Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1344/2022 AI generated

Prescription of action to establish loan repayment deadline under Decree No. 167/1958 and Civil Code gap-filling rules

Case Number Decizia nr. 1344/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the appeal filed by the defendant, quashing the Court of Appeal decision that had remanded the case for retrial, and ordered the matter returned to the Court of Appeal for re-judgment based on the High Court's legal interpretation. The dispute concerned whether a specific limitative prescription period applied to a claim for the judicial establishment of a due date for the restitution of a 123,000 EUR loan where the original contract had omitted the repayment deadline; the plaintiffs (lenders) argued the claim was imprescriptible or that the prescription period had not started, while the defendants (borrowers) argued it was prescribed. The court held that the claim to establish a missing contractual term is attached to the underlying credit right and is subject to the three-year limitative prescription under Article 7(2) of Decree No. 167/1958, which begins to run from the date the legal relationship was created (the loan execution date), rather than from a hypothetical due date; consequently, the Court of Appeal erred in interpreting the Civil Code's gap-filling provision for missing terms as rendering the underlying credit right imprescriptible, and the first-instance finding of prescription was legally correct.

Legislator headnote

AI generated

art. 483 C. proc. civ, art. 1582 C. civ, art. 488 C. proc. civ, art. 1582 din C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011; Prescription of action to establish loan repayment deadline under Decree No. 167/1958 and Civil Code gap-filling rules: The dispute concerned whether a specific limitative prescription period applied to a claim for the judicial establishment of a due date for the restitution of a 123,000 EUR loan where the original contract had omitted the repayment deadline; the plaintiffs (lenders) argued the claim was imprescriptible or that the prescription period had not started, while the defendants (borrowers) argued it was prescribed. The court held that the claim to establish a missing contractual term is attached to the underlying credit right and is subject to the three-year limitative prescription under Article 7(2) of Decree No. 167/1958, which begins to run from the date the legal relationship was created (the loan execution date), rather than from a hypothetical due date; consequently, the Court of Appeal erred in interpreting the Civil Code's gap-filling provision for missing terms as rendering the underlying credit right imprescriptible, and the first-instance finding of prescription was legally correct.

Keywords

AI generated
repayment of loan limitation periods missed deadline contract interpretation civil judgment contractual gap

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cited in the dispositive as the legal basis for admitting the appeal and quashing the lower court's decision due to incorrect interpretation and application of law.

art. 497 C. proc. civ.

Cited in the dispositive as the procedural basis for the specific remedy of sending the case back for re-judgment of the appeal.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17.10.2019 pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., să se stabilească termenul scadent pentru restituirea sumei de 123.000 euro, reprezentând preţul plătit de reclamanţi cu titlu de împrumut în calitate de procuratori de fonduri pentru cumpărarea unui apartament de către pârâţi, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2158, 2162 C. civ., art. 30, 192-195 C. proc. civ.

Pârâta D. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, respectiv excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, excepţia netimbrării acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa nr. 1469/27.02.2020, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Câmpulung.

Prin sentinţa nr. 1528/23.07.2020, Judecătoria Câmpulung a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 02.06.2020.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş

Prin sentinţa nr. 12/12.01.2021, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins acţiunea, ca fiind prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti

Prin decizia nr. 5447/20.10.2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Argeş.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat generic pe dispoziţiile art. 483 C. proc. civ. pârâta D., arătând că hotărârea recurată este nelegală în ce priveşte modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor privind prescripţia dreptului material la acţiune cuprinse în Decretul nr. 167/1958, precum şi a dispoziţiilor art. 1582 C. civ.

În acest sens, arată că reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere privind stabilirea unui termen de scadenţă pentru restituirea unui împrumut pentru care nu s-a prevăzut o astfel de dată. Fiind vorba de o acţiune în realizare aferentă unui drept de creanţă, aceasta este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă de la data acordării împrumutului (în lipsa altor dispoziţii speciale).

Cum reclamantul nu a solicitat instanţei, în lipsa unui acord cu părţile, în termen de 3 ani de la data acordării împrumutului, stabilirea unei date scadente, acesta nu mai are o astfel de posibilitate dincolo de momentul împlinirii termenului de prescripţie, pierzând dreptul material la acţiune, coroborat cu opoziţia recurentei prin invocarea excepţiei prescripţiei în termenul legal.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimaţii-reclamanţi A., B. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia de nulitate a recursului, despre care au arătat că nu conţine menţiunile a căror lipsă atrage o astfel de sancţiune, respectiv domiciliile părţilor, dar este şi nemotivat, întrucât nu se circumscrie niciunia din cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Au mai invocat intimaţii şi excepţia de inadmisibilitate, arătând că recursul este declarat împotriva unei hotărâri definitive.

Pe fondul cauzei, arată că este greşită soluţia primei instanţe care a prezumat că data scadenţei împrumutului coincide cu data încheierii contractului, o atare prezumţie fiind una care exclude aplicarea dispoziţiilor art. 1582 din C. civ.. În raport cu obiectul acţiunii, instanţa avea obligaţia să stabilească, în raport cu împrejurările cauzei, o altă dată pentru plata obligaţiei de restituire a împrumutului.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor din actul procedural. A arătat că cererea de recurs cuprinde datele de identificare ale părţilor şi este motivată conform legii, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Împotriva deciziei instanţei de apel se poate formula recurs, întrucât calea de atac nu este cea menţionată în dispozitivul hotărârii, ci aceea prevăzută de lege. Mai arată că a depus şi taxa de timbru astfel cum a fost stabilită în sarcina sa.

De asemenea, a formulat întâmpinare şi intimatul-pârât C., prin care a invocat inadmisibilitatea recursului faţă de împrejurarea că cererea dedusă judecăţii nu este una evaluabilă în bani. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei din apel care nu s-a pronunţat ferm în sensul intervenirii sau neintervenirii prescripţiei, ci doar a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe în vederea analizării voinţei interne a părţilor, voinţă în raport de care ar putea curge şi un eventual termen de prescripţie. O eventuală prescripţie nu ar putea curge de la data încheierii actului juridic, din moment ce acesta cuprinde o serie de clauze din care ar putea să rezulte contrariul, mai precis că restituirea sumelor de bani urma să se realizeze la momentul părăsirii de către cei împrumutaţi a apartamentului ce a fost cumpărat cu banii ce au fost daţi acestora.

În plus, acţiunea dedusă judecăţii este una în constatare, care este imprescriptibilă, dar şi dacă ar fi calificată ca o acţiune în realizare, consideră că prescripţia tot nu ar fi împlinită.

Intimaţii-reclamanţi au depus la dosar răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât C., cu care s-au declarat de acord, solicitând judecarea cauzei şi în lipsă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine caracterul său întemeiat, potrivit celor ce urmează.

Examinarea legalităţii deciziei atacate se va face în raport de motivul legal de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat drept temei legal al recursului prin răspunsul recurentei-pârâte la întâmpinarea intimaţilor-reclamanţi şi reţinut ca fundament legal al încadrării criticilor formulate, de către instanţa de recurs.

În esenţă, prin sentinţa tribunalului, a fost respinsă ca prescrisă acţiunea reclamanţilor, prin care aceştia urmăreau stabilirea unui termen scadent pentru restituirea sumei de 123.000 eu pretins împrumutată pârâţilor, potrivit convenţiei autentificate sub nr. x/28.08.2008, prescripţie ce a fost reţinută pe temeiul art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, luându-se în considerare data încheierii contractului (28.08.2008) şi normele tranzitorii cuprinse în art. 6 alin. (2) şi (3) C. civ. şi cele ale art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Această soluţie a fost infirmată în calea de atac a apelului, pe de o parte afirmându-se că din motivarea în fapt a sentinţei nu rezultă clar dacă tribunalul a avut în vedere prescripţia dreptului material la acţiunea în stabilirea scadenţei împrumutului ori chiar prescripţia dreptului material la acţiunea în restituirea împrumutului, iar, pe de altă parte, arătându-se că prescripţia avută în vedere în hotărârea primei instanţe prezumă că data scadenţei ar coincide cu data încheierii contractului, prezumţie ce ar goli de conţinut şi ar face inaplicabile dispoziţiile art. 1582 C. civ. anume reglementate de legiuitor pentru a suplini omisiunea părţilor de a stabili un element esenţial al contractului, respectiv termenul/data scadenţei.

Niciunul dintre aceste argumente nu este corect.

Astfel, se înţelege cât se poate de clar din considerentele sentinţei că singura acţiune pe care a avut-o în vedere tribunalul în analiza sa, atunci când a reţinut incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune pe temeiul art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, a fost aceea dedusă judecăţii, având ca obiect stabilirea de către instanţă a termenului de restituire a sumei de 123.000 euro, ce au făcut obiectul convenţiei autentificate sub nr. x/28.08.2008.

Atare împrejurare rezultă neîndoielnic din referirile tribunalului atât la obiectul acţiunii deduse judecăţii, cât şi la temeiul juridic al acesteia, dat de dispoziţiile art. 1582 - 1583 din C. civ. de la 1864, observându-se, în plus, că singurul moment în care prima instanţă aduce în discuţie cealaltă acţiune la care dă dreptul încheierea unui contract de împrumut, cea în restituirea împrumutului, este acela în care reţine lipsa de consecinţe (în sensul unei eventuale întreruperi a cursului prescripţiei) a recunoaşterii venite din partea intimatului C. în privinţa dreptului reclamanţilor la restituirea împrumutului. Se observă, însă, că această referire este făcută pentru a sublinia nerelevanţa recunoaşterii tocmai în considerarea învestirii sale nu cu o acţiune în restituirea sumei împrumutate, ci a uneia distincte de aceasta, în stabilirea termenului de restituire a împrumutului.

Aşadar, singura referire la acţiunea în restituirea sumei împrumutate pe care prima instanţă o face, este realizată chiar în scopul de a demarca cele două tipuri de acţiuni şi pentru a evita confuzia lor, astfel încât este lipsit de temei considerentul instanţei de apel care acuză existenţa de neclarităţi în hotărârea tribunalului cât priveşte reţinerea intervenirii prescripţiei extinctive, sub aspectul acţiunii la care se referă.

Referitor la prescripţia extinctivă, instanţa de apel a înlăturat teza tribunalului -care reţinuse că aceasta a început să curgă la data încheierii convenţiei, potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, şi că era împlinită la 28.08.2011 - considerând că raţionamentul primei instanţe presupune că termenul scadent ar coincide cu data încheierii convenţiei, ceea ce părţile au infirmat prin poziţiile lor şi ceea ce ar exclude aplicarea dispoziţiilor art. 1582 C. civ., edictate de legiuitor tocmai pentru situaţii precum cele în speţă.

Argumentele instanţei de apel contravin însă prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, stabilite ca fiind incidente în cauză în raport cu data încheierii contractului între părţi, şi celor ale art. 1582 C. civ., înţelegându-se că în viziunea acesteia, dreptul material la acţiunea în ocrotirea unui drept de creanţă poate fi considerat imprescriptibil doar pentru că beneficiază de o reglementare legală (în speţă art. 1582), iar intervenirea prescripţiei în privinţa acestuia capătă semnificaţia golirii de conţinut/lipsirii de aplicabilitate a dispoziţiei legale respective.

În realitate, însă, reclamanţii au dedus judecăţii o acţiune care, prin obiectul său - stabilirea scadenţei obligaţiei de restituire a unui împrumut - nu poate fi altfel văzută decât ataşată dreptului de creanţă propriu-zis care, astfel, este una prescriptibilă extinctiv, aşa cum corect stabilise prima instanţă.

Prescripţia dreptului material la acţiunea în stabilirea scadenţei unui împrumut, la care dă dreptul însăşi încheierea unui atare act juridic, este guvernată de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora "În obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept."

O astfel de statuare nu presupune nicidecum crearea unei identităţi ori suprapuneri între data încheierii actului juridic şi cea a scadenţei împrumutului, după cum fără nicio justificare reţine în mod critic instanţa de apel cu referire la dezlegările tribunalului.

Deducând din raţionamentul tribunalului realizarea unei atare suprapuneri, curtea de apel dovedeşte ea însăşi greşeala confuziei pe care o realizează între cele două tipuri de acţiuni, cea în stabilirea scadenţei împrumutului şi cea în restituirea împrumutului. Este real că de esenţa împrumutului este o scadenţă ulterioară datei încheierii actului, însă acest aspect nu intră în coliziune ori nu neagă realitatea că prescripţia dreptului material la acţiunea în stabilirea scadenţei împrumutului începe să curgă după regulile statornicite de art. 7 alin. (2) din Decretului nr. 167/1958, întrucât independent de ceea ce au prefigurat părţile în legătură cu restituirea împrumutului (dar nu au şi reglementat prin convenţia lor scrisă), de la data încheierii actului juridic se naşte dreptul acestora la acţiunea în stabilirea scadenţei împrumutului nereglementat ori nestipulat. De la acelaşi moment, potrivit regulilor instituite prin art. 7 din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă şi termenul de prescripţie al unui atare drept, iar pe toată durata acestuia (aşadar, înăuntrul termenului de prescripţie) dispoziţiile art. 1582 - 1583 din C. civ. îşi pot găsi deplină aplicare, fiind greşit considerentul instanţei de apel (şi contrar raţiunilor instituţiei prescripţiei extinctive) care a văzut în evenimentul juridic al intervenirii prescripţiei un mijloc de golire de conţinut a acestor prevederi legale, înlăturând şi cu acest argument soluţia din sentinţă.

În considerarea acestor argumente, soluţia instanţei de apel, care a infirmat-o pe cea a primei instanţe ce reţinuse cu argumente corecte intervenirea prescripţiei extinctive în privinţa dreptului material la acţiunea introdusă de reclamanţi, apare ca fiind una contrară dispoziţiilor art. 1582 C. civ. şi celor ale art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, iar trimiterea cauzei pentru soluţionarea sa pe fond la tribunal, subsecvent anulării sentinţei, ca o măsură ce nu se mai justifică în raport cu cele arătate în prezenta decizie.

Luând în considerare soluţiile puse la dispoziţia Înaltei Curţi, ca instanţă de recurs, în cuprinsul art. 497 C. proc. civ., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat şi va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de reclamanţi pe baza dezlegărilor ce decurg din prezenta hotărâre.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta D. împotriva deciziei nr. 5447 din 20 decembrie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.