a cărui soluţionare a atras suspendarea judecării litigiului de faţă), a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanţii H. şi I. în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, reţinându-se, în esenţă, că nu poate fi validată decizia nr. 269/22.11.2011 a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului întrucât autorul reclamanţilor a formulat notificare la data de 11.04.2011, cu mult după expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta neaflându-se nici în situaţia la care se referă art. 46 alin. (3) din lege.

Prin prisma acestor consideraţii, tribunalul a considerat că nu poate valorifica primul petit al cererii, respectiv de a constata nulitatea absolută a actului de preluare a imobilelor în discuţie de către stat, respectiv a Legii nr. 119/1948, întrucât acesta este un act normativ a cărui eficienţă şi ale cărui efecte pot fi analizate numai în contextul apariţiei Legii nr. 10/2001, cu procedura instituită de aceasta, reprezentând cadrul de reglementare a situaţiei juridice a imobilelor preluate abuziv de statul român în perioada de referinţă 1945-1989.

Aşa fiind, urmând procedura Legii nr. 10/2001, instanţa de fond a apreciat că poate cel mult să constate caracterul abuziv al actului normativ de preluare a imobilului de către statul român, fără a putea constata nulitatea absolută a Legii nr. 119/1948 în lipsa unei prevederi legale în vigoare care să confere această atribuţie instanţelor de judecată.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind restituirea în natură a terenurilor şi construcţiilor situate în Calea x şi str. x, respectiv teren în suprafaţă de 4.822,23 mp şi corp de casă principal şi 6 pavilioane, respectiv în comuna suburbană Colentina (la nivelul anilor 1941-1943), teren în suprafaţă de 88.693 mp, tribunalul a reţinut că acesta nu este întemeiat, în contextul în care din concluziile raportului de expertiză tehnică specialitatea topografie reiese că terenurile în litigiu nu sunt libere, iar pe de altă parte, nu se află nici în proprietatea/posesia pârâţilor, afirmaţie pe care chiar reclamanţii au formulat-o.

Totodată, prima instanţă a constatat că cererea de acordare de despăgubiri este de asemenea lipsită de eficienţă juridică, neputând fi identificate elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor, în sensul art. 998-999 C. civ., cât timp a existat un act normativ de autoritate a statului român în baza căruia imobilele în litigiu au fost preluate de la proprietarii iniţiali, act căruia nu i se poate atribui caracterul unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, întrucât prin acesta au fost stabilite remedii procesuale adecvate pentru situaţia specifică a imobilelor preluate prin raportare la prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 coroborate cu cele din Legea nr. 165/2013, conform principiului specialia generalibus derogant.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a respins ca neîntemeiate atât cererea principală, cât şi cererea de intervenţie în interes propriu, aceasta din urmă aflându-se în strânsă interdependenţă cu cea dintâi.

Împotriva acestei sentinţei au formulat apel reclamanţii şi intervenienţii.

Prin decizia civilă nr. 1910 A din 3 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate părţi.

În considerentele hotărârii, curtea a reţinut că, în speţă, apelanţii au pierdut dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii constând în restituirea imobilului în natură sau în echivalent, prin sentinţa civilă nr. 236/26.02.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 80/01.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, fiind respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamanţii H. şi I. în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, neputând fi validată decizia nr. 269/22.11.2011 a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului întrucât autorul reclamanţilor a formulat notificare la data de 11.04.2011, cu mult după expirarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 22 alin. (1) Legea nr. 10/2001, acesta neaflându-se nici în situaţia la care se referă art. 46 alin. (3) din lege.

A mai reţinut instanţa de apel că invocarea nevalabilităţii titlului statului nu are relevanţă, deoarece, prin pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii, este lipsită de orice finalitate verificarea conformităţii titlului statului cu Constituţia în vigoare la momentul preluării de către stat ori a legilor în vigoare la acel moment.

Or, sancţiunea decăderii aplicată pentru omisiunea de a formula notificare potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenţei dreptului material în defavoarea procedurii, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispoziţiilor procedurale în favoarea anumitor persoane, ceea ce nu este permis. Prin dispoziţiile acestui act normativ a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele îndreptăţite pot solicita verificarea ingerinţelor care ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate.

Curtea a menţionat şi faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 25 din Constituţia României, implică obligativitatea părţii interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins, nefiind permisă o opţiune a persoanei între norma de drept material şi cea procedurală. Pe de altă parte, aplicarea normelor de drept procedural garantează siguranţa socială şi nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, norma convenţională garantând protecţia unui "bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei "speranţe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un "bun actual" şi nici o "speranţă legitimă", situaţie în care apelanţii nu pot invoca în mod eficient garanţiile art. 1 Protocolul 1.

În raport cu cele ce preced, curtea a constatat că reclamanţii nu pot obţine imobilele pe calea dreptului comun după circa 20 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care au pierdut dreptul de a sesiza, conform procedurii prevăzute de această lege specială, entitatea deţinătoare cu notificare sau, după caz, instanţa de judecată pentru restituirea în natură sau pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Această soluţie este în acord şi cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii, în care s-a stabilit că "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din C. civ.."

În termen legal, împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii H. şi I. şi intervenienţii F. şi J..

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, iar, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, au arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, aplicabile fiind dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, deşi în cadrul considerentelor instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au formulat o acţiune în revendicare şi în despăgubiri întemeiată pe prevederile art. 480 - 481 şi art. 998 C. civ., ulterior curtea şi-a întemeiat întreaga motivare a soluţiei exclusiv pe prevederile Legii nr. 10/2001.

În concret, instanţa de control judiciar a ignorat temeiul juridic al acţiunii şi susţinerile reclamanţilor prin care s-a arătat că aceştia au vocaţie pentru a solicita revendicarea imobilului ce face obiectul cauzei, precum şi pentru plata despăgubirilor în situaţia în care bunul nu se mai găseşte în patrimoniul pârâţilor, în virtutea reparării prejudiciului cauzat ca urmare a faptei ilicite a statului de a prelua abuziv bunurile deţinute de autorii lor.

Or, pentru a respecta cerinţele legislaţiei naţionale, privind obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti, şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, curtea trebuia să analizeze cauza prin raportare la cele solicitate de reclamanţi şi să pronunţe o soluţie prin prisma temeiul juridic indicat.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a încălcat/aplicat greşit legea.

În mod greşit, în speţă, instanţa de control judiciar a ajuns la concluzia că recurenţii-reclamanţi nu mai pot recupera imobilul întrucât le-a fost respinsă notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, cu toate că prin recursul în interesul legii, decizia 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că sunt admisibile acţiunile în revendicare de drept comun începute înainte de intrarea în vigoare a legii speciale, cum este cazul în speţă. De altfel, chiar acest act normativ recunoaşte dreptul celor care au introdus acţiuni pe dreptul comun înainte de intrarea în vigoare a acestei legi de a alege între a continua acţiunea pe dreptul comun sau a depune notificare pe Legea nr. 10/2001. Prin urmare, în mod eronat a reţinut curtea că sancţiunea decăderii aplicată pentru omisiunea de a formula notificare potrivit dispoziţiilor legii speciale nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenţei dreptului material în defavoarea proceduri. Or, cât timp recurenţii-reclamanţi au dobândit proprietatea imobilului aşa cum a arătat, aceştia pot uza de orice mijloc legal pus la dispoziţia lor de legiuitor.

În cauză, fabrica C. era proprietara imobilului pe care îl revendică în prezent recurenţii-reclamanţi, aceştia, în calitate de moştenitori ai unuia din acţionarii fabricii, au dobândit proprietatea imobilului de la autorul lor iniţial, D., care, la rândul său, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ca urmare a radierii fabricii C. în anul 1949 (acţiunile neieşind niciodată în mod valabil din patrimoniul său, fiind preluate în baza unei legii abuzive şi neconstituţionale). Prin urmare, atât timp cât naţionalizarea s-a făcut în mod ilegal şi abuziv, dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieşit niciodată din patrimoniu fabricii C. şi nici acţiunile acestei fabricii din patrimoniul autorului lor; prin această preluare abuzivă, dreptul de proprietate s-a păstrat în patrimoniul fabricii şi, în acest context, la momentul radierii, autorului iniţial al reclamanţilor, D., i-a fost transferat dreptul de proprietate asupra imobilului a cărei revendicare se solicită, în conformitate cu dispoziţiile art. 347 din Codul comercial din 1887, în virtutea calităţii sale de acţionar al fabricii C..

Mai mult, titlul pârâţilor asupra imobilului este unul nul şi ilegal atât timp cât Legea nr. 119/1948 nu reprezintă titlul valabil, care să aibă aptitudinea de a transfera valabil proprietatea din patrimoniul autorilor recurenţilor-reclamanţi în patrimoniul statului. Naţionalizarea realizată de statul român nu îi conferă acestuia calitatea de proprietar al bunului, astfel că acesta nu avea cum să transfere, la rândul său, proprietatea asupra imobilului unor terţe persoane, fizice sau juridice. De asemenea, Legea nr. 119/1948 este nu numai abuzivă, dar şi neconstituţională chiar şi prin raportare la conţinutul Constituţiei din anul 1948, în vigoare la acea dată, art. 6.

În consecinţă, dreptul de proprietate al statului asupra fabricii C., deci implicit asupra bunurilor imobile ce au aparţinut acestei fabrici, este înlăturat, putându-se considera că atât fabrica, cât şi bunurile imobile ce au aparţinut acesteia nu au ieşit niciodată din patrimoniul autorului recurenţilor-reclamanţi. Or, în tot acest timp, autorul şi succesorii săi au fost lipsiţi de dreptul de proprietate asupra imobilului, neputându-ne bucura de niciunul din atributele dreptului de proprietate. Astfel, este îndeplinita cerinţa pentru promovarea acţiunii în revendicare.

Recurenţii-intervenienţi au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul admiterii cererilor acestora de restituire în natură sau acordarea de despăgubiri prin măsuri compensatorii, cu obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Au susţinut că instanţa de apel nu s-a referit la parcurgerea procedurii din legea specială. Având în vedere calitatea lor procesuală, recurenţii-intervenienţi au solicitat să se reţină că s-a depus notificare conform Legii nr. 10/2001, art. 22 alin. (1), (2) şi 3, fiind respectat principiul specialia generalibus derogant. Prin notificările nr. 2045 şi nr. 2046/03.08.2001, atât E., cât şi F. au notificat Primăria Municipiului Bucureşti în sensul "să soluţioneze notificările formulate de aceştia". Or, instanţa de apel nu a motivat sub acest aspect, iar, raportat la acest motiv de recurs, sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Prin cea de-a doua critică formulată, recurenţii-intervenienţi au arătat că, din perspectiva procedurilor urmate caracterul abuziv al Legii nr. 119/1948 subzistă şi trebuie luat în considerare deoarece chiar instanţa de apel s-a exprimat că aceasta lege este abuzivă tocmai în raport de Legea nr. 10/2001. Acesta a fost şi motivul solicitării de despăgubiri, fie prin restituirea în natură, iar dacă aceasta nu este posibilă, prin acordarea de măsuri compensatorii în conformitate cu Legea nr. 165/2013, deoarece recurenţii-intervenienţi au considerat că preluarea de către statul s-a făcut prin aplicarea abuzivă a Legii nr. 119/1948.

Recurenţii-intervenienţi au precizat că, în conformitate cu art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., instanţa de apel nu are un temei legal cu privire la respingerea căii de atac.

În speţă, instanţa de apel respinge ca nefondate apelurile fără să menţioneze situaţia juridică şi demersurile făcute de intervenienţii în interes propriu. Aceasta a invocat în bloc în considerente că apelul este nefondat, reclamanţii neputând obţine imobilul pe calea dreptului comun, fără să facă nicio referire la intervenienţi, cu atât mai mult cu cât a invocat decizia RIL nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel, deşi a reţinut că aceştia au formulat o acţiune în revendicare şi în despăgubiri întemeiată pe prevederile art. 480 - 481 şi art. 998 C. civ., ulterior şi-a întemeiat întreaga motivare a soluţiei exclusiv pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu ignorarea temeiului juridic al acţiunii. La rândul lor, recurenţii-intervenienţi au criticat soluţia curţii de apel în sensul că instanţa de control judiciar nu s-a pronunţat în mod expres cu privire la parcurgerea procedurii din legea specială în persoana acestor părţi.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere ..., numai pentru motive de nelegalitate: ... "7. Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

În cauză, se invocă atât lipsa motivelor care au stat la baza adoptării deciziei atacate, aşadar nemotivarea hotărârii, cât şi o motivarea contradictorie. În accepţiunea dispoziţiilor citate, o hotărâre este contradictorie atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv ori când aceasta cuprinde argumente contrare, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora.

În mod evident, niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în speţă.

Astfel, instanţa de apel a prezentat argumentele şi punctul de vedere faţă de fiecare considerent relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, inclusiv în ceea ce priveşte respingerea apelului formulat de către intervenienţi.

A reţinut curtea că procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 impuneau respectarea conduitei prescrise de acest act normativ, respectiv formularea unei notificări adresate unităţii deţinătoare a imobilului solicitat în termenul şi condiţiile art. 22 alin. (1), sancţiunea pentru această omisiune fiind pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. A observat că, prin sentinţa civilă nr. 236/26.02.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă, a fost respinsă contestaţia formulată de reclamanţii H. şi I. în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, deoarece autorul lor a înregistrat notificarea după expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Astfel, instanţa de apel a constatat că sancţiunea aplicată în acest context nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenţei dreptului material în defavoarea procedurii, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispoziţiilor procedurale în favoarea anumitor persoane, ceea ce nu este permis, prin aceasta înlăturând de la aplicare implicit dispoziţiile art. 480 C. civ.

Chiar dacă instanţa de apel nu făcut trimitere în mod expres la îndeplinirea de către recurenţii-intervenienţi a cerinţelor instituite de legea specială în materia restituirii imobilelor naţionalizate, aceasta nu conduce la nulitatea hotărârii recurate, considerentele expuse în legătură cu necesitatea parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 fiind valabile şi în situaţia acestor părţi.

În speţă, în examinarea condiţiilor de exercitare a acţiunii în revendicare, instanţa de apel a pornit de la petitul principal al cererii de chemare în judecată, ce a vizat constatarea nevalabilităţii titlului statului, reţinând că, prin pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii, este lipsită de orice finalitate verificarea conformităţii titlului statului cu Constituţia în vigoare la momentul preluării ori cu legile în vigoare la acelaşi moment.

Pe fond, instanţa de apel a considerat că soluţia pronunţată este în acord şi cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii, în care s-a stabilit că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din C. civ.

Din această perspectivă, a apreciat că speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un "bun actual" şi nici o "speranţă legitimă".

Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată, respectând astfel exigenţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., iar acestea nu sunt contradictorii sau străine de natura pricinii.

Cum argumentele expuse permit efectuarea controlului judiciar în recurs, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., respectiv art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Trebuie reamintit că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Albina c. României, cauza Gheorghe c. României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, în sensul că în mod greşit a concluzionat că aceştia nu mai pot recupera imobilul întrucât le-a fost respinsă notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, cu toate că Înalta Curte, prin decizia 33/2008, a stabilit că sunt admisibile acţiunile în revendicare de drept comun începute înainte de intrarea în vigoare a legii speciale, cum este cazul în speţă. Totodată, recurenţii-intervenienţi au susţinut că, din perspectiva procedurilor urmate, caracterul abuziv al Legii nr. 119/1948 subzistă şi trebuie luat în considerare, chiar instanţa de apel stabilind că această lege este abuzivă în raport de Legea nr. 10/2001.

Conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, ... "8. Când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurenţi în cadrul cererilor lor de recurs, Înalta Curte apreciază că acest text legal este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecăţii, căruia instanţa de apel i-ar fi schimbat natura sau înţelesul. Or, potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitatea de a cenzura decizia instanţei de apel din această perspectivă.

În plus, Înalta Curte reţine că acţiunea introductivă şi cererea de intervenţie principală au dedus judecăţii o acţiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun, părţile litigante neaflându-se niciodată în raporturi juridice generate de încheierea unui act juridic (negotium iuris), care să permită formularea unor critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în raport de dezlegările şi interpretarea dată de instanţele de fond respectivului act juridic, motivele invocate vizând în realitate interpretarea de către instanţa anterioară a legii şi nu a actului juridic.

.

În speţă, atât recurenţii-reclamanţi, cât şi recurenţii-intervenienţi au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cu care modificarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, "când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că în mod eronat curtea a reţinut că sancţiunea decăderii pentru lipsa notificării formulate potrivit legii speciale nu poate fi înlăturată de principiul preeminenţei dreptului material, conform căruia aceştia pot uza de orice mijloc legal pus la dispoziţia lor de legiuitor, cu atât mai mult cu cât prin decizia 33/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că sunt admisibile acţiunile în revendicare de drept comun începute înainte de intrarea în vigoare a legii speciale, cum este cazul în speţă (chiar acest act normativ recunoaşte dreptul celor care au introdus acţiuni pe dreptul comun înainte de intrarea în vigoare a acestei legi de a alege între a continua acţiunea pe dreptul comun sau a depune notificare pe Legea nr. 10/2001).

Au mai arătat că Legea nr. 119/1948 nu reprezintă un titlul valabil, care să aibă aptitudinea de a transfera valabil proprietatea din patrimoniul autorilor recurenţilor-reclamanţi în patrimoniul statului, de asemenea, este nu numai abuzivă, dar şi neconstituţională prin raportare la conţinutul Constituţiei din anul 1948. Prin urmare, atât timp cât naţionalizarea s-a făcut ilegal şi abuziv, dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieşit niciodată din patrimoniul fabricii C. şi nici acţiunile acestei fabricii din patrimoniul autorului recurenţilor-reclamanţi, astfel că, la momentul radierii fabricii, autorului iniţial al reclamanţilor, D., i-a fost transferat dreptul de proprietate asupra imobilului a cărei revendicare se solicita, în conformitate cu art. 347 din Codul comercial din 1887, în virtutea calităţii sale de acţionar al fabricii C..

Prin cererea de recurs, intervenienţi au învederat că subzistă şi trebuie luat în considerare caracterul abuziv al Legii nr. 119/1948, că instanţa de apel nu a arătat temeiul pentru respingerea căii de atac şi că în mod greşit s-a apreciat că reclamanţii nu pot obţine imobilul pe calea dreptului comun, fără nicio referire la intervenienţi, cu atât mai mult cu cât s-a invocat decizia RIL nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte reţine că, pentru a proceda la soluţionarea prezentei acţiuni se impune, cu prioritate, a se determina în mod legal norma de drept aplicabilă litigiului în raport de obiectul dedus judecăţii şi de data formulării, respectiv o acţiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. înregistrată pe rolul instanţelor de judecată la data de 21.06.2007, aşadar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Argumentul recurenţilor, în sensul că cererea de chemare în judecată este promovată anterior producerii efectelor acestui act normativ, urmează a fi înlăturat, Înalta Curte constatând că dosarul din care a fost disjunsă acţiunea de faţă formulată de reclamantul G., aflat pe rolul instanţelor de judecată din 28.07.2000 (dosar nr. x/2000), a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 502 din 13 martie 2008, pronunţată în dosarul nr. x/2006, prin care Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea precizată formulată de E. şi F. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, obligând pârâta să soluţioneze notificările acestora în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (nr. 2045 şi 2046 din 3.08.2001). Prin aceeaşi hotărâre, instanţa a disjuns cererea reclamantului G. promovată în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului Bucureşti, Statul Român şi Primarul Municipiului Bucureşti, considerând, aşadar, că este vorba de o cerere distinctă, conform precizărilor acestei părţi de la termenul din 21.06.2007.

Chiar şi în măsura în care s-ar aprecia că acest litigiu este dedus judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se impune a se avea în vedere dispoziţiile art. 46 alin. (1) din legea specială, în sensul că "Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea aceste legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".

În fapt, reclamanţii şi intervenienţii au susţinut, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 480 C. civ., că imobilele revendicate au fost preluate abuziv de către stat în perioada comunistă, conform Legii nr. 119/1948, cu nerespectarea dispoziţiilor constituţionale şi ale altor legi în vigoare la data preluării.

Potrivit datelor din dosar, rezultă că această trecere s-a produs în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, şi anume 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 prevedea, în art. 1 alin. (1), în vigoare la data formulării acţiunii, că imobilele preluate în mod abuziv, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile legii. Or, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: a) imobilele naţionalizate ... prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, ...".

Ca atare, faţă de specificul litigiului, care vizează restituirea unor imobile preluate în perioada regimului comunist anterior, soluţionarea unei acţiuni în revendicare nu se poate face, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate, impunându-se a se ţine seama de dispoziţiile legii speciale, pe lângă cele statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi jurisprudenţa CEDO, în interpretarea şi aplicarea art. 1 din Primul Protocol şi art. 6 CEDO.

Prin urmare, în cadrul acestei acţiuni, conform celor statuate şi de instanţa de apel, trebuie să se procedeze la toate verificările impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de decizia emisă în procedura de unificare a practicii judiciare, urmând a se ţine seama, în mod evident, şi de dispoziţiile de drept substanţial din Legea nr. 10/2001, în măsura în care sunt compatibile cu datele speţei.

În condiţiile Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema care se pune este, astfel, dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.

Este necesar a se verifica, astfel, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Prin cererea formulată în prezenta cauză, reclamanţii şi intervenienţii au solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilelor revendicate.

În condiţiile în care aceştia nu au uzat de procedura prevăzută de legea specială de reparaţie ori nu au obţinut anterior litigiului de faţă o hotărâre judecătorească executorie, care să justifice, din perspectiva Curţii Europene a Drepturilor Omului, deţinerea unui bun, solicitarea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului nu poate fi valorificată în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, pentru că s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale, respectiv a normelor convenţionale.

Soluţionarea unei cereri de constatare a nevalabilităţii titlului statului în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea astfel posibilitatea, pentru părţile litigante care nu au procedat în sensul de mai sus, de a obţine, în afara cadrului legal stabilit de normele de drept interne, de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, satisfacerea pretenţiilor lor legate de imobil şi situaţii ce cad sub incidenţa legii speciale, ceea ce este de natură să încalce principiul prevalenţei legii speciale faţă de legea generală, principiul prevalenţei normelor convenţionale faţă de cele interne, naţionale.

Este adevărat că în considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţele naţionale, s-a reţinut că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare situaţie, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Or, în speţa de faţă, reclamanţii şi intervenienţii nu se află în niciuna din aceste situaţii de excepţie, neavând un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilele în litigiu.

În măsura în care, pe fond, acţiunea în revendicare a fost analizată şi din perspectiva protecţiei unui bun actual, recurenţii nu se pot prevala de încălcarea accesului la justiţie din perspectiva neanalizării temeiului juridic invocat, art. 480 C. civ.

Legea specială prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

De asemenea, existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă, dar pe care recurenţii-reclamanţi nu au folosit-o (notificările în acest sens fiind formulate cu depăşirea termenului legal), iar recurenţii-intervenienţi au opus deja o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus parcurgerea procedurii instituite de norma specială.

Art. 6 din documentul european, ca şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.

În cauză, recurenţii nu se raportează la dezlegarea dată de instanţa europeană în cauza-pilot K. şi alţii împotriva României, în legătură cu existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane care este fără dubiu dacă "printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului" (par. 140).

În ce priveşte simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, în aceeaşi cauză-pilot s-a constatat că ea se transformă într-o valoare patrimonială, condiţionat de întrunirea, de către partea interesată, a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par. 142).

Or, recurenţii - reclamanţi şi intervenienţi, nu au făcut dovada epuizării căilor specifice de atac reglementate de aceste acte normative şi obţinerii, astfel, a unui titlu de care să se poată prevala.

Înalta Curte constată că, în aplicarea corectă a legii incidente la situaţia dedusă judecăţii, instanţele anterioare nu au putut face abstracţie de faptul că acţiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparaţie, edictată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situaţiei imobilelor în litigiu, de care recurenţii nu au uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.

În acest context, observă că instanţa de apel a apreciat în mod corect, pe întreg parcursul cauzei, că acţiunea în revendicare, astfel cum a fost formulată, nu poate fi soluţionată doar potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie analizată cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001, care, altfel, ar fi eludată.

De altfel, aşa cum a reţinut curtea, sancţiunea decăderii aplicată pentru omisiunea de a epuiza procedura Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenţei dreptului material în defavoarea reglementărilor cu caracter special, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispoziţiilor procedurale în favoarea recurenţilor de faţă. Or, principiul preeminenţei dreptului nu se verifică în opoziţie cu procedurile judiciare instituite de legea specială.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt, în acord cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant şi cel al asigurării stabilităţii raporturilor juridice civile.

În sensul acestor considerente este şi decizia în interesul legii nr. 33/9.06.2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, când a avut a se pronunţa asupra existenţei sau nu a unui drept de opţiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.

În consecinţă, Înalta Curte, faţă de argumentele de fapt şi de drept ale instanţelor anterioare, constată că analiza cererii de revendicare a privit fondul acesteia, iar nu inadmisibilitatea acestei cereri, astfel încât recurenţii să fie în mod direct prejudiciaţi.

Pentru toate acestea, soluţia instanţelor de fond, de respingere a acţiunii şi a cererii de intervenţie principală este legală, criticile formulate prin prezenta cale de atac neputând fi primite, aşa încât, potrivit art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanţii H. şi I. şi de intervenienţii F. şi J. vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii H. şi I. şi de intervenienţii F. şi J. împotriva deciziei civile nr. 1910 A din 3 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2021.