Reimbursement of litigation costs: Evidentiary standards for legal service contracts and the procedural fault basis for cost recovery

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul Braşov, sub numărul de dosar x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata sumei de 372.489,37 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în dosarele civile nr. x/2011, nr. y/2011* şi nr. w/2011, ale Tribunalului Braşov, dosarele fiind soluţionate, în mod definitiv, de Înalta Curte.

Prin notele de şedinţă din 04 februarie 2020, reclamanta a precizat că valoarea pretenţiilor este de 422.953,06 RON, din care suma de 132.853,59 RON reprezintă cheltuielile de judecată efectuate în dosarul nr. x/2011, iar suma de 290.099,47 RON reprezintă cheltuielile de judecată efectuate în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2011

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Braşov, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 230/S din data de 22 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă, pentru suma de 6.029,04 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în calea de atac a apelului, în dosarul nr. x/2011, faţă de decizia civilă nr. 1159/Ap din 05 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, pentru suma de 331.053,07 RON, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanta A. S.R.L. - în reorganizare judiciară - prin administrator judiciar Consorţiu format din CII C. şi CII D., în contradictoriu cu pârâta B., şi, pe cale de consecinţă: a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 45.289 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorarii avocat, taxă timbru şi onorariu expert), în cadrul dosarului civil nr. x/2011 al Tribunalului Braşov, înregistrat în rejudecare sub nr. x/2011*, şi în cadrul dosarului civil nr. x/2011 al Tribunalului Braşov.

A respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 6.029,04 RON, pentru autoritate de lucru judecat şi, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 371.635,02 RON; a obligat reclamanta să-i plătească pârâtei suma de 2.500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale şi a respins restul cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă, ca neîntemeiate.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Prin decizia civilă nr. 821/Ap din 24 iunie 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 230/S din 22 decembrie 2020 pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020; a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, astfel: a obligat pârâta B. să-i plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 215.153,39 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorarii avocat, taxă timbru şi onorariu expert), în cadrul dosarului civil nr. x/2011, înregistrat în rejudecare sub nr. x/2011*, şi în cadrul dosarului civil nr. x/2011; a obligat reclamanta A. S.R.L. să-i plătească pârâtei B. suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale şi a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A luat act de faptul că apelanta reclamantă A. S.R.L. nu a solicitat cheltuieli de judecată şi a obligat apelanta reclamantă A. S.R.L. să plătească intimatei pârâte B. suma de 1250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 821/Ap din 24 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a declarat recurs pârâta B..

Prin cererea de recurs, pârâta a susţinut, în esenţă, următoarele:

Prin primul motiv de recurs, subsumat de pârâtă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, pârâta a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde nicio referire la faptul că apelul acesteia a vizat şi soluţia dată de Tribunalul Braşov pe fondul cauzei (nu doar soluţiile privind excepţiile invocate). În dezvoltarea acestui motiv, pârâta a arătat că a criticat sentinţa pronunţată în fond şi cu privire la soluţia dată de Tribunalul Braşov referitoare la onorariile în cuantum de 28.200 RON percepute de Cabinetul de avocat E., respectiv de către Cabinetul de avocat F..

Astfel, deşi curtea a reţinut în preambul aceste aspecte, soluţia a vizat numai criticile aduse modalităţii de soluţionare a excepţiilor invocate, nefăcându-se nicio apreciere cu privire la motivele pentru care au fost respinse criticile vizând acordarea sumei de 28.200 RON, cu titlu de onorarii avocaţiale de către prima instanţă.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, se arată că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, curtea de apel acordând, pe de o parte, şi onorariile în cuantum de 120.592,48 RON şi 49.271,91 RON cuvenite av. G., deşi pentru aceste onorarii nu au fost depuse contractele de asistenţă juridică, iar pe de altă parte, cu privire la alte onorarii, ale altor avocaţi, a reţinut că nu pot fi acordate tocmai pentru că nu a fost depus contractul de asistenţă juridică.

Cu privire la aceste onorarii, curtea de apel a reţinut că din încheierile de şedinţă şi din alte acte de procedură rezultă că av. G. a asigurat reprezentarea intimatei-reclamante A. S.R.L., în cele două dosare nr. x/2011 şi respectiv nr.w/2011, redactând întâmpinări, concluzii scrise, note de şedinţă. Însă, cu privire la alte onorarii solicitate şi pentru care nu s-a depus contractul de asistenţă juridică, aceeaşi curte de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada onorariilor solicitate şi nu s-a dovedit raportul juridic dintre client şi parte.

Or, susţine recurenta-pârâtă, în lipsa prezentării contractului de asistenţă juridică, nu se poate stabili o corelaţie între suma facturată şi achitată şi serviciile efectiv prestate în dosarele ce fac obiectul litigiului pendinte.

Prin cel de al treilea motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care impun dovedirea prejudiciului şi îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Recurenta opinează că instanţa a analizat în mod superficial condiţiile răspunderii civile delictuale, apreciind greşit că reclamanta a făcut dovada existenţei prejudiciului în privinţa sumei de 215.153,39 RON reprezentând taxă de timbru, onorariu de expert şi onorariu avocaţial; nu a analizat şi nu a argumentat condiţia existenţei prejudiciului, respectiv al caracterului cert al acestuia prin prisma documentelor existente la dosar, într-o manieră unitară şi consecventă cu privire la toate onorariile solicitate.

Totodată, arată că onorariile achitate către av. E. nu au la bază înscrisuri care să dovedească prestarea serviciilor avocaţiale cu referire la dosarul civil nr. x/2011, niciunul dintre onorariile avocatului nu au fost dovedite cu copia contractului de asistenţa juridică, a facturii ori a chitanţei. Drept urmare, suma facturată în cuantum de 6.000 RON nu poate fi circumscrisă serviciilor prestate în dosarul mai sus menţionat.

Cât priveşte suma de 16.000 RON reprezentând onorariu încasat de Cabinet de avocat F., subliniază că la dosar nu s-a depus factura nr. x care apare menţionată în cuprinsul celor patru chitanţe şi nici contractul de asistenţă juridică.

5. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi la data de 23 august 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului nr. 10.

Cererea de recurs a fost comunicată, însă intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Prin rezoluţia din 04 noiembrie 2021, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului în şedinţa din 26 ianuarie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul prin prisma dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că cererea de chemare în judecată are ca obiect pretenţii constând în cheltuieli de judecată avansate de reclamantă în legătură cu dosarele civile nr. x/2011, nr. y/2011* şi nr. w/2011 ale Tribunalului Braşov, cauze care au fost soluţionate anterior formulării prezentei cereri, în mod definitiv.

Prin sentinţa civilă nr. 230 din 22 decembrie 2020, prima instanţă, Tribunalul Braşov a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 45.289 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorarii de avocat, taxă de timbru şi onorariu de expert dovedite ca avansate de reclamantă în cadrul dosarelor civile nr. x/2011 şi nr. y/2011

Analizând înscrisurile depuse în susţinerea acţiunii, tribunalul a reţinut că sunt întemeiate pretenţiile reclamantei în ceea ce priveşte suma de 6.200 RON aferentă contractului de asistenţă juridică nr. x/12.10.2015 încheiat între reclamantă şi Cabinet de avocat E. având ca obiect asistenţă juridică în dosarul civil nr. x/2011, în faţa Curţii de Apel Constanţa; suma de 6.000 RON aferentă contractului de asistenţă juridică nr. x/20.05.2016 încheiat între reclamantă şi Cabinet de avocat E. având ca obiect asistenţă juridică în dosarul civil nr. x/2011 în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; suma de 16.000lei aferentă facturii fiscale nr. x/15.09.2016 emisă de Cabinet de avocat F. pentru asistenţă juridică şi reprezentare în dosarul nr. x/2011 în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; suma de 5.300 RON pentru onorariu expert achitat în dosarul nr. x/2011 şi suma de 11.789 RON pentru taxa de timbru suportată de reclamantă în dosarul nr. x/2011.

Restul pretenţiilor decurgând din celelalte contracte de asistenţă juridică încheiate între reclamantă şi avocaţii G., H., E. şi F. au fost respinse motivat de faptul că nu a fost făcută dovada că aceste cheltuieli au fost făcute în cele două dosare.

Prin decizia civilă nr. 821/Ap/24.06.2021, instanţa de apel a respins apelul declarat de pârâtă; a admis, în parte, apelul declarat de reclamantă şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 215.153 RON reprezentând cheltuieli de judecată avansate de către societatea reclamantă în baza contractelor de asistenţă juridică încheiate cu avocat G., apreciind ca fiind dovedite.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a susţinut, într-o primă critică, că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că nu au fost analizate motivele sale de apel care au vizat fondul raportului juridic litigios, cu referire la onorariile acordate în primă instanţă, în cuantum de 28.200 RON percepute de Cabinetul de avocat E., respectiv de către Cabinetul de avocat F., iar în ce priveşte acordarea onorariului către av. G. cuprinde motive contradictorii.

Contrar susţinerilor recurentei, lecturarea considerentelor deciziei civile recurate relevă că instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte pretenţiile constând în onorariul de avocat achitat de reclamantă către av. F., încuviinţate de prima instanţă, sunt datorate de către recurentă, reţinând că acest avocat a avut delegaţie de reprezentare în dosarul nr. x/2011 ICCJ, emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr. x/2014, a fost prezent la termenul de judecată din 05.12.2014, a redactat concluzii scrise şi a susţinut recursul.

De asemenea, au fost avute în vedere activităţile desfăşurate de acest avocat în dosarul nr. x/2011, în temeiul contractelor de asistenţă juridică nr. x/2012 şi nr. 12/2013, constând în formularea unei cereri de studiu dosar anterior soluţionării acestui litiigu de către Tribunalul Braşov, formularea cererii de probe şi de concluzii scrise, a unei cereri de recuzare, faptul că a fost prezent la termenele de judecată, stabilite de acestea instanţe, situaţie de fapt în raport de care a apreciat că onorariul acordat de prima instanţă, în cuantum de 16.000 RON este pe deplin justificat, neimpunându-se reducerea conform celor solicitate de către pârâtă.

În ceea ce priveşte suma de 12.200 RON, stabilită în sarcina pârâtei prin hotărârea primei instanţe cu titlu de onorariu achitat de reclamantă către av. E., curtea de apel, în urma analizei înscrisurilor depuse la dosar, a constatat că s-a făcut dovada plăţii onorariului convenit de părţi, la încheierea contractului de asistenţă juridică nr. x/2015, (depus la dosarul cauzei) pentru care au fost emise facturile nr. x/13.10.2015 şi nr. y/25.05.2016, în sumă de 6.200 RON şi respectiv 6.000 RON, sume achitate prin ordin de plată.

Totodată, curtea de apel a reţinut că faptul că nu a fost depusă nicio delegaţie a respectivului avocat pentru dosarul nr. x/2011 nu poate conduce la concluzia că serviciul de asistenţă juridică nu a fost prestat, întrucât contractul de asistenţă juridică poate fi încheiat numai pentru asistenţă juridică, activitate distinctă de reprezentarea beneficiarului în faţa instanţei. De asemenea, curtea de apel a analizat coroborat conţinutul facturilor depuse în probaţiune şi cel al contractului de asistenţă juridică, probe administrate de reclamantă pentru dovedirea acestor pretenţii şi necontestate conform procedurii reglementate prin art. 301 alin. (1) din C. proc. civ., concluzionând că nu s-a probat că acestea au fost emise pentru un contract de asistenţă juridică permanentă.

De asemenea, referitor la cuantumul acestor două onorarii, curtea de apel a reţinut că acestea sunt justificate de complexitatea cauzelor aflate în rejudecare şi respectiv în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că nu se impune reducerea onorariilor.

Înalta Curte constată, aşadar, urmărind raţionamentul judiciar exprimat, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din analiza considerentelor deciziei recurate reieşind că aceasta conţine o analiză reală şi efectivă făcută de instanţa de prim control judiciar relativ situaţiei dedusă judecăţii, analiză care reflectă o evaluare a ansamblului probelor administrate prin raportare atât la susţinerile făcute prin cererea de apel formulată de pârâtă, cât şi la cadrul legal specific litigilor având ca obiect cheltuielile de judecată solicitate pe cale separată.

În plus, se impune a se observa că art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu presupune ca în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, acestea putând fi analizate în funcţie de teza căreia i se subscriu, inclusiv prin inserarea unor considerente comune.

Astfel, motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil măsura dispusă, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns motivelor de apel care au învestit legal instanţa.

Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a motivat soluţia de menţinere a dispoziţiilor date de prima instanţă şi a analizat criticile aduse de pârâtă, iar împrejurarea că această analiză a fost realizată de către instanţa de apel în cadrul unor considerente comune menite să răspundă argumentelor ambelor părţi litigante care vizau fondul raportului juridic litigios, aşa cum s-a întâmplat în cauză, fără a nu are semnificaţia susţintă de recurentă, anume aceea a omisiunii acestei instanţe de a analiza motivele de apel pe care le-a formulat cu privire la fondul raportului juridic litigios.

Întrucât, în speţă, instanţa de apel a exercitat controlul de legalitate cu care a fost învestită prin cererea de apel formulată în cauză de pârâtă şi a răspuns argumentat tuturor criticilor formulate de pârâta recurentă prin motivele de apel, arătând de o manieră coerentă şi judicioasă care sunt considerentele pentru care, raportat la criticile apelantei-pârâte circumscrise fondului raportului juridic litigios, a apreciat că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că susţinerea recurentei în sensul că hotărârea recurată nu cuprinde nicio referire la faptul că apelul a vizat şi soluţia dată de tribunal pe fondul cauzei apare ca lipsită de fundament.

În plus, Înalta Curte constată că demersul analitic astfel realizat asupra probatoriului administrat a condus la stabilirea de către instanţă a situaţiei de fapt, iar reperul de evaluare a justeţei pretenţiilor reclamantei a fost reprezentat de situaţia de fapt stabilită în urma propriei evaluări.

Împrejurarea că, în speţă, instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt diferită de cea evocată de recurentă este consecinţa faptului că analiza probatoriului administrat a condus la configurarea respectivei situaţii, iar faptul că situaţia astfel stabilită în ceea ce priveşte apărările pârâtei din apel, a fost concordantă cu cea reţinută de prima instanţă şi expusă în apărare de către reclamantă reliefează faptul că apărările pârâtei nu au fost susţinute de probele pe care instanţa le-a găsit ca fiind pertinente şi concludente.

Dezacordul recurentei faţă de evaluarea făcută de instanţa de apel în privinţa probelor şi faţă de situaţia de fapt reţinută pe baza acestei evaluări nu are semnificaţia nemotivării hotărârii, ci reflectă o opinie diferită a părţii recurente cu privire la modul de analiză a respectivelor probe. Cum în recurs nu este posibilă reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor, opinia astfel exprimată de recurentă nu poate constitui suportul realizării controlului judiciar în această etapă procesuală.

Aşadar, nici din această perspectivă nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte acordarea onorariilor de avocat către av. G., în condiţiile în care pentru proba acestor onorarii, la a căror plată a fost obligată pârâta, nu au fost depuse la dosar contractele de asistenţă juridică, deşi, cu privire la alte onorarii, prin decizia civilă recurată s-a apreciat că nu pot fi acordate tocmai pentru că nu au fost depuse aceste convenţii.

În ceea ce priveşte acest motiv de recurs invocat de recurentă, Înalta Curte reţine că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate pot fi: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată ori contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.

Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat în mod logic şi coerent soluţia adoptată, neexistând elemente contradictorii, în condiţiile în care instanţa a analizat raporturile juridice dintre părţi în limitele învestirii şi a situaţiei de fapt conturată în cauză.

Astfel, în speţă, instanţa de apel, în argumentarea soluţiei adoptate, a analizat fiecare sumă solicitată, în parte, şi, în raport de probele dosarului, a admis sau a respins sumele solicitate în funcţie de cum acestea au fost sau nu probate.

În concret, cu privire la sumele solicitate cu titlul de onorariu achitate către av. G., instanţa de apel a reţinut că au fost depuse la dosar delegaţiile avocaţiale emise în baza contractelor de asistenţă juridică nr. x/2012 şi nr. x/2012, pentru dosarele nr. x/2011 şi respectiv nr. w/2011, iar în baza acestora, avocatul a asigurat reprezentarea părţii redactând întâmpinări, concluzii scrise, fiind prezent la termenele de judecată şi formulând concluzii în faţa instanţelor judecătoreşti, activitate pentru care a emis facturile nr. x/05.01.2012 şi nr. x/01.02.2012, ambele achitate, dovada plăţii fiind anexată la dosar.

Drept urmare, este evident că instanţa de apel, reţinând realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al sumele solicitate, în mod judicios, a obligat pârâta la plata acestora.

În ceea ce priveşte pretenţiile constând în onorariile de avocat solicitate de reclamantă şi apreciate de către instanţa de apel ca nefiind fondate, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, că acestea au fost respinse nu pentru simplul fapt că nu au fost depuse contractele de asistenţă juridică, ci pentru că nu existau înscrisuri (nici contracte, nici delegaţii, acte de procedură întocmite în dosarele nr. x/2011, y/2011* şi nr. w/2011 sau alte probe) care să facă dovada serviciilor juridice prestate şi a legăturii de cauzalitate între sumele solicitate şi culpa procesuală a pârâtei invocată de reclamantă drept cauză a cererii, mai exact că serviciile de asistenţă juridică pretise de reclamantă au fost prestate în dosarele menţionate.

În realitate, ceea ce invocă recurenta nu vizează o contrarietate între considerentele deciziei şi nici între acestea şi dispoziv, ci maniera în care instanţa devolutivă a procedat la evaluarea şi aprecierea probelor administrate de reclamantă în dovedirea pretenţiilor deduse judecăţii, pretenţii care au ca element comun faptul că reprezintă onorarii de avocat avansate de reclamantă în litigii anterioare. Astfel, prin construcţia juridică prezentată recurenta urmăreşte reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea stabilită de instanţa devolutivă, ca efect al analizei coroborate a probelor apreciate ca fiind concludente sub aspectul analizat - acela al realităţii şi necesităţii cheltuielor de judecată avansate de reclamantă în litigiile anterioare - contrar prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Or, o atare critică care vizează mijloacele de probă administrate în cauză şi modalitatea în care acestea au fost evaluate de către instanţa devolutivă, excedează controlului de legalitate care poate fi realizat în recurs, actuala structură a căii de atac a recursului permiţând cenzurarea hotărârilor recurate exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie.

Drept urmare, se reţine că decizia dată în apel nu cuprinde, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motive contradictorii, considerentele deciziei din apel prezentând în mod clar şi coerent logic şi juridic raţionamentul care susţine soluţia de respingere a apelului pârâtei şi de admitere a apelului reclamantei.

În ceea de priveşte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente:

Astfel, recurenta pretinde că în cauză au fost aplicate şi interpretate greşit de către instanţa de apel normele care reglementează răspunderea civilă delictuală din perspectiva în care, în opinia acestei părţi, în cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, condiţiile stipulate de lege referitoare la declanşarea acestui tip de răspundere civilă, respectiv cea referitoare la certitudinea prejudiciului produs intimatei-reclamante A. S.R.L..

În ceea ce priveşte critica vizând aplicarea greşită, în speţă, a prevederilor art. 1357 alin. (1) din C. civ., Înalta Curte apreciază că se impune a se reţine statuările anterioare şi obligatorii ale instanţei supreme, din cuprinsul deciziei nr. 19/2013 pronunţată de Înalta Curte - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, şi deciziei nr. 59/2017, pronunţată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 din C. proc. civ., este culpa procesuală a părţii, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziţii legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Aşadar, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluţionat definitiv, are la bază culpa procesuală care revine părţii care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noţiunea de culpă procesuală.

În consecinţă, în analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăţie, legătură de cauzalitate), reglementate de norma de drept substanţial din art. 1349 din C. civ., ci la acele elemente care, în materie civilă, se înscriu în sfera noţiunii de "parte căzută în pretenţii", reglementate de norma procesual civilă reprezentată de art. 453 din C. proc. civ.. Ca atare, regimul juridic al cheltuielilor de judecată fiind reglementat prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. care consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală şi principiul despăgubirii celui ce câştigă procesul, şi care reprezintă, de fapt, un caz particular de răspundere civilă, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Analizând în continuare critica recurentei subsumată acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, o atare fundamentare a cererii în pretenţii formulate de reclamantă presupune dovada unui prejudiciu cert înregistrat de titularul cererii, parte câştigătoare în litigiul care a generat avansarea cheltuilelilor de judecată, argumentele cu caracter teoretic expuse de recurentă fiind corecte din punct de vedere juridic.

În speţă, potrivit considerentelor hotărârii recurate, curtea de apel având obligaţia de a analiza legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate, în limitele devoluţiunii în apel, prin raportare la faptele imputate pârâtei a concluzionat că aceasta poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 215.153,39 RON reprezentând taxe de timbru, onorariu de expert şi onorariu avocaţial, reţinând că prejudiciul invocat de reclamantă a fost dovedit în limitele acestei sume, respectiv a reţinut caracterul cert al acestui prejudiciu în raport de înscrisurile administrate de reclamantă şi în baza cărora acesta a fost solicitat.

Concluzia s-a impus în urma evaluării probatoriului, care a evidenţiat că intimata a achitat aceste cheltuieli de judecată pentru asigurarea apărării sub forma asistenţei juridice calificate şi a reprezentării sale în dosarul nr. x/2011, înregistrat în rejudecare sub nr. x/2011* şi, respectiv, în cadrul dosarului civil nr. x/2011

Se impune, totodată, a se observa că, pretinzând că intimata reclamantă nu a făcut dovada existenţei şi certitudinii prejudiciului în privinţa sumei de 215.153,39 RON, recurenta-pârâtă nu a demonstrat, prin raportare la situaţia de fapt reţinută în apel, o ipoteză aptă să evidenţieze aplicarea greşită în cauză a normelor legale anterior evocate şi nu s-a raportat la niciun reper legal pe care instanţa de apel să îl fi interpretat sau aplicat în mod greşit, din această perspectivă, ci a făcut trimitere la situaţia de fapt dedusă judecăţii, opinând, în esenţă, că instanţa de apel a evaluat greşit probele constând în contractele de asistenţă juridică, împuternicirile avocaţiale, ordinele de plată şi facturile anexate la dosar şi prezentând propria sa viziune asupra modalităţii în care ar fi trebuit analizate şi evaluate aceste probe.

Astfel, argumentele recurentei s-au limitat la a susţine necesitatea prezentării contractului de asistenţă juridică pentru dovedirea plăţii efective a onorariului stabilit între parte şi avocat, lipsa avocatului E. la termenele de judecată stabilite în dosarul nr. x/2011, respectiv la a evidenţia pretinse neconcordanţe între menţiunile din contractul de asistenţă juridică nr. x/2016 şi stadiul procesual al dosarului nr. x/2011, pretinsa omisiune a instanţei de apel de a analiza integral clauzele contractelor de asistenţă juridică, respectiv la a evidenţia menţiunile/modalităţile în care au fost redactate facturile evaluate de instanţa de apel, şi la a invoca lipsa concludenţei acestei probe, respectiv la a pretinde inexistenţa unor înscrisuri apte să dovedească prestarea serviciilor avocaţiale de către av. E., F. şi G..

Faţă de modalitatea în care recurenta a înţeles să argumenteze incidenţa acestui motiv de recurs, Înalta Curte apreciază necesar a sublinia că verificarea modalităţii în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat prevederile legale incidente nu poate porni decât de la starea de fapt reţinută de către aceasta în cadrul deciziei recurate, şi aceasta întrucât sarcina evaluării probelor în cauză şi a stabilirii situaţiei de fapt revine în exclusivitate instanţelor de fond, instanţa de recurs efectuând exclusiv un examen de legalitate asupra deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Or, analiza argumentelor recurentei presupune reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate în faţa de instanţelor de fond, ca urmare a reevaluării acestor probe, ceea ce nu este admisibil în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, care permite numai verificarea legalităţii deciziei atacate, nu şi a temeiniciei hotărârii (art. 488 alin. (1) C. proc. civ.). Ca urmare, aceste critici nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs.

Drept urmare, nu se poate reţine incidenţa unui viciu de legalitate a deciziei recurate din perspeciva modalităţii în care instanţa de apel a realizat aplicarea şi interpretarea normelor de drept incidente cauzei.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B., împotriva deciziei nr. 821/AP din 24 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 ianuarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.