State liability for judicial error: failure to draft judgment within statutory deadline does not constitute a grave, unremediable error justifying compensation

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 12 iulie 2019, reclamantul A. a solicitat să îi fie acordate daune morale de către Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, în cuantum de 33.000 RON, sumă ce reprezintă valoarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) şi art. 21 alin. (1) Cap II, Anexa VII, Secţiunea a 3-a din Legea nr. 284/2010, sumă pe care intenţiona să o obţină în urma soluţionării cauzei din dosarul nr. x/2018.

În fapt, reclamantul a solicitat aceste daune prin raportare la faptul că hotărârea nr. 2159/2019 pronunţată în data de 28 martie 2019 nu a fost redactată până la data de 10 iulie 2019, fiindu-i astfel îngrădite şi vătămate drepturile constituţionale fundamentale oferite de către art. 21 alin. (3) din Constituţia României, prin depăşirea termenului prevăzut de art. 426 alin. (5) C. proc. civ., în ceea ce priveşte redactarea şi comunicarea hotărârii şi, implicit, prin tergiversarea procesului.

La data de 13 august 2019, cauza a fost declinată către secţia a V- a Civilă a Tribunalului Bucureşti, fiind înregistrată la data de 25 septembrie 2019.

La data de 16 septembrie 2019, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin raportare la prevederile art. 96 alin. (5) C. proc. civ.

La termenul din data de 09 septembrie 2020 s-a dispus introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Tribunalul Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1285 din 21 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 511 A/2021 din 30 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins apelul formulat de reclamantul A..

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 511 A/2021 din 30 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că i-au fost îngrădite şi vătămate drepturile constituţionale fundamentale oferite de către art. 21 alin. (3) din Constituţia României dar şi cel al art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin depăşirea termenului prevăzut de alin. (5) al art. 426 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte redactarea şi comunicarea hotărârii nr. 2159/2019 pronunţată în data de 28 martie 2019 în dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul secţiei a II-a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, dosar în care el are calitatea de reclamant, iar pârât este o instituţie a Statului Român şi anume Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti - U.M. 0575 Bucureşti, iar în urma clarificării contradictorialităţii pe care el, recurentul-pârât, o are cu pârâtul, intenţionează să obţină suma de 33.000 RON, însă această contradictorialitate nu a putut-o clarifica în timpul impus de legislaţie, deoarece o altă instituţie a Statului şi anume secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti a tergiversat soluţionarea cauzei prin neredactarea hotărârii nr. 2159/2019 pronunţată în data de 28 martie 2019 în dosarul nr. x/2018, încălcând astfel art. 21 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din C. proc. civ.

După expunerea celor reţinute de instanţa de apel, recurentul a susţinut că nu există, la dosarul cauzei, probe din care să reiasă că Statul Român, prin intermediul instituţiilor aflate în subordinea directă sau indirectă ale acestuia, a creat condiţii optime pentru ca un judecător să poată redacta o hotărâre în termenul prevăzut de art. 426 alin. (5) din C. proc. civ., pentru ca astfel să evite vătămarea dreptului constituţional oferit de art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Astfel, recurentul susţine că în cauza sa a fost încălcat chiar şi noul termen maxim de 90 de zile de redactare a hotărârii, iar acesta nu a identificat existenţa unui articol de lege care să ofere posibilitatea instanţei de a nu respecta termenul prevăzut la alin. (5) al art. 426 din C. proc. civ., dacă acesta se suprapune cu vacanţa judecătorească.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată.

5. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cererea de recurs a fost comunicată, însă intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

Prin rezoluţia din data de 04 noiembrie 2021, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 26 ianuarie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile şi apărările formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Preliminar, din interpretarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 489 din acelaşi act normativ, Înalta Curte, constată, că instanţa de recurs are obligaţia de a verifica, prioritar, dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Deopotrivă, Înalta Curte apreciază util a sublinia una dintre trăsăturile esenţiale ale recursului, anume aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat - în conformitate cu prevederile art. 488 din C. proc. civ. - la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunţate de instanţa de apel.

Astfel, aşa cum rezultă din prevederile art. 488 din C. proc. civ. în etapa recursului pot fi invocate şi analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.

Ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

În speţă, din lecturarea cererii de recurs, rezultă că recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că prin decizia recurată s-a ignorat lipsa probelor din care să rezulte că statul a creat condiţii optime pentru a asigura redactarea hotărârilor judecătoreşti în termenul de 30 zile, respectiv, că legea nu reglementează termenul rezonabil de soluţionare a cauzelor, invocând că decizia atacată fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale, întrucât nu există niciun articol de lege care să ofere instanţei posibilitatea de a nu respecta termenul prevăzut la alin. (5) al art. 426 din C. proc. civ., dacă acesta se suprapune cu vacanţa judecătorească, iar prin depăşirea acestui termen, recurentului i-au fost îngrădite drepturile garantate de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din CEDO.

Or, critica potrivit căreia nu s-a făcut dovada că Statul Român, prin intermediul instituţiilor aflate în subordinea directă sau indirectă ale acestuia, ar fi creat condiţii optime pentru ca un judecător să poată redacta o hotărâre în termenul prevăzut de art. 426 alin. (5) din C. proc. civ. nu este o critică de nelegalitate a deciziei, ce poate fi subsumată motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci una de netemeinicie, astfel că nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs. Tot astfel, reiterarea în recurs a situaţiei de fapt şi prezentarea considerentelor deciziei recurate fără a se expune critici apte să releve nelegalitatea acesteia, raportat la raţionamentul care a justificat soluţia adoptată nu are valenţa unei critici de nelegalitate a soluţiei pronunţate de către instanţa de apel care să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Întrucât celelalte argumente invocate în susţinerea recursului pot fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la analiza legalităţii deciziei civile recurate, prin prisma acestui motiv de casare.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, pentru următoarele considerente: Din cuprinsul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată la data de 16.09.2019, se reţine că, în speţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român şi Tribunalul Bucureşti la plata daunelor morale în cuantum de 33.000 RON, sumă ce reprezintă valoarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) şi art. 21 alin. (1) Cap II, Anexa VII, Secţiunea a 3-a din Legea nr. 284/2010, pe care recurentul a menţionat că intenţiona să o obţină în urma soluţionării cauzei ce constituie obiectul dosarului nr. x/2018

În justificarea pretenţiilor formulate, întemeiate în drept pe prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, reclamantul a arătat că sentinţa civilă nr. 2159/2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II -a de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, în data de 28 martie 2019 nu a fost redactată până la data de 10 iulie 2019, fiindu-i astfel îngrădite şi vătămate dreptul fundamental recunoscut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României prin depăşirea termenului prevăzut de art. 426 alin. (5) C. proc. civ., în ceea ce priveşte redactarea şi comunicarea hotărârii şi, implicit, prin tergiversarea procesului.

La termenul de judecată din data de 09.09.2020, prima instanţă a dispus introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de pârât şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Tribunalului Bucureşti, iar prin sentinţa civilă nr. 1285 din 21 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, soluţia fiind menţinută de către instanţa de apel.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii, părţile sunt cele care stabilesc obiectul şi limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra cererilor părţilor, fără a depăşi limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.

Aceasta implică, aşadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate şi a situaţiei de fapt prezentate de către părţi.

În acest punct al analizei, se reţine că prima instanţă a analizat cererea reclamantului de acordare a daunelor morale prin prisma normelor care reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, temei juridic invocat expres de către reclamant, prin cererea formulată la data de 16.09.2019, iar prin motivele de apel, reclamantul nu a criticat calificarea făcută de această instanţă.

Înalta Curte constată că, în cauză, instanţa de apel, examinând hotărârea atacată în limitele devoluţiunii fixate prin motivele de apel, a apreciat că apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe este nefondat, reţinând, în esenţă, că neredactarea sentinţei civile nr. 2159 din 28 martie 2021 în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 426 alin. (5) din C. proc. civ. nu reprezintă o eroare judiciară în sensul art. 96 din Legea nr. 303/2004.

În justificarea acestei soluţii, instanţa de apel a analizat condiţiile impuse prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 pentru declanşarea răspunderii civile a statului pentru prejudiciile produse prin erori judiciare şi a făcut trimitere la demersul judiciar ce ar fi putut atrage răspunderea statului pentru nesoluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, astfel arătând că exista un alt remediu procedural efectiv în situaţia concretă a litigiului de faţă.

Or, argumentele critice invocate de partea reclamantă în recurs nu conduc la concluzia că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Astfel, articolul 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 defineşte eroarea judiciară, care poate fi săvârşită în două situaţii diferite, respectiv: 1). în ceea ce priveşte actele procesuale adoptate în cadrul procesului şi 2).cu ocazia pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive. În ambele situaţii, eroarea judiciară se caracterizează prin trei elemente: (a) actul procesual a fost efectuat cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual sau hotărârea judecătorească definitivă este în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, (b) un astfel de act procesual sau hotărâre judecătorească definitivă implică o încălcare gravă a drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanei şi (c) produce o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Prin urmare, în mod judicios s-a reţinut prin decizia civilă recurată că răspunderea statului pentru erorile judiciare este acceptată nu numai în temeiul conţinutului hotărârilor judecătoreşti care includ interpretarea legii şi examinarea probelor, ci şi ca rezultat al unor acte procedurale.

În egală măsură, este corectă observaţia instanţei de apel că această normă legală conţine mai multe elemente care delimitează sfera erorii judiciare care poate atrage răspunderea statului. Astfel, din dispoziţiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 242/2018, care definesc noţiunea de eroare judiciară, rezultă care sunt condiţiile de admisibilitate a acţiunii formulate pentru constatarea erorii judiciare, după cum urmează:

1) - pentru lit. a), existenţa unui proces civil sau penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existenţa unor acte procesuale efectuate de judecător sau procuror; nerespectarea/încălcarea dispoziţiilor legale de drept material şi procesual prin efectuarea acestor acte procesuale; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, nu poate fi decât de acelaşi grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

2) - pentru lit. b), existenţa unui proces fie civil, fie penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârea judecătorească să fie contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, desigur, nu poate fi decât de acelaşi grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Aşadar, pe de o parte, numai erorile evidente sunt calificate de lege drept erori judiciare, iar pe de altă parte, existenţa erorii trebuie raportată la gravitatea prejudiciului cauzat. În plus, este necesar ca aceasta să nu fi putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Astfel, trebuie avut în vedere, că legiuitorul însuşi a impus, conferindu-i caracter de condiţie necesară şi obligatorie, ca încălcarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanei să fie una gravă, aptă să provoace un prejudiciu iremediabil.

Or, câtă vreme legea impune cu forţă obligatorie, ca încălcarea sau, după caz, afectarea drepturilor, a libertăţilor ori a intereselor legitime ale persoanei să fie gravă, aceasta nu doar că îi îngăduie, ci chiar îl obligă pe judecătorul cauzei să cerceteze, în concret, intensitatea şi măsura în care au fost afectate respectivele drepturi, libertăţi ori interese legitime, pentru a putea apoi stabili, prin hotărârea sa, dacă acestea au avut o gravitate îndeajuns de ridicată pentru a se putea considera că eroarea judiciară există şi trebuie reţinută ca temei al angajării răspunderii statului.

În acest context, reţinerea curţii de apel potrivit căreia la pronunţarea hotărârii are în vedere împrejurarea că sentinţa a fost pronunţată la 28 martie 2019 şi a fost motivată la 12 septembrie 2019, întârzierea în redactare fiind de 135 zile, perioadă în care a fost şi vacanţa judecătorească, respectiv că o atare analiză nu poate face abstracţie de natura cauzei, complexitatea acesteia, şi nici de încărcătura concretă a instanţei care a pronunţat respectiva hotărâre, care în ipoteza de faţă este una foarte ridicată, nu relevă un viciu de legalitate al deciziei recurate din perspectiva aplicării în cauză a art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Astfel, deşi vacanţa judecătorească nu constituie temei de suspendare a termenului în care trebuie redactată o hotărâre judecătorească această apreciere nu relevă o interpretare incorectă a dispoziţiilor legale în materia răspunderii statului pentru erori judiciare de către instanţa de apel întrucât se circumscrie competenţei instanţei de a aprecia asupra gravităţii încălcării drepturilor reclamantului.

Deopotrivă, raportat la cadrul procesual obiectiv stabilit în cauză, deşi existenţa răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate în exercitarea funcţiei jurisdicţionale este în mod necesar legată de accesul la instanţă, cu toate componentele sale, în mod corect instanţa de apel a făcut trimitere la remediile procesuale avute de reclamant la dispoziţie pentru a obţine înlăturarea vătămării pretinse a fi fost înregistrată ca efect al redactării cu întârziere a hotărârii.

Din acest punct de vedere, câtă vreme instanţa de apel a explicitat raţionamentul pentru care a apreciat asupra existenţei şi admisibilităţii unui asemenea demers judiciar şi a caracterului său efectiv, confirmat, de altfel, de jurisprudenţa instanţelor naţionale, argumentele recurentului relative la omisiunea legiuitorului de a defini termenul rezonabil de soluţionare a unei cauze nu relevă un viciu de legalitate a hotărârii recurate.

De altfel, o atare critică ignoră raţionamentul judiciar expus în justificarea soluţiei adoptate în apel, care s-a raportat atât la criteriile enunţate în jurisprudenţa Curţii Europene, în evaluarea duratei rezonabile a unei proceduri judiciare, cum sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza procedurii pentru partea interesată (König împotriva Germaniei, par. 99; Neumeister împotriva Austriei, par. 21; Ringeisen împotriva Austriei, par. 110; a se vedea, de asemenea, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), par. 67; Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, par. 45), cât şi la paradigma utilizată de CEDO în cauzele soluţionate, în care s-a reclamat durata nerezonabilă a unei proceduri judiciare, în sensul că o atare apreciere este una globală, raportat la ansamblul întregii proceduri, chiar dacă evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicţie (Boddaert împotriva Belgiei, par. 36).

Or, înţelesul şi întinderea drepturilor garantate de Convenţia Europeană sunt stabilite nu numai prin textul Convenţiei, ci şi, în special, prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ca atare, nu se poate ignora faptul că normele cuprinse în Convenţie şi protocoalele sale adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, un "bloc de convenţionalitate", cu consecinţa că acesta se impune autorităţilor naţionale cu aceeaşi forţă juridică cu care se impun normele convenţionale.

Drept urmare, în baza considerentelor expuse, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., împotriva deciziei nr. 511A/2021 din 30 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., împotriva deciziei nr. 511A/2021 din 30 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 ianuarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.