Preliminary sale contract breach: contractual vs. delictual liability and need for judicial resolution to claim damages

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată la data de 09 februarie 2016, pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu C. şi D., au solicitat, în principal, obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri în cuantumul echivalentului în RON a sumei de 134.000 Euro la cursul valutar din ziua plăţii efective, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare încheiată între părţi şi autentificată sub nr. x/16.02.2000 de BNP E.; în subsidiar, au solicitat, în măsura în care instanţa apreciază că primul petit este neîntemeiat, obligarea pârâţilor la restituirea preţului achitat acestora, respectiv a sumei 11.760 Euro, la cursul valutar din ziua plăţii efective, actualizată cu rata inflaţiei, precum şi dobânda legală, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 969 şi art. 1073 din C. civ. de la 1864.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Timiş, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1129/PI/2019 din 23 septembrie 2019, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii raportului de expertiză, invocată de pârâţi şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele D., în nume propriu şi ca moştenitoare a defunctului C., şi F., prin curator procesual G..

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Prin decizia civilă nr. 216 din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a respins apelul formulat de către apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1129/23.09.2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, a fost respinsă excepţia tardivităţii şi a lipsei de interes în formularea apelului incident al pârâtelor D. şi F. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a fost respins apelul incident formulat de către pârâte.

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 216 din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului formulat şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de fond.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurenţii au susţinut că instanţa a apreciat greşit temeiul juridic al cererii introductive, respectiv art. 969 şi art. 998-1003 C. civ., când a reţinut că hotărârea nr. 1523/2007, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2007, nu reprezintă o hotărâre care să ţină loc de act autentic, constitutivă de drepturi, ci prin aceasta s-a dispus doar obligarea pârâţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, neîndeplinirea de către pârâţi a obligaţiei stabilite prin hotărâre judecătorească întruneşte elementele răspunderii civile delictuale, iar instanţa avea obligaţia să se raporteze la starea de fapt dedusă judecăţii şi să facă încadrarea în drept a situaţiei juridice expuse de părţi.

Or, raportat la starea de fapt, instanţa avea obligaţia să analizeze cauza din perspectiva răspunderii civile pentru neexecutarea culpabilă a unei obligaţii ce derivă dintr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Recurenţii au susţinut că, în cauză, nu este incidentă răspunderea civilă contractuală, întrucât obligaţia asumată de părţi în contractul încheiat a fost valorificată odată cu promovarea unei alte acţiuni în instanţă; în acest caz, hotărârea nr. 1523/2017 a devenit, de la data rămânerii definitive, temeiul răspunderii civile delictuale, iar instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, sub aspectul determinării situaţiei de fapt deduse judecăţii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât nu se putea solicita rezoluţiunea unui act care a devenit caduc ca urmare a intervenţiei instanţei de judecată odată cu pronunţarea hotărârii nr. 1523/2007 a Tribunalului Timiş, iar obligaţia nerealizată de către pârâţi derivă din nerespectarea hotărârii judecătoreşti, iar nu din contractul nr. x/2000, în aceste condiţii, motivarea instanţei de apel fiind străină de natura pricinii.

În continuare, recurenţii au reiterat criticile pe care le-au formulat în faţa instanţei de apel, solicitând să fie avute în vedere în ipoteza admiterii recursului şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

În acest sens, s-a precizat că una dintre critici a vizat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pe motiv că termenul a început să curgă la 05.03.2013, data pronunţării deciziei nr. 137 a Tribunalului Timiş, aceştia susţinând că, practic, instanţa a avut în vedere culpa pârâţilor în neexecutarea obligaţiilor stabilite prin hotărârea nr. 1523/2007, respectiv că, raportat la obligaţiile ce derivă din contractul de vânzare-cumpărare există o inadvertenţă în analiza şi logica juridică a instanţei atunci când a soluţionat excepţia prescripţiei invocată de pârâţi.

De asemenea, s-a precizat că o altă critică a vizat faptul că, în mod greşit, instanţa a reţinut că pârâţii au invocat excepţia inadmisibilităţii, prin întâmpinare, deoarece din înscrisul depus de pârâţi la data de 04.05.2021 reiese că au invocat excepţia inadmisibilităţii petitului 1 principal din cererea introductivă, pe considerentul lipsei unei culpe a acestora în neexecutarea obligaţiilor, astfel că aceştia nu au invocat excepţia pe temeiul şi raţionamentul reţinut de către instanţă.

Astfel, din conţinutul întâmpinării nu rezultă invocarea de către pârâţi a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în sensul în care instanţa de fond a reţinut-o, respectiv inadmisibilitatea acţiunii derivând din lipsa cererii de rezoluţiune a convenţiei. Această excepţie a inadmisibilităţii nu reprezintă o veritabilă excepţie, în doctrină fiind apreciată drept o apărare de fond, deci, instanţa nu putea interveni în raportul juridic dintre părţi fără a încălca principiul disponibilităţii şi egalităţii părţilor în faţa instanţelor de judecată.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 octombrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 26 ianuarie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul prin prisma dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecăţii prin cererea introductivă şi analizat de către instanţele de fond, îl constituie obligarea pârâţilor-intimaţi, la plata unor daune interese pentru neexecutarea obligaţiei de a încheia cu reclamanţii contractul de vânzare cumpărare cu privire la imobilul individualizat în antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/16.02.2000 de către BNP E..

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel pe baza probelor administrate în proces - care nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate - relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte:

La data de 16 februarie 2000, părţile au încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/16.02.2000 de BNP E. având ca obiect imobilul din litigiu, însă transferul dreptului de proprietate nu s-a realizat, contractul de vânzare-cumpărare nefiind perfectat în formă autentică.

Înalta Curte reţine că, între părţile litigante au mai fost purtate anterior două procese cu privire la acest antecontract de vânzare-cumpărare, primul având ca obiect al cererii introductive anularea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.02.2000 de Biroul Notarului Public E. şi radierea din CF nr. x Timişoara a înscrierii acestei convenţii şi al cererii reconvenţionale - obligarea pârâţilor să încheie cntract autentic de vânzare cumpărare cu privire la imobilul situat în Timişoara, Piaţa Badea Cârţan, nr. 8, apt. 1, iar în caz de refuz, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare.

Prin sentinţa civilă nr. 4121 din 24 aprilie 2007 a Judecătoriei Timişoara, astfel cum a fost modificată parţial prin decizia civilă nr. 1523 din 05 noiembrie 2007 a Tribunalului Timiş, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2006, pârâţii C. şi D. au fost obligaţi să încheie cu reclamanţii un contract de vânzare cumpărare cu privire la imobilul din litigiu, conform obligaţiei asumate prin antecontractul sus menţionat.

Pârâţii nu au dat curs acestei obligaţii, motiv pentru care recurenţii-reclamanţii au introdus o nouă acţiune civilă prin care au solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic cu privire la imobilul din antecontract.

Prin decizia civilă nr. 137 din 05 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2008, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele D., în nume propriu şi ca moştenitoare a defunctului C., şi F., având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.

În prezenta cauză, cererea reclamanţilor având ca obiect daune interese a fost respinsă, reţinându-se în esenţă că, reclamanţii nu au solicitat rezoluţiunea judiciară a antecontractului de vânzare cumpărare.

Tot cu titlu preliminar, se impune a se observa că, în speţă, prin criticile formulate recurenţii nu contestă statuările instanţei de fond, care în interpretarea art. 1020-1021 şi art. 1073 din C. civ. au reţinut că în lipsa unei cereri privind rezoluţiunea judiciară a convenţiei pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor, nu se poate admite nici cererea acestora având ca obiect despăgubiri, întrucât acestea reprezintă o repunere în situaţia anterioară.

Astfel, prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii A. şi B. au invocat, în esenţă, încălcarea şi aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 969 şi art. 998-1003 C. civ., prin reţinerea eronată că neîndeplinirea de către pârâţi a obligaţiei stabilite prin decizia nr. 1523 din 05 noiembrie 2007 a Tribunalului Timiş atrage răspunderea civilă contractuală a pârâţilor, iar nu răspunderea civilă delictuală.

Recurenţii au susţinut că, în cauză, nu este incidentă răspunderea civilă contractuală, întrucât obligaţia asumată de părţi în contractul încheiat a fost valorificată odată cu promovarea unei acţiuni în instanţă; în acest caz, hotărârea nr. 1523/2017 a devenit, de la data rămânerii definitive, temeiul răspunderii civile delictuale, iar instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, sub aspectul determinării situaţiei de fapt deduse judecăţii.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte subliniază că răspunderea civilă delictuală se deosebeşte de răspunderea civilă contractuală, fiind vorba, în fapt, despre două tipuri diferite de răspundere, cu premise şi izvoare distincte.

În cazul răspunderii contractuale, aceasta ia naştere ca urmare a încălcării (nerespectării) unei obligaţii ce derivă dintr-un contract, adică a unei obligaţii contractuale; este vorba, prin urmare, despre o obligaţie ce derivă dintr-un act juridic, a cărei încălcare atrage răspunderea contractuală, iar modul concret în care răspunde partea semnatară care nu şi-a executat contractul este reglementat, în principal, de convenţia părţilor şi, în subsidiar, de lege.

În schimb, în cazul răspunderii delictuale, cauza răspunderii este reprezentată de o faptă ilicită, ce constă în încălcarea obligaţiei de respectare a regulilor de conduită stabilite ope legis sau de către obiceiul locului; prin urmare, pentru ca încălcarea obligaţiei să reprezinte temei al răspunderii civile delictuale se impune ca nesocotirea să privească o normă a dreptului obiectiv care trasează subiectului activ o anumită conduită, iar nu o convenţie (o obligaţie liber consimţită).

Raportat la aceste considerente, în litigiul pendinte, chestiunea de esenţă care trebuie lămurită priveşte izvorul care dă naştere obligaţiei de dezdăunare.

Or, din această perspectivă, se impune a se observa că, în speţă, reclamanţii care au invocat prevederile art. 969 şi art. 1073 din C. civ., au pretins, în esenţă, neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei intimatelor-pârâte de a transfera, în viitor, recurenţilor-reclamanţi dreptul de proprietate asupra imobilului, menţionat în antecontractul autentificat sub nr. x/16.02.2000 de Biroul Notarului Public E..

Or, această obligaţie a fost asumată prin convenţia încheiată între părţile litigante. Aşadar, în mod judicios au apreciat instanţele anterioare că fundamentul dreptului dedus judecăţii este acordul de voinţă al părţilor, cu consecinţa că dreptul de creanţă dedus judecăţii trebuie analizat de pe tărâmul răspunderii civile contractuale, iar nu de pe cel al răspunderii delictuale.

Aceasta întrucât regimul juridic al răspunderii contractuale este special, derogator faţă de regimul de drept comun al răspunderii delictuale şi se activează ori de câte ori între părţi există o legătură contractuală (în timp ce răspunderea delictuală funcţionează în toate situaţiile în care există obligaţia legală de a repara un prejudiciu suferit de o altă persoană în afara oricărei relaţii contractuale cu victima). În alţi termeni, răspunderea delictuală intervine în situaţiile în care există o obligaţie involuntară (fără ca pârâţii să îşi fi asumat vreun angajament faţă de reclamanţi) şi care decurge dintr-o faptă prejudiciabilă care constă în încălcarea unei obligaţii generale impuse prin lege tuturor.

Ca atare, câtă vreme între părţi au existat raporturi juridice contractuale (respectiv, antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/16.02.2000 de către BNP E.), iar daunele solicitate au fost fundamentate în speţă, pe neîndeplinirea unei obligaţii de a face asumate printr-o convenţie, singura formă de răspundere ce poate fi angajată în legătură cu neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin convenţie este răspunderea contractuală, neexistând un drept de opţiune al reclamanţilor în acest sens.

Din această perspectivă, modalitatea în care reclamanţii au înţeles să cuantifice daunele interese solicitate în speţă, nu are aptitudinea de a plasa acţiunea formulată pe tărâm delictual, întrucât temeiul răspunderii incidente trebuie raportat la cauza cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, ambele instanţe de fond au reţinut în mod corect că între părţi, existând raporturi juridice contractuale (respectiv, promisiunea de vânzare-cumpărare), singura formă de răspundere ce poate fi angajată în legătură cu neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin convenţie este răspunderea contractuală.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor cu privire la transformarea obligaţiei asumată prin promisiunea de vânzare-cumpărare, prin pronunţarea deciziei nr. 1523/R din 05 noiembrie 2007, din obligaţie izvorâtă dintr-un act juridic într-o obligaţie stabilită printr-o hotărâre judecătorească, temei al răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine că această critică este nefondată.

Astfel se impune a fi reţinut, aşa cum s-a arătat deja în cele ce preced, că în litigiul soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 1523 din 05 noiembrie 2007 a Tribunalului Timiş s-a dispus obligarea pârâţilor din prezenta cauză să încheie cu reclamanţii un contract autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu.

Raportat la această soluţie şi la împrejurarea că antecontractul reprezintă o operaţiune juridică netranslativă de proprietate, care generează o obligaţie contractuală de a face, şi anume de a încheia, în viitor, contractul preconizat, în mod corect s-a apreciat, în speţă, că prin decizia civilă nr. 1523 din 05 noiembrie 2007 a Tribunalului Timiş, instanţele anterioare s-au limitat la a valorifica forţa obligatorie a antecontractului încheiat între părţile litigante, recunoscând dreptul promitenţilor cumpărători de a pretinde executarea întocmai a obligaţiei de a face asumată de promitenţii vânzători prin promisiunea de vânzare.

Prin această hotărâre judecătorească nu a fost constituit sau transferat dreptul de proprietate asupra imobilului pe care pârâţii s-au obligat să îl vândă şi nici nu a fost constituit un alt drept de creanţă, distinct de cele care au luat naştere prin acordul de voinţă al părţilor litigante.

Altfel spus, decizia civilă nr. 1523 din 05 noiembrie 2007 a Tribunalului Timiş, nu este o hotărâre constitutivă de drepturi întrucât nu a dat naştere altor drepturi şi nici nu a produs generat o conversiune a promisiunii de vânzare într-o altă convenţie.

Rezultă, aşadar cu evidenţă din cele ce preced, că izvorul raportului juridic litigios este antecontractul de vânzare.

În consecinţă, este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că, dobândirea de către pârâţi a calităţii de debitor al obligaţiei de transfer al dreptului de proprietate, nu este consecinţa pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti, ci a asumării de către aceştia a obligaţiei de a face la momentul încheirii antecontractului, respectiv că obligaţia stabilită pe cale judiciară în sarcina intimaţilor - de a încheia contractul autentic de vânzare - derivă din actul juridic încheiat, iar nu din dispoziţia instanţei de judecată.

Prin urmare, contrar celor susţinute de recurenţii-reclamanţi, prin pronunţarea deciziei mai sus amintite, nu a avut loc o modificare a naturii obligaţiei asumate de părţi, dintr-o obligaţie convenţională într-o obligaţie judiciară exceptată de la regulile răspunderii contractuale.

De altfel, în motivarea deciziei menţionate anterior s-au reţinut, din perspectiva considerentelor ce interesează criticile din prezentul recurs, că promitenţii cumpărători nu sunt în situaţia de a pretinde executarea silită în natură a obligaţiei contractuale de "a face", neputând fi pronunţată o hotărâre care să ţină loc de act autentic de înstrăinare, câtă vreme aceştia nu au făcut dovada executării integrale a propriilor obligaţii contractuale, Tribunalul Timiş dispunând obligarea promitenţilor vânzători la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în formă autentică, conform obligaţiei asumate prin Antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x din 16.02.2000 (decizia nr. 1523/R din 05 noiembrie 2007).

Totodată, prin decizia civilă nr. 137 din 05 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2008, deşi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele D., în nume propriu şi ca moştenitoare a defunctului C., şi F., având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, s-a reţinut că obligaţia promitenţilor vânzători nu poate fi considerată stinsă în mod definitiv şi sub orice formă (decizia nr. 137 din 05 februarie 2013).

Rezultă, aşadar, că inclusiv din perspectiva acestor statuări care au intrat sub efectul pozitiv al lucrului judecat, argumentele recurenţilor nu pot fi validate întrucât, în caz contrar ar însemna ca aceştia ar putea repune în discuţie aceste dezlegari jurisdicţionale, ceea ce este inadmisibil.

Înalta Curte constată, aşadar, că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a principiului disponibilităţii procesului civil şi a raportului dintre cele două forme ale răspunderii juridice, reţinând că, în speţă, temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii este răspunderea civilă contractuală şi nu cea delictuală, nefiind incidentă o ipoteză de aplicare sau interpretare greşită a normelor legale ce reglementează materia răspunderii civile.

Este real că rolul judecătorului în desfăşurarea procesului este şi acela de "a da sau restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire" (art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), însă se impune a fi observat că, în mod eronat pretind recurenţii că, în speţă, era necesară intervenţia instanţei în recalificarea cauzei cererii de chemare în judecată, câtă vreme exercitarea rolului activ nu înseamnă o nesocotire a principiului disponibilităţii, iar în speţă, instanţele de fond nu s-au limitat la a cenzura raportul juridic litigios exclusiv prin prisma temeiului de drept invocat de către recurenţi, ci s-au raportat la obiectul şi limitele procesului stabilite prin cererea reclamanţilor (aşa cum prevede art. 9 alin. (2) C. proc. civ..civ).

Ca atare, nu este incident un viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva unei pretinse omisiuni a instanţelor de fond de a da calificarea juridică corectă împrejurărilor de fapt pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, ce poate fi subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât nu se putea solicita rezoluţiunea unui act care a devenit caduc ca urmare a intervenţiei instanţei de judecată odată cu pronunţarea hotărârii nr. 1523/2007 a Tribunalului Timiş, iar obligaţia nerealizată de către pârâţi derivă din nerespectarea hotărârii judecătoreşti, iar nu din antecontractul autentificat sub nr. x/2000.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de recurs constată că decizia recurată nu cuprinde motive străine de natura cauzei, ci, dimpotrivă, în deplin respect al principiului disponibilităţii procesului civil, a analizat cererea introductivă ţinând seama de obiectul concret şi de motivele de fapt ale acţiunii referitoare la neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de către pârâţi în legătură cu perfectarea actului de vânzare şi a răspuns în mod specific şi explicit criticilor din apel.

În acest punct al analizei, trebuie observat că în ceea ce priveşte caducitatea actului juridic aceasta este definită ca fiind ineficacitatea care loveşte un act juridic valid, ce nu a produs încă efecte şi care se datorează unui eveniment survenit după formarea valabilă a actului şi independent de voinţa autorului actului.

Cu alte cuvinte, caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic civil, care operează de plin drept şi fără retroactivitate atunci când acesta, fiind pe deplin valabil la încheierea sa şi înainte să fi putut produce efectele sale juridice, este lipsit de un element esenţial pentru validitatea sa prin survenirea unui eveniment posterior formării sale şi independent de voinţa autorului său.

Or, raportat la cele anterior menţionate, câtă vreme instanţele anterioare au constatat valabilitatea acestei convenţii, dispunând obligarea promitenţilor vânzători la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în formă autentică, conform obligaţiei asumate prin antecontract, Înalta Curte constată că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de părţile litigante nu a devenit caduc ca efect al pronunţării deciziei civile nr. 1523/2007 a Tribunalului Timiş, aşa cum nefondat se susţine în recurs.

Totodată, în speţă, nu a fost pronunţată o hotărâre care să ţină loc de act autentic, astfel că nici din acest punct de vedere nu poate fi validată construcţia juridică a recurenţilor în sensul că nu se putea solicita rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare întrucât această convenţie ar fi devenit caducă ca efect al pronunţării acestei hotărâri.

Ca atare, în mod eronat se susţine în speţă, că instanţele de fond nu au analizat şi motivat soluţia adoptată în raport de particularităţile specifice ale pricinii, fiind justă concluzia că hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare nu a fost de natură să afecteze existenţa sau substanţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor convenite la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare.

Întrucât recurenţii nu au învestit instanţa de recurs cu cercetarea modalităţii în care, în apel, s-a procedat la verificarea incidenţei art. 1020-2021 şi art. 1073 din C. civ. şi s-a apreciat că neexecutarea obligaţiilor asumate de intimate prin contractul sinalagmatic nu determină desfiinţarea de drept a contractului şi nici nu poate justifica, în lipsa sesizării instanţei cu o cerere de rezluţiune judiciară obligarea părţii în culpă la plata de daune interese care tind la repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii antecontractului este suficient a se arăta, faţă de criticile formulate, că instanţa de apel a procedat la atare analiză socotindu-se învestită pe acest aspect prin susţinerile apelanţilor reclamanţi.

Cum, în speţă, analiza cauzei a fost realizată fără să se facă abstracţie de starea de fapt dedusă judecăţii sau de apărările recurenţilor, nu este fondat nici motivul de recurs prin care s-a invocat încălcarea art. 425 lit. b) din C. proc. civ., motivarea actului jurisdicţional criticat în recurs nefiind străină de natura pricinii.

În ceea ce priveşte susţinerile din cererea de recurs circumscrise soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune Înalta Curte reţine următoarele:

O primă observaţie care se impune a fi făcută, în speţă, vizează faptul că recurenţii nu au înţeles să aducă critici modalităţii în care instanţa de apel a soluţionat motivul de apel vizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ci, aşa cum în mod explicit se arată în cuprinsul cererii de recurs, aceştia au înţeles să reitereze, în recurs, critica cu acest obiect formulată în apel.

Ca atare, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecăţii nu au fost formulate veritabile critici circumscrise chestiunii litigioase a prescripţiei dreptului material al acţiune şi nici nu s-a demonstrat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele arătate de instanţa de prim control judiciar în fundamentarea acesteia.

Or, din perspectiva dispoziţiilor art. 487 coroborat cu art. 488 din C. proc. civ., nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, ci, instanţa de recurs poate examina numai acele critici privitoare la decizia atacată care pot fi încadrate în prevederile art. 488 C. proc. civ. şi care au legătură cu motivarea deciziei din apel.

De altfel, Înalta Curte constată că reclamanţii nu s-au rezumat la a invoca considerentele încheierii din data de 12.12.2016 pronunţată de prima instanţă, act procedural prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ci adaugă acestora un raţionament care nu se regăseşte în cuprinsul încheierii sus menţionate.

Astfel, ignorând considerentele care au justificat adoptarea acestei soluţii potrivit cu care dreptul la acţiunea în daune interese pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate de pârâţi a început să curgă de la data la care a fost respinsă, în mod irevocabil, acţiunea reclamanţilor în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic (considerente validate de instanţa de apel, ca efect al soluţiei de respingere a apelului incident) recurenţii pretind că aceste statuări impun concluzia că prima instanţă a avut în vedere culpa pârâţilor în neexecutarea obligaţiilor stabilite prin decizia civilă nr. 1523 din 05 noiembrie 2007 a Tribunalului Timiş.

Aşadar, recurenţii interpretând raţionamentul judiciar expus explicit în cuprinsul considerentelor încheierii sus menţionate, adaugă nepermis un alt raţionament, susţinând că, în realitate, deşi prima instanţă a făcut trimitere la obligaţiile contractuale asumate de pârâţi, ar fi avut în vedere alte obligaţii, întrucât în caz contrar analiza realizată este greşită, de vreme ce corect ar fi fost ca prima instanţă să se raporteze la momentul scadenţei acestor obligaţii.

În egală măsură, astfel cum arată chiar recurenţii-reclamanţi, prin cererea de recurs, aspectele critice inserate în cererea de recurs vizând pretinsa apreciere eronată a primei instanţe în privinţa invocării de către pârâţi a excepţiei inadmisibilităţii, reprezintă o reiterare a criticii cu acelaşi obiect adusă sentinţei civile pronunţate de primă instanţă, în apel.

În acest context al analizei este de menţionat că simpla reiterare a aceleiaşi critici formulate prin apelul îndreptat împotriva hotărârii primei instanţe în cuprinsul memoriului de recurs, fără însă a indica care sunt normele de drept ar fi fost încălcate de instanţa de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanţa de recurs cu analiza acestora.

O astfel de manieră de formulare a criticilor în recurs, contravine principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, părţile litigante având obligaţia de a-şi întemeia criticile pe considerentele expuse în hotărârea atacată cu recurs şi nu pe considerentele hotărârii pronunţate de prima instanţă ori pe considerente pe care apreciază că ar fi trebuit să le conţină hotărârea din apel, dar nu le conţine.

În atare condiţii, cum aspectele critice relative la sesizarea instanţei de fond cu privire la admisibilitatea acţiunii deduse judecăţii şi respectarea principiului contradictorialităţii în prima fază procesuală au fost examinate şi au primit o dezlegare prin hotărârea instanţei de apel, iar argumentele expuse în cererea de recurs nu privesc considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel, ele nu pot fi analizate în cadrul căii de atac a recursului.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 216 din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2022.