Civil damages for 1989 Revolution deaths: Statute of limitations under Decree 167/1958 precludes criminal-style imprescriptibility

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă sub nr. x/2020 la data de 09.11.2020, reclamantele A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, să se dispună: în ceea ce o priveşte pe A., în calitate de fiică a eroului martir C., obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; în ceea ce o priveşte pe B., în calitate de soţie supravieţuitoare a eroului martir D., obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept,au fost invocate dispoziţiile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864, precum şi celelalte dispoziţii legale la care s-a făcut referire în acţiune.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a invocat excepţia netimbrării, excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantelor, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa nr. 1134/PI/10.06.2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţiile privind netimbrarea cererii de chemare în judecată, lipsei calităţii procesual active a reclamantelor şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea, ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 238/09.11.2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantele A. şi B., arătând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit principiul neretroactivităţii legii civile, în cauză nu este incidentă prescripţia dreptului material la acţiune, iar termenul de prescripţie curge de la soluţia de clasare pronunţată în dosarul nr. x/2014

Raportat la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în accepţiunea recurentelor, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1671958, ci dispoziţiile art. 1394 C. civ. actual, potrivit căruia "In toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă".

Or, întrucât infracţiunile contra umanităţii şi de genocid sunt imprescriptibile, acelaşi caracter imprescriptibil îl va avea şi prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal.

În cauză nu se face o confuzie, cum greşit arată instanţa de apel, între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept. Într-adevăr, acţiunea este una în angajarea răspunderii civile delictuale, dreptul subiectiv fiind unul de creanţă. Însă, imprescriptibilitatea crimelor contra umanităţii sau, altfel spus, atunci când despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă, aceasta în condiţiile în care termenul de prescripţie a început să curgă odată cu soluţia de clasare dispusă în dosarul nr. x/2014, deci sub imperiul C. civ. actual, în cauză neputându-se pune problema unei depăşiri a funcţie jurisdicţionale de către instanţa de judecată, cum greşit s-a arătat.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea recursului şi a arătat că în mod corect instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie pentru recuperarea prejudiciului suferit este cel cu caracter general, de 3 ani, care a început să curgă de la înlăturarea regimului comunist, în 22 decembrie 1989, acţiunea fiind formulată la mai bine de 31 de ani de la această dată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Criticile de nelegalitate deduse judecăţii privesc aplicarea/interpretarea greşită a normelor de drept material, recurentele susţinând că în cauză nu este incident Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia dreptului material la acţiune, ci dispoziţiile noului C. civ. în materie, iar raportarea la un alt act normativ încalcă principiul neretroactivităţii.

Mai arată recurentele că solicitarea de despăgubiri derivând din prejudicii produse prin infracţiunii contra umanităţii are caracter imprescriptibil (la fel ca şi infracţiunile ce au determinat solicitarea de despăgubiri), iar termenul de prescripţie în cauză a început să curgă de la soluţia de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014, în care acestea au figurat ca părţi civile.

Recurentele-reclamante au iniţiat prezentul demers judiciar la data de 09.11.2020, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârşite la nivelul anului 1989, respectiv decesul prin împuşcare cu prilejul participării la Revoluţia din 1989 al autorului acestora (A.-fiică, B.-soţie supravieţuitoare).

Contrar apărărilor recurentelor şi astfel cum în mod corect a stabilit instanţa de apel, la data săvârşirii pretinselor fapte, în materia prescripţiei era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârşirii faptelor prejudiciabile, cât şi din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripţia legii în vigoare la data începutului curgerii termenului.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cale care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din acelaşi act normativ "Termenul de prescripţie este de 3 ani...".

Întrucât învestirea instanţei cu prezenta acţiune în despăgubiri s-a realizat la data de 09.11.2020, pentru fapte produse şi cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune în cauză.

Astfel, potrivit art. 6 alin. (4) C. civ. din 2009, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Cu un conţinut similar, art. 201 din Legea nr. 71/2011 invocat prevede că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Textele de lege menţionate rezolvă conflictul de legi în timp în situaţia prescripţiilor începute şi neîmplinite, acestea stabilind în mod concordant aplicabilitatea legii civile vechi chiar şi în ipoteza prescripţiilor neîmplinite la data intrării în vigoare a legii civile noi, urmând ca legea veche să se aplice a fortiori în ipoteza prescripţiilor împlinite deja.

Din perspectiva momentului începutului curgerii termenului de prescripţie extinctivă, atât Decretul lege nr. 167/1958, prin prevederile art. 8 alin. (1), cât şi C. civ. din 2009, prin prevederile art. 2528 alin. (1), stipulează, în mod similar, că acesta este determinat, în mod cumulativ, de data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Or, în speţă, prescripţia a început să curgă sub regimul juridic reglementat de Decretul nr. 167/1958 atât prin raportare la data cunoaşterii pagubei (necontestată), cât şi a celui răspunzător de producerea ei, astfel încât este guvernată în întregime de acest act normativ.

La data intrării în vigoare a noului C. civ. (a cărui aplicabilitate în materie de prescripţie este invocată de către recurente), prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantelor era deja împlinită şi chiar dacă nu ar fi fost împlinită la această dată, ar fi fost supusă tot legii vechi, sub care a început să curgă.

Prin urmare, incidenţa Decretului nr. 167/1958 în cauză este de necontestat, iar în temeiul acestui act normativ, acţiunea formulată de către recurente la mai bine de 30 de ani de la data săvârşirii faptelor prejudiciabile, respectiv, a cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea, este prescrisă.

Susţinerilor recurentelor în sensul că autorii faptelor ar fi fost cunoscuţi abia la momentul întocmirii dosarului penal în care acestea s-au constituit parte civilă (dosar nr. x/2014) li se opune notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a indicat în mod expres că represiunea a fost coordonată de către E. (adică cel împotriva căruia se îndreaptă prezenta acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 şi art. 1000 C. civ.), şi nu în ultimul rând, faptul că E. a fost condamnat şi executat la sfârşitul lunii decembrie 1989 tocmai pentru faptele expuse de către recurente.

Aceste elemente contrazic susţinerile recurentelor cu privire la data cunoaşterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Astfel, acest moment nu este cel indicat de către recurente, respectiv, anul 2014, când s-a constituit dosarul penal nr. x/2014, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, E., a fost condamnat şi executat.

Acceptând o imposibilitatea de a acţiona chiar la nivelul anului 1989 (cu incidenţa regulii contra non valentem agere, non currit praescriptio), totuşi dreptul la acţiune a devenit unul efectiv odată cu înlăturarea regimului politic comunist, astfel încât părţile puteau să-şi valorifice dreptul începând cu anul 1990, fiind fără relevanţă, sub aspectul momentului de început al cursului prescripţiei, soluţia de clasare dispusă în dosarul penal în anul 2014.

În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1394 C. civ. privind extinderea aplicării termenului de prescripţie a răspunderii penale şi dreptului la acţiune în răspundere civilă în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă.

Recurentele susţin că, întrucât infracţiunile contra umanităţii sunt imprescriptibile, acelaşi caracter îl va avea şi acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal.

În legătură cu aplicarea legii în timp, cum s-a arătat anterior, regimul prescripţiei extinctive este reglementat, în speţă, de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, iar nu de acelea ale noului C. civ. (faţă de data naşterii dreptului la acţiune).

Sub imperiul reglementării anterioare, prescripţia răspunderii penale şi aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituţii de drept autonome, având principii şi reguli proprii. Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage şi imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuala, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este şi infracţiune, prescripţia dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârşirii faptelor ilicite.

Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este şi cel de creanţă valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive (art. 1 alin. (1), iar termenul de prescripţie este de 3 ani (art. 3 alin. (1).

Extinderea caracterului imprescriptibil al răspunderii penale pentru crimele contra umanităţii şi la răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune, ar însemna crearea, de către instanţă, a unui alt regim juridic al prescripţiei decât cel reglementat de legea în vigoare, aplicabilă, şi deci, crearea normei cu depăşirea funcţiei jurisdicţionale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei nr. 238 din 9 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei nr. 238 din 9 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.