Compensation for partial expropriation: whether proximity to a highway and subsequent construction bans create certain prejudice for unexpropriated land lacking state title

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă la data de 21.10.2009, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.614.010 euro +TVA (valoarea terenului expropriat în suprafaţă de 3134 mp situat în comuna Ştefăneştii de Jos, judeţul Ilfov) precum şi la plata prejudiciului cauzat ca urmare a exproprierii, compus din: 7.899.585 euro+TVA (valoare teren învecinat rămas în proprietatea reclamantei însă imposibil de utiizat datorită restricţiilor legale), 1.270.000 euro+TVA (valoare construcţie amplasată pe terenul menţionat, adusă în stare de neutilizare în conformitate cu destinaţia proiectată); 278.544 euro+TVA (prejudiciu suferit urmare a pierderii contractului de închiriere nr. x/18.07.2007 încheiat între reclamantă şi S.C. C. SRL); prejudiciul constând în suma pe care reclamanta ar fi obligată să o plătească cu titlu de impozit pe profit, sumă ce va fi stabilită prin expertiză; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 18.01.2010, reclamanta şi-a majorat pretenţiile în sensul că pentru prejudiciul suferit prin pierderea beneficiului contractului de închiriere nr. x/2007 a solicitat suma de 1.175.952 euro+TVA.

La data de 14.01.2011, reclamanta şi-a restrâns pretenţiile în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la suma de 10.498.728,92 euro.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

2. Primul ciclu procesual

Sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 84/21.01.2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., dispunându-se obligarea pârâtului la plata, către reclamantă, a sumei totale de 10.498.728,92 euro, în echivalent RON la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri ca urmare a exproprierii şi TVA aferent.

Prin decizia nr. 76/05.03.2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a a admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte; a stabilit valoarea despăgubirilor din expropriere cuvenite reclamantei la suma totală de 2.779.300 euro, în echivalent în RON, din care 576.700 euro despăgubiri pentru suprafaţa expropriată de 3.134 mp şi 2.202.600 euro prejudiciul încercat prin deprecierea valorii restului de proprietate de 15.339 mp teren; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.240.252 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri rămase neachitate din suma stabilită mai sus; a respins cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii construcţiei, ca neîntemeiată; a anulat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins pe fond capătul de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere, ca urmare a renunţării reclamantei la drept; a dispus majorarea onorariului comisiei de experţi formata din D., E. si F. de la 2.100 RON la 6.000 RON, cuvenit în mod egal experţilor; a obligat pe apelantul Statul Român, prin Compania Naţională Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, să plătească experţilor diferenţa de onorariu de 3.900 RON, prezenta hotărâre fiind executorie în acest sens; a respins cererea apelantului Statul Român privind cheltuielile de judecată şi a obligat pe apelantul Statul Român, prin Compania Naţională Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, la 7000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prin decizia nr. 5145/08.11.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului pârâtului; a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 76/A/05.03.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a admis recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România împotriva aceleiaşi decizii; a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel cu privire la prejudiciul constând în deprecierea valorii terenului neexpropriat de 15.339 mp; a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 633/A/17.12.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, modificat prin art. IV pct. 3 O.U.G. nr. 228/2008 privind sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", ca moment al stabilirii prejudiciului în raport cu dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie; a admis apelurile declarate de către apelantul-pârât Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România şi apelantul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 84/21.01.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2009, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a stabilit valoarea prejudiciului pentru terenul rămas neexpropriat la suma de 66.785,6 euro şi a obligat pe expropriator la plata acestei sume în favoarea intimatei-contestatoare; a constatat intrate în puterea lucrului judecat următoarele dispoziţii ale deciziei civile nr. 76A/05.03.2003, privind: cuantumul despăgubirilor de 576.700 euro despăgubiri pentru suprafaţa expropriată de 3.134 mp; respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii construcţiei şi respingerea pe fond a capătului de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere; a respins solicitarea experţilor evaluatori de majorare a onorariului de expert şi a obligat pe intimata-contestatoare la plata sumei de 2.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert către Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România.

Prin decizia nr. 903/14.04.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 633A din 17 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

4. Al treilea ciclu procesual

Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 479/A/24.03.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, şi de apelantul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 84/21.01.2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2009, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. A. S.R.L.; a constatat că sentinţa civilă nr. 84/21.01.2011 a fost parţial păstrată în etapele procesuale anterioare, intrând în puterea lucrului judecat soluţia privitoare la cuantumul despăgubirilor de 576.700 euro cuvenite intimatei pentru terenul expropriat în suprafaţă de 3134 mp; soluţia de respingere a cererii de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii construcţiei şi soluţia de respingere pe fond a capătului de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere. A schimbat, în parte, sentinţa menţionată, în sensul că: în baza art. 296 teza a 2-a C. proc. civ. a stabilit valoarea prejudiciului pentru terenul rămas neexpropriat la suma de 66.785,6 euro şi a obligat pe apelantul pârât Statul Român prin CNADR la plata acestei sume către intimata reclamantă S.C. A.; a respins cererea intimatei reclamante de acordare a altor despăgubiri pentru terenul rămas neexpropriat. În baza art. 274 alin. (1) şi art. 276 C. proc. civ. a obligat pe apelantul pârât la plata sumei de 3600 RON către intimata reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea onorariilor de experţi achitate în faţa primei instanţe.

5. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. şi pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a învederat următoarele critici:

Prin hotărârea pronunţată instanţa de apel a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.). Astfel:

- Instanţa a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ.

Instanţele anterioare au stabilit că: pentru suprafeţele de teren ocupate de construcţii nu se pot acorda despăgubiri, întrucât funcţionalitatea şi exploatarea construcţiei şi a terenului aferent nu sunt afectate în urma exproprierii; pentru suprafaţa de 1340 mp, neocupată de construcţii, trebuie acordate despăgubiri, în condiţiile în care recurenta nu mai poate folosi această suprafaţă conform destinaţiei pe care o avea la data exproprierii.

Dezlegarea dată de instanţa de casare, în sensul că recurenta are dreptul la despăgubiri pentru suprafaţa de teren neocupată de construcţii, se răsfrânge şi asupra terenului în suprafaţă de 6789 mp (zona de siguranţă), neexistând nicio justificare rezonabilă pentru care acestei suprafeţe să îi fie stabilită o situaţie diferită.

De altfel, acesta este şi motivul pentru care Înalta Curte a dispus casarea şi trimiterea spre rejudecare, cu instrucţiuni clare în sensul determinării prejudiciului cauzat terenului în suprafaţă de 6789 mp, în urma exproprierii. Împrejurarea că Înalta Curte a avut în vedere regimul juridic diferit al terenurilor ocupate, respectiv neocupate de construcţii, din perspectiva posibilităţii acordării de despăgubiri, este indiscutabilă, în condiţiile în care, prin aceeaşi hotărâre, s-a stabilit faptul că nu se pot acorda despăgubiri pentru suprafeţele de teren afectate de construcţii, întrucât acestea sunt în continuare exploatate conform destinaţiei lor, însă s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecarea pretenţiilor pentru suprafaţa de teren de 6789 mp şi, totodată, au fost menţinute despăgubirile pentru suprafaţa de 1340 mp, neocupată de construcţii.

Cu toate acestea, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a reţinut, contrar aspectelor dezlegate prin hotărârile de casare din ciclurile procesuale anterioare, faptul că recurenta nu este îndreptăţită să primească despăgubiri pentru suprafaţa de teren rămasă în proprietatea sa, întrucât nu s-ar fi dovedit că "suprafaţa de 6789 mp era folosită (utilizată) într-un mod care a fost afectat sau schimbat prin faptul exproprierii", şi "această parte de teren şi-a păstrat categoria de folosinţă şi destinaţia avute înainte de expropriere."

Soluţia instanţei de apel încalcă dezlegările şi instrucţiunile date prin hotărârile de casare, prin care s-a stabilit, în mod expres şi neechivoc împrejurarea că terenul în suprafaţă de 6789 mp este afectat în urma exproprierii, fiind cauzat astfel recurentei un prejudiciu ce se impune a fi reparat.

Contrar concluziilor instanţei de apel, împrejurarea că nu s-ar fi schimbat categoria de folosinţă a terenului rămas neexpropriat este cu totul nerelevantă, în contextul în care, ceea ce avea de făcut, conform instrucţiunilor Înaltei Curţi, era să verifice măsura în care este afectată posibilitatea de exploatare a terenului şi să stabilească prejudiciului "în raport de deprecierea valorii terenului neexpropriat, rămas în proprietatea reclamantei."

În condiţiile în care, instanţa de apel nu a înţeles să procedeze conform dezlegărilor şi instrucţiunilor exprese trasate de Înalta Curte, prin deciziile de casare nr. 5145/08.11.2013 şi nr. 903/14.04.2016, hotărârea pronunţată este una nelegală, impunându-se a fi desfiinţată de instanţa de recurs.

- Instanţa a încălcat dreptul la apărare al recurentei prin respingerea obiecţiunilor la raportul de expertiză evaluatorie.

Astfel, prin încheierea de şedinţă din 17.01.2019, instanţa de apel a încuviinţat, în conformitate cu dispoziţiile deciziei de casare, proba cu expertiza evaluatorie având ca obiectiv "să se stabilească dacă prin modificarea totală sau parţială a indicatorilor de urbanism, astfel cum aceştia au fost menţionaţi în expertizele specialitatea urbanism şi amenajarea teritoriului, s-a cauzat un prejudiciu societăţii subscrise şi să se cuantifice acest prejudiciu, precizându-se în concret care este criteriul după care s-a făcut respectiva cuantificare, expertiza urmând să aibă în vedere ambele suprafeţe de teren, de 6789 mp şi 1340 mp, iar valoarea despăgubirilor urmând a fi stabilită prin raportare la momentul exproprierii - anul 2009."

Ulterior, prin încheierea de şedinţă din 23.05.2019 (completată prin încheierea de şedinţă din 19.09.2019), instanţa de apel a dispus refacerea raportului de expertiză evaluatorie, cu indicarea modalităţii concrete în care evaluarea trebuie să se realizeze, respectiv: se va determina deprecierea valorii suprafeţelor de 6789 mp şi 1340 mp teren prin schimbarea întrebuinţării din cea anterioară exproprierii şi cea de teren agricol (obiectivul Ministerului Public); se va determina deprecierea valorii suprafeţelor de 6789 mp şi 1340 mp teren prin schimbarea întrebuinţării din cea anterioară exproprierii şi cea de teren cu destinaţia de spaţiu de depozitare (obiectivul Statului Roman); se va determina deprecierea valorii suprafeţelor de 6789 mp şi 1340 mp teren prin schimbarea întrebuinţării din cea anterioară exproprierii şi cea de teren neconstruibil şi/sau neproductiv (obiectivul recurentei).

Prin aceeaşi încheiere s-a pus în vedere experţilor să aibă în vedere toate contractele de vânzare-cumpărare existente la dosar, considerate relevante pentru momentul la care se calculează valoarea terenului, inclusiv grila notarilor publici sau alte hotărâri de acordare a despăgubirilor.

Pentru termenul de judecată din 23.09.2021, Comisia de experţi formată a depus la dosarul cauzei raportul de expertiză, întocmit cu opinie separată cu opinia separată, iar, împotriva concluziilor acestui raport, recurenta a formulat obiecţiuni, respinse prin încheierea din 18.11.2021, instanţa precizând că va ţine cont de acestea la momentul deliberării şi pronunţării hotărârii, în limitele stabilite de către decizia de casare nr. 903/14.04.2016.

Obiecţiunile formulate au privit modalitatea în care experţii au înţeles să se raporteze la comparabile şi să aplice o serie de coeficienţi de corecţie, cu consecinţa diminuării, în mod artificial şi nefundamentat, a valorii determinate prin lucrare.

Respingând obiecţiunile recurentei şi trecând peste necesitatea clarificării cuantumului despăgubirii aferente imobilului în litigiu, instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare al acesteia, drept procedural prevăzut de dispoziţiile art. 13 C. proc. civ.

- Hotărârea instanţei de apel conţine motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanţa de apel reţine că, "pentru exproprierea în anii 2008 şi 2009 a suprafeţei de 4661 metri pătraţi teren, din suprafaţa totală de 19.999,62 mp, reclamanta a fost despăgubită efectiv până în prezent cu suma de 775.210 euro (576.700 euro plus 198.510 euro), în condiţiile în care întreaga suprafaţă de teren fusese achiziţionată în anul 2003 cu suma de 250.000 dolari iar cea mai mare parte a terenului şi construcţiile edificate pe acesta au rămas în proprietatea societăţii care şi-a putut desfăşura activitatea la fel ca înainte de exproprierea parţială."

Această constatare a instanţei de apel excede cu totul limitelor judecăţii în prezenta cauză, fiind cu totul nerelevante împrejurările în care recurenta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu sau faptul că suma cuvenită acesteia cu titlu de despăgubiri este mai mare decât preţul plătit pentru teren la data dobândirii dreptului de proprietate.

Deşi instanţa de apel nu fundamentează în mod expres soluţia de respingere a pretenţiilor recurentei pe această împrejurare de fapt, în sensul că preţul de achiziţie este mai mic decât cuantumul despăgubirilor acordate până în prezent, este evident că această constatare a fost de natură să influenţeze modul în care litigiul a fost abordat de către magistrat, care, în încercarea de a încadra despăgubirile într-un cuantum pe care îl considera, în mod subiectiv, just şi echitabil, a înţeles să ignore atât situaţia de fapt cât şi dezlegările obligatorii din ciclurile procesuale anterioare, pe care le-a reinterpretat urmărind această finalitate - limitarea despăgubirilor acordate recurentei.

- Hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea normelor de drept material (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.

Referitor la terenul în suprafaţa de 6789 mp, potenţialul de utilizare al acestuia este în mod profund afectat, în condiţiile în care, prin HCL nr. 22/2011, de aprobare a PUG comuna Ştefăneşti, s-a dispus schimbarea reglementărilor urbanistice, prin instituirea interdicţiei definitive de construire, interdicţie ce afectează şi acest teren.

Prin ultima decizie de casare s-a reţinut că amplasarea acestei suprafeţe de 6789 mp în limita celor 50 m calculaţi de la axul culoarului autostrăzii edificate pe terenul expropriat, respectiv în zona care ar fi trebuit să constituie zona de siguranţă, conform art. 16 din O.G. nr. 43/1997, instituie o serie de constrângeri şi limitări ale exercitării prerogativelor şi atributelor dreptului de proprietate al recurentei.

Această împrejurare este confirmată şi de întreg materialul probator administrat în cauză (expertiza în specialitatea urbanism efectuată în apel, înscrisurile emise de autorităţi, etc.) din care rezultă că exploatarea terenului în suprafaţă de 6789 mp, rămas neexpropriat, este afectată de interdicţia definitivă de construire, deci categoria de folosinţă curţi - construcţii este doar scriptică, terenul neputând fi exploatat pentru edificarea de construcţii. În egală măsura, suprafaţa de 6789 mp nu poate fi utilizată nici ca teren agricol, în primul rând pentru că această utilizare este incompatibilă cu categoria de folosinţă curţi-construcţii şi, în al doilea rând, pentru că plantaţiile de orice fel în proximitatea autostrăzii sunt interzise, conform dispoziţiilor art. 16 din O.G. nr. 43/1997, aspect reţinut şi prin expertiza în specialitatea urbanism.

Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 1340 mp, afectată în egală măsură de aceleaşi restricţii ca şi suprafaţa de 6789 mp, aspect confirmat în mod expres prin expertiza în specialitatea urbanism.

Refuzul instanţei de a recunoaşte dreptul recurentei la despăgubiri pentru suprafeţele de teren afectate de expropriere reprezintă o încălcare a dispoziţiilor legale interne (art. 26 din Legea nr. 22/1994, art. 562 şi art. 1385 C. civ., art. 44 din Constituţie), cât şi a celor europene (art. 1 din Protocolul 1 la CEDO).

În acest context, se impune casarea hotărârii recurate şi, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, în vederea administrării de probe noi.

În subsidiar, solicită casarea hotărârii şi, în raport cu dispoziţiile art. 312 coroborate cu prevederile art. 314 C. proc. civ., rejudecarea pe fond a apelurilor Statului Român şi Ministerului Public.

Cu ocazia rejudecării, solicită a se avea în vedere că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 33/1994, impunându-se astfel obligarea Statului Român la plata de despăgubiri în favoarea recurentei pentru acoperirea prejudiciului suplimentar cauzat prin expropriere, prin deprecierea valorii terenurilor în suprafaţă de 6789 mp şi 1340 mp neexpropriaţi şi rămaşi în proprietatea acesteia.

Referitor la terenul în suprafaţă de 6.789 mp, într-un prim subsidiar, solicită să se constate că prejudiciul total cauzat prin deprecierea până la zero a valorii terenului se ridică la suma de 2.444.040 euro, în considerarea unei valori unitare de 360 euro/mp, conform evaluării realizate de către expertul G. în opinia separată. Într-un al doilea subsidiar, solicită să se constate că prejudiciul total cauzat prin deprecierea până la zero a valorii terenului se ridică la suma de 1.955.232 euro, în considerarea unei valori unitare de 72 euro/mp pentru categoria de folosinţă neconstruibil şi neproductiv, rezultând o depreciere unitară de 288 euro/mp, conform evaluării realizate de expertul G., în opinia separată.

Referitor la terenul în suprafaţă de 1340 mp, într-un prim subsidiar, solicită să se constate că prejudiciul total cauzat prin deprecierea până la zero a valorii terenului este de 518.580 euro, în considerarea unei valori unitare de 387 euro/mp, conform evaluării aceluiaşi expert şi, subsecvent, solicită să se constate că prejudiciul total cauzat prin deprecierea terenului este de 414.864 euro, în considerarea unei valori unitare de 77,4 euro/mp teren neconstruibil şi neproductiv.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti a invocat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în realitate art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) şi a arătat că în cauză nu au fost avute în vedere dispoziţiile O.G. nr. 43/1997 modificată prin Legea nr. 195/2015, în sensul că zona de siguranţa a drumului, prevăzută în actul normativ nu poate face obiectul expertizei, deoarece în coridorul de expropriere sunt incluse toate suprafeţele necesare realizării lucrărilor, suprafeţele ocupate de ampriza drumului (care totalizează toate elementele constructive ale unui drum, parte carosabilă, benzi încadrare, acostamente, şanţuri, rigole, etc), iar suprafeţele ocupate de zonele de siguranţă, precum şi suprafeţele necesare relocării reţelelor de utilităţi, sunt incluse în suprafaţa expropriată.

De asemenea, zonele de siguranţă sunt incluse în coridorul de expropriere, reglementate conform O.G. nr. 43/1997, art. 16, ca fiind "[...] suprafeţe de teren situate de o parte şi de cealaltă a amprizei drumului, destinate exclusiv pentru semnalizarea rutieră, pentru plantaţie rutieră sau alte scopuri legate de întreţinerea şi exploatarea dramului, pentru siguranţa circulaţiei ori pentru protecţia proprietăţilor situate în vecinătatea drumului. Din zonele de siguranţă fac parte şi suprafeţele de teren destinate asigurării vizibilităţii în curbe şi intersecţii, precum şi suprafeţele ocupate de lucrările de consolidări ale terenului drumului şi altele asemenea."

Referitor la stabilirea prejudiciului pentru suprafaţa afectată de zona de protecţie a drumului, arată că potrivit art. 17 din O.G. nr. 43/1997, "Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului".

Faţă de cele arătate, apreciază că stabilirea valorii prejudiciului pentru terenul neexpropriat, la suma de 66.785,6 euro, raportată la modificarea categoriei de teren, ca rezultat a exproprierii, reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, având în vedere că suprafaţa ocupată de zona de protecţie a drumului nu şi-a schimbat categoria de folosinţă după executarea lucrării de utilitate publică.

Referitor la soluţia instanţei de fond privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3600 RON, aceasta este neîntemeiată, având în vedere că acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, prin urmare ar trebui avute în vedere prevederile art. 276 C. proc. civ., conform cărora "Când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor".

6. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, recurentul-pârât Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti a solicitat respingerea recursului reclamantei şi judecata în lipsă. A arătat recurentul că la identificarea prejudiciului suferit de reclamantă pentru restul de teren rămas în proprietatea acesteia nu au fost avute în vedere dispoziţiile O.G. nr. 43/1997 modificată prin Legea nr. 195/2015, privind zona de siguranţă şi zona de protecţie, situaţie ce a condus la acordarea unei despăgubiri (66.785,6 euro) care reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză. În ce priveşte cheltuielile de judecată acordate reclamantei (3600 RON), având în vedere că acţiunea a fost admisă doar în parte, trebuia să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. privind posibilitatea de compensare.

Prin întâmpinare, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepţia lipsei de interes a recursului pârâtului, având în vedere că parte din solicitările reclamantei au fost respinse, situaţie faţă de care sub aspectele menţionate (terenul afectat de zona de siguranţă) nu există interes în promovarea căii de atac. În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului pârâtului, arătând că problema despăgubirii în cuantum de 66.785,6 euro a fost dezlegată cu putere de lucru judecat în etapele procesuale anterioare, iar toate susţinerile pârâtului referitoare la acordarea de despăgubiri pentru terenul situat în zona de protecţie reprezintă argumente ce susţin o îmbogăţire fără justă cauză, fiind neîntemeiate. Referitor la cheltuielile de judecată acordate reclamantei, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. şi a dispus doar acordarea sumei de 3600 RON, contravaloare onorarii experţi achitată în faţa primei instanţe.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1) Recursul reclamantei A. S.R.L..

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere considerentele ce vor fi arătate în continuare.

- Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamanta pretinde că în cauză ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. în privinţa dezlegărilor obligatorii date prin cele două decizii de casare anterioare (nr. 5145/8.11.2013 şi nr. 903/14.04.2016 ale ÎCCJ, secţia I civilă).

S-a susţinut, pe acest aspect, că ar fi fost tranşat, cu putere de lucru judecat, dreptul la despăgubiri al reclamantei pentru suprafaţa de teren de 6789 mp, afectată în mod indiscutabil de expropriere, chiar dacă aceasta, ca zonă de siguranţă, nu se află în domeniul public al statului.

În realitate, astfel de statuări, care să fi recunoscut în concret dreptul la despăgubiri al reclamantei, pentru ca instanţa de trimitere să procedeze doar la cuantificarea, dimensionarea acestora, nu se regăsesc în cele două decizii pronunţate de instanţele de recurs anterioare.

Ceea ce s-a tranşat, potrivit primei decizii de casare, în privinţa terenului (indicat, iniţial, în suprafaţă de 7884 mp, stabilită ulterior, pe baza contraexpertizei efectuate, ca fiind de 6789 mp) situat în zona de siguranţă, a fost faptul că, în absenţa unui titlu de proprietate al statului, acesta nu poate fi considerat - în raport cu reglementările exprese ale art. 2, 5, 6 şi 14 din O.G. nr. 43/1997 - ca aparţinând de drept domeniului public, cu regimul juridic aferent.

Ca atare, s-a concluzionat că sunt inaplicabile dispoziţiile art. 16 din O.G. nr. 43/1997 (referitoare la interdicţiile legale incidente zonelor de siguranţă), neputându-se considera că "suprafaţa de teren în discuţie este complet inutilizabilă, astfel încât acordarea de despăgubiri în considerarea unei deprecieri cvasi-totale a terenului este lipsită de temei legal, fiind necesară, în evaluarea despăgubirilor, raportarea la categoria de folosinţă de la data exproprierii".

În acelaşi timp, cu privire la constatarea primei decizii din apel în sensul că ar exista o depreciere a terenului considerat afectat zonelor de siguranţă şi de protecţie ale autostrăzii, dată de interdicţiile şi restricţiile privind efectuarea de construcţii şi plantaţii agricole ori forestiere prevăzute de art. 16, 17 şi 47 alin. (1)1 din O.G. nr. 43/1997, decizia de casare (nr. 5145/8.11.2013), a constatat că "aceste limitări legale ale exerciţiului dreptului de proprietate pot contura elementele unui prejudiciu creat prin exproprierea terenului rămas în proprietate privată", dar că "nu se poate ignora faptul că în contextul art. 26 din Legea nr. 33/1994, dezdăunarea poate privi doar prejudiciul cert ca existenţă şi ca întindere".

De aceea, s-a apreciat că în mod greşit instanţa de apel a constatat că "reclamanta ar fi suferit un prejudiciu cert prin simplul fapt al existenţei limitărilor legale, fără a analiza în concret dacă a intervenit o schimbare a categoriei de folosinţă a terenului rămas în proprietatea sa, în urma exproprierii", fiind, totodată, date îndrumări instanţei de rejudecare în legătură cu verificarea acestor elemente de fapt (inclusiv pe relevanţa, în determinarea existenţei unui prejudiciu cert, a aspectului referitor la refuzul autorităţilor de a elibera certificat de urbanism şi autorizaţie de construire, conform proiectului pretins existent la data exproprierii).

Or, aceste considerente ale primei decizii de casare pronunţate în cauză nu au tranşat în niciun fel îndreptăţirea recurentei-reclamante la obţinerea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 6789 mp. ci, dimpotrivă, au constatat că prejudiciul nu poate fi dedus din existenţa limitărilor/restricţiilor legale prevăzute de O.G. nr. 43/1997, în absenţa includerii terenului în domeniul public al statului şi că determinarea respectiv, evaluarea în concret a unui prejudiciu trebuie făcută la momentul rejudecării în funcţie de elementele de fapt ce vor rezulta în legătură cu eventuala schimbare a categoriei de folosinţă raportată la momentul exproprierii.

În mod asemănător, prin cea de-a doua decizie de casare (nr. 903/14.04.2016) nu se statuează în sensul că societatea reclamantă ar avea un drept recunoscut la despăgubiri pentru terenul de 6789 mp.

Cenzurând hotărârea pronunţată de cea de-a doua instanţă de apel la momentul rejudecării, prin decizia de casare anterior menţionată s-a reţinut că este greşit raţionamentul acesteia în sensul necesităţii promovării de către reclamantă a unui alt demers judiciar prin care să solicite constatarea exproprierii de fapt a terenului situat în zona de siguranţă a drumului public.

În ce priveşte însă, fondul acestei pretenţii, instanţa de recurs, reiterând dezlegările deciziei de casare anterioare în legătură cu lipsa de incidenţă a interdicţiilor din O.G. nr. 43/1997 - pentru a se calcula o eventuală despăgubire -, a reţinut, în acelaşi timp, că trebuie efectuate verificări de fapt "în scopul determinării gradului de exploatare a terenului şi astfel, a prejudiciului reclamat în raport cu deprecierea valorii terenului neexpropriat, rămas în proprietatea reclamantei".

În acelaşi sens, s-a reţinut că "în contextul înlăturării interdicţiilor legale impuse zonei de siguranţă, aceste verificări de fapt erau obligatorii pentru soluţionarea de către instanţa de rejudecare a condiţiilor de reparare a prejudiciului creat terenului neexpropriat de 6789 mp". S-a concluzionat că "întrucât aceste elemente de fapt n-au fost clarificate în conformitate cu decizia de casare, aceasta denotă că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, exercitarea controlului de legalitate nefiind posibilă".

Rezultă, potrivit considerentelor expuse anterior, care au justificat soluţiile de casare cu trimitere din cele două decizii ale instanţei supreme, că nu a fost tranşată îndreptăţirea reclamantei la despăgubiri pentru terenul de 6789 mp, indicaţiile nefiind în sensul determinării prejudiciului (cum pretinde recurenta).

Dimpotrivă, instanţele de recurs au constatat imposibilitatea exercitării unui control de legalitate în absenţa determinării elementelor de fapt ale pricinii, dând, totodată, îndrumări în legătură cu criterii de utilizat (schimbarea categoriei de folosinţă a trenului, gradul de exploatare a acestuia), a căror aplicare urma să se realizeze raportat la probele administrate şi la situaţia de fapt stabilită pe baza lor, la momentul rejudecării.

- În mod asemănător, în legătură cu terenul de 1340 mp - suprafaţa neconstruită, situată în zona de protecţie - statuările jurisdicţionale intrate în autoritatea de lucru judecat n-au fost în sensul că este demonstrat prejudiciul cert şi ca atare, dreptul de creanţă constând în despăgubiri având cauza în expropriere, al reclamantei.

Astfel, prima decizie de casare a reţinut că nu a fost identificată zona de protecţie, în raport cu dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 43/1997 şi că aceasta depinde "de situaţia de fapt ce se va stabili în legătură cu zona de siguranţă, cu ocazia rejudecării".

Prin cea de-a doua decizie de casare, cu referire la despăgubirile pentru terenul de 1340 mp - identificat ca situat în zonele de protecţie şi de protecţie suplimentară - s-a reţinut că este întemeiată critica recurentei, conform căreia, în raport cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, coroborate cu art. 44 alin. (3) din Constituţie, art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană, momentul de la care se datorează despăgubirile este acela al datei la care a avut loc exproprierea, iar nu al datei la care s-a întocmit raportul de expertiză.

În acelaşi timp însă, după ce a dat dezlegare de principiu acestui criteriu temporal, instanţa de recurs a reţinut că "momentul calculului despăgubirilor este subsidiar stabilirii existenţei prejudiciului cauzat prin expropriere", iar "cuantificarea prejudiciului cert reclamat pentru deprecierea valorică a terenului de 1340 mp implică verificarea acelor elemente de fapt ce ţin de momentul producerii acestuia, procedeu ce nu este compatibil cu reglementarea căii extraordinare de atac a recursului".

Rezultă că nici în privinţa prejudiciului pretins pentru suprafaţa de 1340 mp teren situat în zona de protecţie nu existau statuări ale instanţelor de recurs anterioare, intrate în autoritate de lucru judecat, cum susţine reclamanta, în sensul că s-ar fi tranşat existenţa şi caracterul cert al despăgubirilor pretinse de aceasta, urmând ca instanţa de apel, la rejudecare, să stabilească doar întinderea creanţei.

Dimpotrivă, şi cu privire la acest element al prejudiciului pretins, instanţele de recurs au constatat imposibilitatea exercitării unui control de legalitate, câtă vreme elementele de fapt, de natură să contureze caracterul întemeiat/neîntemeiat al pretenţiei nu erau suficient lămurite.

În acest context, instanţa de apel, la rejudecare, nu numai că nu a nesocotit dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. ci, dimpotrivă, a judecat în limitele fixate şi dând eficienţă dezlegărilor deciziilor de casare, procedând ca atare la efectuarea verificărilor de fapt pe baza cărora să poată determina temeinicia pretenţiilor reclamantei.

Este motivul pentru care, în scopul identificării corecte a limitelor rejudecării, a redat, preliminar, dezlegările cu valoare obligatorie din cele două decizii de casare, după care, evaluând probele, a stabilit că nu există un prejudiciu cert produs (urmare a exproprierii terenului de 3134 mp) în privinţa celorlalte două suprafeţe de teren neexpropriate, identificate în zona de siguranţă şi respectiv, zona de protecţie a autostrăzii.

Pentru a se ajunge la această concluzie, s-a făcut aplicarea criteriilor degajate din îndrumările celor două decizii de casare - referitoare la potenţialul concret de utilizare a terenului şi în ce măsură acesta a fost afectat sau nu de proximitatea autostrăzii, precum şi la categoria de folosinţă a terenului.

Pe de o parte, s-a constatat că potenţialul de utilizare a terenului nu doar că nu a fost afectat ci, dimpotrivă, a crescut, în contextul în care "societatea, al cărei obiect de activitate include închirierea spaţiilor cu destinaţie industrială, activitate care implică transportul de mărfuri, are doar de câştigat din faptul proximităţii autostrăzii, prin accesul rapid şi uşor la autostradă".

Pe de altă parte, cu referire la categoria de folosinţă a terenului, s-a reţinut că aceasta a rămas neschimbată şi că, oricum, categoria de folosinţă nu se confundă cu limitarea sau restricţia legală, aceasta influenţând potenţialul general de utilizare (care, în speţă, s-a constatat, conform elementelor de fapt menţionate, că nu a scăzut ci, dimpotrivă, a crescut).

Este neîntemeiată susţinerea din recurs a reclamantei, conform căreia ar fi eronată statuarea din apel, în sensul că nu este afectată folosirea suprafeţei de 6789 mp prin faptul exproprierii, câtă vreme prin HCL nr. 22/2011, de aprobare a PUG comuna Ştefăneştii de Jos, s-a instituit o interdicţie definitivă de construire pe teren.

Astfel, ceea ce se pretinde în legătură cu această hotărâre de consiliu local (emisă la 2 ani după intervenirea exproprierii) şi modificarea adusă în planul urbanistic al localităţii, cu interdicţiile aferente de construire, nu îşi are cauza, în mod evident, în expropriere şi, ca atare, nu poate justifica pretenţia îndreptată împotriva expropriatorului.

În consecinţă, verificând, din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia atacată, se constată că aceasta a fost dată cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi cu aplicarea dezlegărilor din deciziile de casare anterioare, urmare cărora, evaluând probele şi situaţia de fapt, s-a stabilit în ce măsură există un prejudiciu cert, susceptibil de reparaţie, raportat la cauza juridică a pretenţiilor, dedusă din exproprierea terenului alăturat celui rămas neexpropriat.

- Este neîntemeiată, de asemenea, critica recurentei conform căreia instanţa de apel i-ar fi încălcat dreptul la apărare prin respingerea obiecţiunilor la raportul de expertiză evaluatorie.

Pe acest aspect, recurenta a susţinut că, prin respingerea obiecţiunilor la raportul de expertiză depus în data de 23.09.2021 - obiecţiuni care au vizat modalitatea în care experţii au înţeles să se raporteze la comparabile şi să aplice o serie de coeficienţi de corecţie - s-a trecut peste necesitatea clarificării cuantumului despăgubirii aferente imobilului în litigiu, ceea ce a încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ.

Or, se constată că potrivit încheierii de şedinţă din 18.11.2021, instanţa de apel a arătat argumentele pentru care nu primeşte obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de reclamantă, în contextul în care raportul cuprindea două puncte de vedere - unul întocmit de experţii desemnaţi de instanţă şi expropriator, iar celălalt, de expertul desemnat de expropriat -, obiecţiunile tinzând la a demonstra valabilitatea unuia dintre cele două puncte de vedere.

Instanţa de apel a arătat corect că evaluarea probelor - şi deci, validarea unuia dintre cele două puncte de vedere exprimate de experţi - urma a se face cu ocazia soluţionării fondului cauzei, fiind în puterea de apreciere a acesteia, prin coroborare cu toate mijloacele de probă administrate în cauză.

Împrejurarea că în soluţionarea pe fond a cauzei nu au fost valorificate, în sensul propus de reclamantă, observaţiile la raportul de expertiză, nu este rezultatul încălcării, în vreo modalitate, a dreptului la apărare, ci rezultatul raţionamentului judiciar care presupune mai întâi stabilirea caracterului cert al prejudiciului şi apoi determinarea cuantumului acestuia.

Ceea ce pretinde recurenta nu este de fapt un aspect al încălcării dreptului la apărare, ci tinde la o cenzură a prerogativei instanţei devolutive de control de a aprecia asupra necesităţii şi utilităţii administrării probatoriului, ceea ce este nesusceptibil de încadrare în motivul de recurs invocat.

- Critica recurentei referitoare la motive străine de natura pricinii (încadrată în mod greşit de aceasta tot în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., dar susceptibilă de încadrare, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) este, de asemenea, lipsită de temei.

Astfel, recurenta pretinde ca fiind total străin judecăţii cauzei considerentul conform căruia "pentru exproprierea în anii 2008 şi 2009 a suprafeţei de 4661 mp teren, din suprafaţa totală de 19.999,62 mp, reclamanta a fost despăgubită efectiv, până în prezent, cu suma de 775.210 euro (576.700 euro plus 198.510 euro), în condiţiile în care întreaga suprafaţă de teren fusese achiziţionată în anul 2003 cu suma de 250.000 dolari, iar cea mai mare parte a terenului şi construcţiile edificate pe acesta au rămas în proprietatea societăţii care şi-a putut desfăşura activitatea la fel ca înainte de exproprierea parţială".

S-a susţinut că acest considerente ar fi nesocotit limitele judecăţii, date de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, şi că ar fi influenţat modul în care litigiul ar fi fost abordat de către magistrat.

Critica, formulată în aceşti termeni, este nefondată dintr-un dublu considerent.

Pe de o parte, pentru că, având a se pronunţa asupra unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin expropriere, instanţa trebuie să aibă în vedere, în sensul art. 44 alin. (3) din Constituţie, existenţa unei drepte şi prealabile despăgubiri, care nu poate fi pusă în legătură decât cu valoarea ce iese din patrimoniul expropriatului (în raport cu care despăgubirea trebuie să fie una dreaptă).

De aceea, referirea la cât a valorat imobilul (250.000 dolari, pentru terenul de 19.999 mp, achiziţionat în anul 2003) şi la sumele cu o valoare totală de 775.210 euro, stabilite deja cu titlu de despăgubire, pentru exproprierile realizate în 2008, 2009 în privinţa suprafeţei de 4661 mp, în contextul în care cea mai mare parte a terenului şi construcţiilor edificate asupra acestuia au rămas în proprietatea societăţii, care şi-a putut desfăşura activitatea la fel ca înainte, nu este una străină obiectului şi naturii pricinii, întrucât poate furniza un reper valid în legătură cu dreapta despăgubire şi aşteptările pe care le poate avea partea sub acest aspect.

Pe de altă parte, instanţa nu a nesocotit dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, atunci când a analizat concret, raportat la datele speţei, în ce constă prejudiciul pretins şi respectiv, caracterul cert al acestuia, fără să se limiteze la a face o diferenţă între valoarea imobilului la momentul dobândirii şi cea a despăgubirilor stabilite deja pentru exproprierea parţială care a avut loc.

De altfel, recurenta însăşi recunoaşte că "instanţa nu îşi fundamentează în mod expres soluţia de respingere a pretenţiilor pe împrejurarea de fapt menţionată, în sensul că preţul de achiziţie este mai mic decât cuantumul despăgubirilor acordate până în prezent", considerând în acelaşi timp, dar fără temei şi fără corespondent în considerentele justificative ale deciziei, că această constatare ar fi fost de natură să influenţeze "modul în care litigiul a fost abordat de către magistrat".

- Prin critica potrivit căreia instanţa de apel a încălcat normele de drept material în soluţionarea cauzei (şi astfel incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) recurenta susţine că ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, art. 44 din Constituţie şi art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană, prin aceea că nu au fost acordate despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 6789 mp şi, respectiv, cel în suprafaţă de 1340 mp.

Critica este nefondată, nesocotind dezlegări anterioare ale deciziilor de casare, legate de faptul că simpla situare a terenului în zona de siguranţă, în absenţa trecerii acestuia în domeniul public şi dobândirii titlului de proprietate al statului nu atrage, în sine, aplicarea interdicţiilor prevăzute de art. 16 din O.G. nr. 43/1997, aşa încât evaluarea prejudiciului trebuie să se realizeze, în concret, ţinându-se seama de gradul de exploatare a terenului, de categoria de folosinţă raportat la cea existentă la momentul exproprierii, de eventuala depreciere valorică a terenului.

La fel, în privinţa terenului situat în zona de protecţie a drumului public, determinarea prejudiciului urma să se facă, astfel cum s-a arătat deja, în funcţie de demonstrarea unei deprecieri a terenului, schimbarea potenţialului concret de utilizare a acestuia.

Or, pe aceste aspecte, instanţa de apel a constatat, stabilind situaţia de fapt pe baza probelor administrate, că nu a avut loc o scădere a potenţialului de utilizare a terenului, ci, dimpotrivă, o creştere a acestuia, dată de proximitatea cu autostrada, situaţie care, raportat şi la specificul activităţii societăţii reclamante (al cărei obiect de activitate include închirierea spaţiilor cu destinaţie industrială, ceea ce implică transportul de mărfuri) a facilitat accesul rapid la autostradă.

Ceea ce este supus controlului instanţei de recurs, sub aspectul legalităţii soluţiei, din perspectiva dispoziţiilor legale care constituie sediul materiei (art. 26 din Legea nr. 33/1994, art. 44 alin. (3) Constituţie, art. 1 Protocolul nr. 1) este existenţa unui drept de creanţă al reclamantei, corespunzător unui prejudiciu cert, şi care să nu fi avut asigurată reparaţia, producând ieşirea nejustificată, din patrimoniul reclamantei, a unei valori patrimoniale, fără să-i fi fost dată în schimb dreapta şi prealabila despăgubire.

Un astfel de prejudiciu cert, care să se concretizeze într-un drept de creanţă, susceptibil de valorificare (de reparaţie) nu a fost însă demonstrat în speţă întrucât, aşa cum a reţinut instanţa de apel, valorificând deopotrivă, dezlegările anterioare ale deciziilor de casare şi probele administrate în cauză, terenului i s-a schimbat nici categoria de folosinţă (raportat la cea existentă la momentul exproprierii) şi nici potenţialul de exploatare (identificat, dimpotrivă, ca fiind sporit prin proximitatea acestuia cu obiectivul realizat al exproprierii).

Mai mult, faptul că nu se aduce o încălcare dispoziţiilor legale menţionate de către recurentă şi protecţiei proprietăţii acesteia, rezultă din soluţia deciziei din apel, care, în aplicarea principiului non reformatio in peius, menţine în sarcina pârâtului obligaţia de plată a unei despăgubiri în cuantum de 66.785,6 euro pentru terenul în suprafaţă de 1340 mp (alături de cea de 576.700 euro pentru terenul de 3134 mp expropriat efectiv), considerată ca datorată conform deciziei pronunţate în apel, în al doilea ciclu procesual şi păstrată, ca atare, conform art. 296 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., pentru a nu se crea o situaţie mai grea părţii în calea de atac, urmare a rejudecării cauzei).

Argumentele aduse de recurenta-reclamantă în susţinerea încălcării normelor de drept material în soluţionarea pricinii, care tind să demonstreze o depreciere a valorii terenului neexpropriat rămas în proprietatea reclamantei sunt, în realitate, unele care pun în discuţie probe şi elemente de fapt (pentru a se combate situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel), precum şi statuări anterioare ale instanţelor de recurs (pentru a arăta că terenul de 6789 mp ar fi trebuit expropriat odată cu cel de 3134 mp şi că deprecierea acestuia trebuie să fie egală cu cea de la data exproprierii, faţă de interdicţiile şi restricţiile prevăzute de art. 16 din O.G. nr. 43/1997).

Asemenea argumente nu susţin aspecte de nelegalitate câtă vreme, pe de o parte, stabilirea elementelor de fapt ale pricinii este în căderea instanţelor fondului, iar pe de altă parte, dezlegările irevocabile ale instanţelor de recurs se bucură de autoritate de lucru judecat şi în interiorul aceluiaşi proces, fără posibilitatea contestării lor.

La fel, în ce priveşte terenul de 1340 mp (din zona de protecţie şi protecţie suplimentară) dezlegările din deciziile de casare anterioare n-au fost, aşa cum s-a arătat deja anterior, în sensul identificării unui drept de creanţă corespunzător unui prejudiciu cert cauzat reclamantei şi susceptibil, ca atare, de reparaţie.

În timp ce prima decizie de casare stabileşte necesitatea identificării zonei de protecţie (raportat la individualizarea, în prealabil, a zonei de siguranţă), cea de-a doua decizie de casare stabileşte, la nivel de principiu - ţinând seama şi de dezlegările Deciziei nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale, momentul de la care se datorează despăgubiri (ca fiind contemporan celui al exproprierii, iar nu al întocmirii raportului de expertiză), urmând ca determinarea în concret a prejudiciului să se facă, la rejudecare, în funcţie de elementele de fapt rezultate referitoare la gradul de exploatare respectiv, eventuala depreciere a terenului.

În acest context în care, la rejudecare, n-a putut fi stabilită existenţa unui asemenea prejudiciu nici în privinţa suprafeţei de 1340 mp, dându-se eficienţă principiului neagravării situaţiei părţii în calea de atac, s-a păstrat totuşi dreptul la despăgubiri recunoscut reclamantei potrivit deciziei pronunţate în apel, în al doilea ciclu procesual (ca argument în plus al respectării dreptului la un bun invocat de către recurentă, un astfel de drept de creanţă intrând sub protecţia art. 1 Protocolul nr. 1).

Faţă de considerentele arătate toate criticile formulate de reclamantă au fost constatate nefondate, recursul acesteia urmând să fie respins în consecinţă.

2) Recursul Statului Român prin CNAIR S.A. are, de asemenea, caracter nefondat.

- Critica de nelegalitate formulată - cu referire eronată la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., incident în cauză fiind vechiul C. proc. civ. şi, corespunzător, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) susţine că la stabilirea prejudiciului ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 16 şi 17 din O.G. nr. 43/1997, referitoare la zona de siguranţă a drumului şi la zona de protecţie şi este fără niciun fundament, fiind lipsită de corespondent în conţinutul considerentelor deciziei.

Astfel, decizia din apel nu stabileşte un prejudiciu pentru terenul din zona de siguranţă a drumului, pentru a se putea pretinde că ar fi fost nesocotite prevederile art. 16 din O.G. nr. 43/1997, care reglementează restricţiile/interdicţiile aferente regimului juridic al unui astfel de teren.

De asemenea, susţinerea că nu se poate stabili un prejudiciu pentru suprafaţa afectată de zona de protecţie întrucât potrivit art. 17 din O.G. nr. 43/1997 "zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului", este una ce ignoră soluţia din apel care, în recunoaşterea dreptului la despăgubiri pentru terenul cu acest regim, a făcut aplicarea principiului non reformatio in peius, fără o evaluare proprie a acestei pretenţii, ci păstrând, pe aspecte procedurale, vizând respectarea unui principiu al desfăşurării procesului civil, dreptul la despăgubiri recunoscut reclamantei într-o etapă anterioară a judecăţii.

Ca atare, aprecierea recurentului-pârât, conform căreia, prin stabilirea sumei de 66.785 euro, pentru suprafaţa neexpropriată din zona de protecţie, raportată la modificarea categoriei de folosinţă, deşi aceasta nu a avut loc, s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei, este una care nesocoteşte dezlegările deciziei din apel, care nu-şi fundamentează soluţia pe astfel de evaluări, pentru ca ele să poată face obiect de critică în recurs.

- Este, de asemenea, lipsită de fundament critica privitoare la cheltuielile de judecată care, în opinia recurentului, ar fi fost acordate fără să se ţină seama de admiterea în parte a pretenţiilor reclamantei şi fără o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ.

În realitate, stabilirea cheltuielilor de judecată în apel s-a făcut corect, prin aplicarea coroborată a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 276 C. proc. civ., punându-se în sarcina pârâtului doar obligaţia de plată a sumei de 3600 RON (reprezentând contravaloarea onorariilor de experţi achitate în faţa primei instanţe), iar nu şi a celor ocazionate de rejudecarea apelurilor Statului prin CNAIR şi Ministerului Public, întrucât acestea au primit soluţie de admitere şi, ca atare, reclamanta a fost considerată parte căzută în pretenţii în calea de atac. În acelaşi timp însă, s-a constatat că partea rămasă definitivă din soluţia primei instanţe, păstrată ca atare prin decizia din apel, o îndreptăţeşte pe reclamantă la acordarea cheltuielilor de judecată corespunzătoare administrării probelor în respectiva fază procesuală.

Văzând toate aceste considerente şi recursul declarat de pârât a fost constatat nefondat, urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei nr. 479A din 24 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2022.