Hospital-acquired infection malpractice claim: Extinction of civil action by prescription and non-interruption via criminal complaint under Decree No. 167/1958

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra cauzei constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 22 februarie 2017 sub dosar nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sfântul Apostol Andrei" Constanţa, obligarea pârâtului la plata contravalorii daunelor morale în cuantum de 600.000 euro, echivalentul în RON la cursul B.N.R. din data plăţii.

Încheierea de declinare

Prin încheierea nr. 858 din 17 mai 2017, secţia a II-a civilă a Tribunalului Constanţa a declinat cauza secţiei I civile spre competentă soluţionare.

Cererea de chemare în garanţie

La 1 noiembrie 2017, pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sfântul Apostol Andrei" Constanţa a depus cerere de chemare în garanţie a S.C. B. S.A..

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 2499 din 23 octombrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare. A respins acţiunea reclamantului, ca nefondată, şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sfântul Apostol Andrei" Constanţa în contradictoriu cu S.C. B. S.A., ca rămasă fără obiect.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 72/C din 17 iunie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins apelul principal formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2499 din 23 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

A admis apelul incident formulat de intimatul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sfântul Apostol Andrei" Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 2499 din 23 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca fiind prescrisă.

A menţinut dispoziţiile care nu contravin soluţiei.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 72/C din 17 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, reclamantul A. a formulat recurs, prin care a solicitat casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată acestei instanţe.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 în ceea ce priveşte determinarea momentului când a fost cunoscută persoana responsabilă de producerea pagubei, recurentul-reclamant făcând o serie de trimiteri la situaţia de fapt.

În susţinerea acestui argument, a arătat că persoana vinovată de producerea pagubei nu a putut fi cunoscută decât în urma expertizei medico-legale care să aibă ca obiect inclusiv dacă germenii intraspitaliceşti au fost contactaţi pe parcursul internării la Spitalul Judeţean Constanţa. A subliniat că expertiza medico-legală efectuată în dosarul penal nu a stabilit cui aparţine culpa pentru afecţiunile cauzate de germenii intraspitaliceşti.

A mai susţinut că este neîntemeiată motivarea instanţei de apel în sensul că paguba ar fi fost cunoscută începând de la momentul comunicării expertizei medico-legale din dosarul penal, respectiv mai 2012, din moment ce paguba efectivă şi persoanele care răspund de aceasta nu au fost identificate cu exactitate.

Astfel, a precizat că doar după avizarea raportului de expertiză de către INML Mina Minovici s-ar fi putut stabili persoana vinovată de producerea pagubei. Cu toate acestea, instanţele nu au dispus înaintarea dosarului către INML Mina Minovici pentru a se afla persoana vinovată.

Faţă de aspectele menţionate, recurentul-reclamant a precizat că nu este îndeplinită cel puţin una dintre condiţiile intervenirii prescripţiei, şi anume cunoaşterea persoanei vinovate, prin urmare a solicitat să fie respinsă excepţia dreptului material la acţiune.

A menţionat că prin ordonanţa de clasare a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa s-a dispus clasarea cauzei în dosarul nr. x/2016, având ca obiect infracţiunea de neglijenţă în serviciu, pe motiv că a intervenit prescripţia răspunderii penale. Au fost aplicate dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. d) din noul C. pen., potrivit cărora termenul de prescripţie este de 5 ani, iar nu prevederile art. 249 alin. (2) din C. pen. din 1969, potrivit cărora termenul de prescripţie este de 8 ani. Din această perspectivă, a susţinut că reclamantului nu i se poate imputa că a rămas în pasivitate, deoarece raportat la vechiul C. pen. a formulat plângere în interiorul termenului de prescripţie de 8 ani.

A solicitat să se constate că prescripţia a fost întreruptă prin formularea plângerii penale împotriva reprezentanţilor pârâtului, obiect al dosarului nr. x/2016, ocazie cu care reclamantul s-a constituit parte civilă. În acest sens, a indicat prevederile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 2537 pct. 3 C. civ. În atare situaţie, relativ la efectele întreruperii prescripţiei, a invocat că sunt incidente dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, cât şi dispoziţiile art. 2541 alin. (2) C. civ.

A concluzionat acest argument în sensul că prescripţia a fost întreruptă ca urmare a formulării plângerii penale şi constituirii ca parte civilă în cauza penală, iar întreruperea prescripţiei s-a finalizat prin ordonanţa de clasare din 18 aprilie 2017, moment de la care poate începe să curgă un nou termen de prescripţie.

A mai invocat că data la care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască persoana responsabilă de pagubă este data la care a fost efectuată expertiza în prezenta cauză, respectiv 30 mai 2019, deoarece acesta a fost internat în mai multe spitale.

De asemenea, a precizat că primele elemente de natură a conduce la cunoaşterea persoanei responsabile de pagubă s-au ivit la 11 mai 2017, dată la care a fost înaintată foaia de observaţie a Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti, în cadrul căreia se atestă că germenii au fost contactaţi în Spitalul Judeţean Constanţa.

Faţă de aceste motive, a concluzionat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru împlinirea termenului de prescripţie.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

La 5 ianuarie 2021, a depus întâmpinare intimata-chemată în garanţie S.C. B. S.A., prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate.

A arătat că sunt incidente exclusiv dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, astfel că susţinerile referitoare la întreruperea termenului de prescripţie prin formularea plângerii penale sunt nefondate, în condiţiile în care art. 16 alin. (2) din acest act normativ condiţionează efectul întreruptiv de soluţionarea procesului respectiv.

A mai susţinut că reclamantul ar fi putut formula o cerere de repunere în termenul de prescripţie, însă nu a făcut-o.

Cum acţiunea a fost formulată la 7 iulie 2017 este evident că a fost depăşit termenul general de prescripţie indiferent că ne raportăm la data biletului de ieşire din spital nr. x din 5 ianuarie 2011 sau la data emiterii raportului de expertiză medico-legală efectuat în dosarul penal nr. x/2012 - 23 mai 2012.

A învederat că dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 au în vedere "modelul abstract al omului prudent şi diligent", astfel că nu are relevanţă împrejurarea că reclamantul este o persoană fără pregătire medicală.

În final, a arătat că recurentul a expus critici care vizează o presupusă apreciere eronată a situaţiei de fapt, ceea ce excedează motivelor de recurs.

La 19 ianuarie 2021 intimatul Spitalul Judeţean de Urgenţă "Sfântul Apostol Andrei" Constanţa a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate.

A arătat că, în mod corect s-a reţinut prin decizia atacată că reclamantul A. a cunoscut sau ar fi putut cunoaşte paguba şi pe cel responsabil cel mai devreme la data eliberării biletului de ieşire din spital nr. x din 5 ianuarie 2011 şi cel mai târziu la data emiterii raportului de expertiză medico-legală efectuat în dosarul penal nr. x/2012 - 23 mai 2012.

În consecinţă, a solicitat să fie respins recursul şi să fie menţinută decizia recurată.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor. Prin încheierea din 9 decembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Problema de drept considerată de recurent a fi fost greşit soluţionată de instanţa de apel priveşte momentul de la care a început să curgă faţă de el prescripţia dreptului la acţiune, prin raportare la circumstanţele factuale ale cauzei.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză faţă de dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Textul îl vizează pe omul prudent şi diligent, astfel încât este lipsit de relevanţă faptul că, aşa cum este cazul în speţă, are sau nu cunoştinţe medicale pentru a putea aprecia dacă acţionează în justiţie pentru valorificarea pretenţiilor sale.

Teza susţinută de recurent, în sensul că, faţă de faptul că pârâtul nu şi-a recunoscut culpa, el nu a cunoscut persoana responsabilă de producerea pagubei decât în urma avizării raportului de expertiză de către INML Mina Minovici, iar formularea plângerii penale a fost de natură să întrerupă cursul prescripţiei extinctive nu poate fi primită.

Instanţa de apel a arătat în mod judicios că momentul obiectiv la care cel vătămat trebuia să cunoască atât pretinsul prejudiciu generat de afectarea stării sale de sănătate prin contactarea infecţiei intraspitaliceşti, cât şi a unităţii sanitare responsabile a fost acela al obţinerii documentaţiei care certifica existenţa germenilor patogeni - şi care în speţă a fost cel mai târziu plasat la data cunoaşterii raportului de expertiză medico-legală din mai 2012, în această lucrare arătându-se fără echivoc faptul că documentaţia analizată relevă identificarea unor germeni de tip stafilococic încă din 31 octombrie 2011.

Mai mult, reclamantul şi-a susţinut motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată pe baza biletelor de ieşire din spital - iar în biletul de ieşire din spital nr. x/5 ianuarie 2011 erau menţionaţi germenii patogeni identificaţi -, foilor de observaţie şi certificatelor medicale eliberate de unităţile sanitare de internare începând cu 14 noiembrie 2010 (Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, Spitalul Municipal Mangalia, Spitalul Ortopedie Traumatologie Agigea), iar aceste documente medicale au fost avute în vedere la efectuarea raportului de nouă expertiză medico-legală de către Serviciul Judeţean de Medicină Legală Constanţa la 23.05.2012.

Pe de altă parte, afirmaţia din cuprinsul cererii de recurs în sensul că recurentul nu a putut cunoaşte persoana "care răspunde direct de respectiva pagubă, persoană care însă nu a fost identificată nici până la acest moment, ci doar voalat" vine să întărească legalitatea soluţiei instanţei de apel. De vreme ce recurentul a formulat, în 22 februarie 2017, cerere de chemare în judecată a Spitalului Judeţean de Urgenţă "Sfântul Apostol Andrei" Constanţa, iar nu a unei persoane fizice din cadrul spitalului, nu poate susţine cu temei că a aşteptat identificarea persoanei fizice responsabile de producerea pagubei pe care a suferit-o pentru exercitarea dreptului său la acţiune împotriva acelei persoane.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 la situaţia de fapt astfel cum a fost conturată prin cererea de chemare în judecată.

În fine, nu este întemeiată nici critica privind întreruperea cursului prescripţiei urmare a formulării unei plângeri penale.

În condiţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent.

Textul este de strictă interpretare şi aplicare, şi cum legiuitorul nu a extins situaţiile în care cursul prescripţiei dreptului la acţiune în materie civilă este întrerupt şi prin formularea unei plângeri penale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut interpretarea sa corectă, înlăturând critica formulată de reclamant prin raportare la art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, problema prescripţiei dreptului la acţiune în cauza de faţă este analizată prin prisma prevederilor Decretului nr. 167/1958, iar nu ale C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, susţinerea recurentului în sensul că s-a constituit parte civilă odată cu depunerea plângerii penale, iar aceasta a fost de natură să întrerupă cursul prescripţiei, conform art. 2537 pct. 3 C. civ. nu este de natură să conducă la nelegalitatea soluţiei instanţei de apel. De vreme ce dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut sub imperiul prevederilor Decretului nr. 167/1958 în mod corect s-a apreciat că nu sunt relevante dispoziţiile noului C. civ., sub imperiul cărora s-a formulat cererea de chemare în judecată.

Faţă de cele mai sus arătate, Înalta Curte consideră că aspectele învederate prin cererea de recurs nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 72/C din 17 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2022.