Recourse for joint and several debt: legal interest accrual from execution date, not filing date; plaintiff's appeal allowed, case remanded.

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 272.583,51 RON, reprezentând cota de 1/2 din suma de 545.167,02 RON ce a fost virată din contul Ministerului Finanţelor Publice la data de 20.08.2012, a dobânzii legale aferente sumei menţionate, cumulată cu actualizarea acesteia, pentru perioada 20.08.2012 până la data plăţii efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1456 din C. civ., dar şi pe dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Prin cererea modificatoare depusă de reclamant la 4.07.2018, s-a arătat că înţelege să îşi restrângă pretenţiile formulate iniţial, învederând că după înregistrarea acţiunii, potrivit extrasului de cont emis de Activitatea de Trezorerie şi Contabilitate Publică a Municipiului Bucureşti, la data de 27.04.2018, pârâta ANRP a achitat în contul reclamantului suma de 265.668,28 RON.

În consecinţă, solicită să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamant a următoarelor sume: 6.915,23 RON, reprezentând ˝ din suma de 13.830,46 RON - cheltuieli de executare silită, ce reprezintă diferenţă debit neachitat din cel iniţial solicitat - 272.583,51 RON; dobânda aferentă acestei sume de 265.668,28 RON, cumulată cu actualizarea acesteia, pentru intervalul 20.08.2012-până la data plăţii efective (27.04.2018), precum şi dobânda legală aferentei diferenţei debit neachitat (6.915,23 RON), cumulată cu actualizarea acesteia, pentru intervalul 20.08.2012 - data plăţii efective.

Prin sentinţa nr. 4808 din 19.07.2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2284 din 12.11.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea precizată privind pe reclamantul Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.915,23 RON reprezentând 1/2 din cheltuielile de executare silită, respectiv diferenţă debit neachitat în dosarul de executare 869/2011, a obligat pârâta la plata către reclamantă a contravalorii actualizării sumei de 265.668,28 RON, începând cu data de 20.08.2012 şi până la data de 27.04.2018 şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumei de 265.668,28 RON, începând cu data de 28.03.2018 şi până la data de 27.04.2018.

Prin sentinţa civilă nr. 835/22.04.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea precizată de completare privind pe reclamantul Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 2284 din 12.11.2018, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a contravalorii actualizării sumei de 6.915,23 RON începând cu data de 20.08.2012 şi până la data plăţii efective şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumei de 6.915,23 RON, începând cu data de 28.03.2018 şi până la data plăţii efective.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 532A din 30.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, şi de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 2284 din 12.11.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, precum şi apelul formulat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 835 din 22.04.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 532A din 30.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

II.1. Motivele de recurs

II.1.1. Recursul reclamantului Ministerul Finanţelor:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea deciziei civile atacate, în sensul admiterii apelului şi, în consecinţă, admiterea în tot a acţiunii formulate de Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, astfel cum a fost modificată.

În motivarea căii de atac, se arată că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii atacate faptul că, în cauză, devin incidente prevederile C. civ. de la 1864 şi nu cele ale noului C. civ., raportat la împrejurarea că hotărârea, în baza căreia atât reclamantul, cât şi pârâta din prezenta cauză au fost obligaţi la plata în solidar, a căpătat caracter executoriu la momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 25189/2010 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, respectiv la data de 09.06.2011 şi nu la o dată ulterioară a rămânerii sale irevocabile; prin urmare, curtea de apel a considerat nelegal că dobânda legală poate fi acordată doar cu începere de la data cererii de chemare în judecată, în raport de dispoziţiile art. 1088 din C. civ. de la 1864.

Mai mult decât atât, chiar şi atunci când instanţa de apel, nesigură de incidenţa în cauză ai dispoziţiilor noului C. civ., a analizat totuşi pretenţiile deduse judecăţii şi prin raportare la prevederile art. 1489 din noul C. civ., în mod nelegal a reţinut că, şi pentru această ipoteză, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant consideră că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material atunci când a apreciat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi când a analizat dreptul pretins de reclamantul-apelant prin raportare la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti în baza căreia atât acesta, cât şi pârâtul au fost obligaţi la plată în solidar şi nu la data la care Ministerul Finanţelor a fost executat silit pentru obligaţia de plată solidară stabilită în sarcina sa şi a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Prin urmare, instanţa de apel nu a avut în vedere, la pronunţarea hotărârii atacate, că dreptul de regres al reclamantului s-a născut la data de 20.08.2012, în urma faptului că, în baza adresei de înfiinţare a popririi emise de A. în dosarul de executare nr. 869/2011, potrivit extrasului de cont emis la data de 20.08.2012 de Activitatea de Trezorerie şi Contabilitate Publică a Municipiului Bucureşti, suma de 545.167,02 RON a fost virată din contul Ministerului Finanţelor, în contul A..

Întrucât Ministerul Finanţelor a fost executat silit la data de 20.08.2012, la acest moment s-a născut şi dreptul Ministerului Finanţelor de regres împotriva codebitorului solidar Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, căruia îi revenea obligaţia de plată a jumătate din suma menţionată, dată la care erau deja în vigoare dispoziţiile noului C. civ.

Chiar dacă hotărârea judecătorească în baza căreia Ministerul Finanţelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor au fost obligaţi în solidar la plată s-a pronunţat în temeiul răspunderii civile delictuale, dreptul de regres a codebitorului solidar îşi are izvorul în dispoziţiile art. 1456 din noul C. civ.

Prin urmare, instanţa de apel nu a analizat incidenţa în cauză a prevederilor art. 1530 şi 1531 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., în conformitate cu care creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea integrală a prejudiciului care cuprinde atât pierdea efectiv suferită de creditor, cât şi beneficiul de care acesta este lipsit.

Instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ. care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, în conformitate cu care "Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală."

Prin urmare, recurentul-reclamant apreciază că, în raport de limitele efectului devolutiv al apelului, instanţa de apel era ţinută să judece apelul formulat de Ministerul Finanţelor şi sub aspectul acordării dobânzii legale aferente sumei de 6.915,23 RON, reprezentând diferenţă debit neachitat, cumulată cu actualizarea acesteia, pe perioada 20.08.2012 - până la data plăţii efective, şi nu să considere că această situaţie era supusă exclusiv dispoziţiilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, recurentul-reclamant solicită ca instanţa de recurs să constate că dobânda legală aferentă sumei 265.668,28 RON (debit principal), precum şi aferentă sumei de 6.915,23 RON (cheltuieli de executare silită), se impune a fi acordată de la data la care aceste sume au fost virate din contul Ministerului Finanţelor în contul executorului judecătoresc, respectiv de la data de 20.08.2012 şi până la data plăţii efective a sumelor de către pârâtă, întrucât dobânda legală reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului, având ca obiect majorarea valorii reale a obligaţiei evaluabile în bani, proporţional cu perioada lipsei de folosinţă a sumei de bani corespunzătoare acestei obligaţii.

II.1.2. Recursul pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor:

Recurenta-pârâtă, invocând art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului formulat, anularea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Având în vedere că obligaţia de plată a despăgubirilor era o obligaţie solidară între A.N.R.P. şi M.F.P., aşa cum s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească, instanţa de apel a apreciat că, în temeiul aceluiaşi titlu executoriu, şi obligaţia de plată a cheltuielilor de executare efectuate de M.F.P. în dosarul de executare nr. 869/2011 al B.EJ.A. A. este tot o obligaţie solidară, motiv pentru care A.N.R.P. are obligaţia să restituie 1/2 din această sumă către M.F.P.

Precizează că pentru recuperarea sumelor stabilite prin titlul reprezentat de sentinţa civilă nr. 25189 din 21.12.2010 a Judecătoriei sector 1, B.EJ.A A. a înfiinţat poprire atât pe contul de despăgubiri al A.N.R.P. deschis la Trezoreria Sector 1, cât şi pe conturile Ministerului Finanţelor, poprirea fiind înfiinţată în ambele cazuri pentru suma de 545.167,02 RON.

La data de 20.08.2012, contul Ministerului Finanţelor Publice a fost debitat cu suma de 545.167,02 RON.

La data de 18.10.2012, contul de despăgubiri al A.N.R.P. a fost debitat cu suma de 545.167,02 RON, în baza aceluiaşi titlu executoriu, respectiv sentinţa civilă nr. 25189/21.12.2010.

Astfel, în cadrul executării silite dispuse în dosarul de executare menţionat, atât M.F.P., cât şi A.N.R.P., au efectuat plata sumei de 13.830,46 RON, reprezentând cheltuieli de executare, calculate de B.EJ.A. A..

Recurenta-pârâtă susţine că nu are obligaţia de a restitui 1/2 din suma reprezentând cheltuielile de executare efectuate de M.F.P., întrucât şi A.N.R.P., la rândul ei, a efectuat plata aceleiaşi sume în cadrul executării silite.

În ceea ce priveşte obligarea sa la plata contravalorii actualizării sumei de 265.668,28 RON începând cu data de 20.08.2012 şi până la data de 27.04.2018 şi la plata dobânzii legale aferente aceleiaşi sume, începând cu data de 28.03.2018 şi până la data de 27.04.2018, recurenta-pârâtă consideră că este netemeinică.

Recurenta-pârâtă reiterează faptul că B.EJ.A A. a poprit şi contul ANRP, nu doar pe cel al MFP, şi în data de 18.10.2012 a încasat suma de 545.167,02 RON de la A.N.R.P., deşi încasase aceeaşi sumă la data de 20.08.2012 de la M.F.P.

Nu se poate reţine ca fiind culpa A.N.R.P. faptul că B.EJ.A A. a înţeles să execute silit, pentru întregul debit, atât M.F.P., cât şi A.N.R.P., motiv pentru care în mod eronat instanţa de fond a obligat pârâta la plata actualizării reprezentând lipsa de folosinţă a sumei plătite de M.F.P.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 29 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 532 A din 30 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data de 14 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este nefondat; în schimb, recursul reclamantului este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă ANRP se prevalează de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu toate acestea, având în vedere structura criticilor sale, se apreciază că unele susţineri ale pârâtei sunt susceptibile de analizare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., respectiv cele referitoare la reţinerea caracterului solidar şi al obligaţiei privind rambursarea cheltuielilor de executare, dar şi lipsa unui temei de drept procesual privind obligarea sa la suportarea a ˝ din cuantumul cheltuielilor de executare, întrucât şi A.N.R.P., la rândul ei, a efectuat plata aceleiaşi sume în cadrul executării silite.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că reclamantei nu i se cuvine şi contravaloarea actualizării sumei de 265.668,28 RON în intervalul 20.08.2012 şi data de 27.04.2018 RON (când i-a achitat acest debit) şi nici dobânda legală aferentă aceleiaşi sume pentru intervalul 28.03.2018 (data formulării acţiunii) până la 27.04.2018.

Cele din urmă critici, vizând aceeaşi chestiune de drept cu cea invocată şi prin motivele de recurs ale recurentului-reclamant, vor fi analizate în cadrul unor considerente comune ce vor fi dedicate analizării normelor de drept material incidente sub acest aspect, precum şi soluţiei ce decurge din aplicarea acestora la situaţia de fapt deduse judecăţii.

Astfel, recurentul-reclamant a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul determinării de către instanţa de apel a normelor de drept material aplicabile, având în vedere că nu a stabilit în mod clar şi lipsit de echivoc că pentru soluţionarea raportului juridic litigios sunt aplicabile dispoziţiile noului C. civ., cu toate că plata sumei stabilite prin titlul executoriu cu valoarea unei obligaţii solidare, a fost efectuată la data de 20.08.2012, dată la care erau deja în vigoare dispoziţiile noului C. civ. s-a mai arătat că instanţa de apel a analizat cererea atât în baza prevederilor C. civ. din 1864, cât şi în temeiul Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în vigoare de la 1.10.2011.

Aşa fiind, se constată că, din punct de vedere procedural şi recurenta-reclamantă a formulat critici susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, Înalta Curte constată că litigiul de faţă decurge din procedurile de executare silită în dosarul de executare nr. 869/2011 al A., iniţiat la solicitarea creditorului pentru recuperarea sumelor stabilite prin titlul executoriu, reprezentat de sentinţa civilă nr. 25189 din 21.12.2010 a Judecătoriei sector 1; potrivit acestui titlu, în sarcina părţilor cauzei de faţă s-a stabilit o obligaţie solidară de achitare a unor despăgubiri către reclamanta acelei cauze (persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii).

În scopul realizării creanţei creditorului pe calea executării silite, executorul judecătoresc a înfiinţat poprire atât pe contul de despăgubiri al A.N.R.P. deschis la Trezoreria Sector 1, cât şi pe conturile Ministerului Finanţelor, poprirea fiind înfiinţată pentru suma de 545.167,02 RON în ambele situaţii.

La data de 20.08.2012, contul Ministerului Finanţelor Publice a fost debitat cu suma de 545.167,02 RON.

La data de 18.10.2012, contul de despăgubiri al A.N.R.P. a fost debitat cu aceeaşi sumă, în baza aceluiaşi titlu executoriu, respectiv sentinţa civilă nr. 25189/21.12.2010 a Judecătoriei sector 1.

Astfel, în cadrul executării silite dispuse în dosarul de executare menţionat, atât M.F.P., cât şi A.N.R.P. au efectuat plata sumei de 13.830,46 RON, reprezentând cheltuieli de executare, calculate de B.EJ.A. A..

În ceea ce priveşte debitul principal (partea egală sau jumătate din suma stabilită ca obligaţie solidară), recurenta-pârâtă ANRP a procedat la restituirea benevolă a sumei de 265.668,28 RON către reclamantul cauzei, la data de 27.04.2018, contestând însă că acelaşi regim juridic trebuie aplicat şi cheltuielilor de executare, având în vedere că şi recurentei-pârâte, la 18.10.2012, i-a fost debitat de către executorul judecătoresc contul de despăgubiri, cu suma integrală de 545.167,02 RON, ce includea şi cheltuielile de executare stabilite prin procesul-verbal de executare nr. x/20.06.2012 întocmit de acelaşi BEJ, la nivelul sumei de 13.830,46 RON.

Aşadar, situaţia premisă a cauzei o reprezintă executarea silită a unei obligaţii solidare, în integralitatea sa, inclusiv totalitatea cheltuielilor de executare, de la fiecare dintre debitorii solidari, respectiv reclamantul şi pârâta cauzei.

În acest punct al analizei este necesar a se verifica criticile recurentei-reclamante cu privire la normele de drept material aplicabil.

Plata integrală a obligaţiei solidare şi a cheltuielilor de executare de către reclamantul care a iniţiat dosarul de faţă a avut loc la data de 20.08.2012, astfel încât, Înalta Curte faţă de prevederile art. 6 alin. (5) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile noului C. civ., potrivit cărora: "(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare."

Cum noul C. civ. a intrat în vigoare la 1.10.2011, iar plata efectuată de către Ministerul Finanţelor a fost realizată la 20.08.2012, rezultă că faptul juridic al plăţii (chiar pe calea executării silite) este plasat după acest moment, ceea ce atrage aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor de drept material din Legea nr. 287/2009.

Situaţia de fapt dedusă judecăţii se circumscrie scopului desocotirii între codebitorii solidari, executaţi silit în mod succesiv pentru integralitatea obligaţiei, dar şi pentru totalitatea cheltuielilor de executare silită antrenate pentru recuperarea pe calea executării silite a acestui debit de la debitorii solidari.

În acest sens, se constată că norma de la art. 1456 din C. civ. este cea care reglementează regresul între codebitori, normă plasată în C. civ. sub titlul "Efectele solidarităţii în raporturile dintre debitori."

Potrivit acestei dispoziţii legale: "(1) Debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturilor creditorului.

(2) Plăţile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă din convenţie, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul."

În acest context este util a se arăta şi definiţia legală a obligaţiei solidare între debitori de la art. 1443 din C. civ.: "Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor."

Prin urmare, temeiul legal al acţiunii debitorului solidar care a executat integral obligaţia la care era ţinut solidar împreună cu unul sau mai mulţi debitori solidari îl reprezintă prevederile art. 1456 din C. civ.

Numai plata efectivă a datoriei de către unul dintre debitorii solidari are semnificaţia divizării datoriei între codebitori, astfel că o acţiune anterioară plăţii efective de către unul dintre codebitori nu ar putea fi primită, întrucât C. civ. nu pune la dispoziţia codebitorilor solidari o acţiune preventivă, precum în cazul fideiusorilor (regresul anticipat, reglementat de art. 2312 din C. civ.).

Totodată, se constată că ambele părţi ale cauzei au acceptat prezumţia de egalitate a plăţilor ce le reveneau, întrucât titlul executoriu nu a prevăzut o altă modalitate de determinare a acestora, sens în care stabileşte art. 1456 alin. (2) din C. civ. o atare concluzie reiese din obiectul cererii de chemare în judecată, având în vedere că reclamanta a solicitat încă de la început restituirea de către pârâtă a sumei de 272.583,28 RON (ce reprezenta ˝ din cea totală de 545.167,02 RON, ce includea şi cheltuielile de executare).

Recurenta-pârâtă contestă însă confirmarea în apel a dispoziţiei primei instanţe din sentinţa dată în soluţionarea cererii de completare a dispozitivului formulată de reclamantă, de a fi obligată şi la plata sumei de 6.915,23 RON ce reprezenta partea de ˝ din cheltuielile de executare potrivit procesului-verbal încheiat de executorul judecătoresc la 20.06.2012, ce constituie titlu executoriu pentru sumele stabilite prin acesta, conform art. 3717 alin. (4) din C. proc. civ.. din 1865.

Înalta Curte constată că, din acest punct de vedere, curtea de apel în mod legal s-a raportat la prevederile art. 3717 din Codul de procedură civilă din 1865 (executarea silită a titlului executoriu fiind supusă dispoziţiilor legale din C. proc. civ.. anterior).

Astfel, potrivit art. 3717 alin. (2): "(2) Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul când creditorul a renunţat la executare sau dacă prin lege nu se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ţinut să suporte cheltuielile de executare făcute după înregistrarea cererii de executare şi până la data realizării obligaţiei stabilite în titlul executoriu prin executare voluntară."

În acest sens, curtea de apel a constatat că din încheierea de încuviinţare a executării silite rezultă că ambele părţi au avut calitatea de debitori urmăriţi, în timp ce calitatea de debitori solidari reiese din titlul executoriu însuşi.

Aşa fiind, în mod corect instanţa de apel a apreciat că între debitul supus urmării silite şi cheltuielile de executare există un raport de accesorietate, astfel încât, şi în privinţa cheltuielile de executare operează aceeaşi prezumţie relativă şi generală de egalitate, în sensul celor prevăzute de art. 1456 alin. (2) din C. civ., având în vedere că în dosarul de executare creditorul nu a renunţat la executare şi nici nu există o dispoziţie legală derogatorie în acest sens.

Ca atare, Înalta Curte constată că şi în privinţa cheltuielilor de executare, pârâta era ţinută de obligaţia de restituire a jumătate din cheltuielile de executare către debitorul solidar (care a fost executat înaintea sa, atât pentru întreg debitul principal, cât şi pentru totalitatea cheltuielilor de executare stabilite prin procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc).

Dată fiind anterioritatea executării silite la (20.08.2012) a recurentului-reclamant pentru întregul debit principal, precum şi pentru cheltuielile de executare silită, Înalta Curte nu va putea reţine apărarea recurentei-pârâte, în sensul că nu poate fi obligată la restituirea a ˝ din cheltuielile de executare, întrucât ar suporta o dublă plată (în ceea ce priveşte partea sa din cheltuielile de executare), sens în care invocă faptul că, la rândul său, la 18.10.2012, a fost executată silit atât pentru întregul debit stabilit prin titlul executoriu, cât şi pentru cheltuielile de executare (modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor legale de către executorul judecătoresc a făcut obiectul unor cercetări penale).

Astfel, după executarea silită a întregii obligaţii de la codebitorul reclamant, recurenta-pârâtă ANRP, în temeiul prevederilor art. 1443 din C. civ., era liberată faţă de creditorul care a iniţiat executarea silită.

Drept urmare, debitarea, la data de 18.10.2012, şi a contului de despăgubiri al ANRP (destinat executării unor obligaţii de natura celei stabilite prin titlul executoriu), nu mai avea o cauză juridică valabilă, întrucât creanţa creditoarei a fost realizată integral, prin plata, la 20.08.2012, a sumei decurgând din obligaţia solidară şi a celei aferente cheltuielilor de executare efectuată de Ministerul Finanţelor Publice.

Recurenta-pârâtă contestă legalitatea soluţiei privind obligarea sa şi la plata sumei corespunzătoare actualizării sumei aferente debitului principal (265.668,28 RON) de la 20.08.2012 până la data de 27.04.2018, şi a dobânzii legale aferente aceleiaşi sume, însă pentru intervalul 28.03.2018 (data formulării acţiunii) - 27.04.2018 (data achitării de către pârâtă a acestui debit către reclamant).

Această critică a recurentei-pârâte se fundamentează în principal pe susţinerea referitoare la lipsa culpei sale în provocarea acestei întârzieri privind restituirea sumei achitate la 20.08.2012 de Ministerul Finanţelor Publice, sens în care a făcut trimitere la reglementarea din O.U.G. nr. 96/2012 care i-a acordat statutul legal de ordonator principal de credite.

Este de precizat că în privinţa dobânzii corespunzătoare acestei sume a formulat critici proprii şi recurentul-reclamant, însă doar în ceea ce priveşte data de la care aceste accesorii îi sunt datorate, susţinerea sa fiind în sensul că dobânda solicitată trebuie să acopere intervalul 20.08.2012 (data plăţii) - 27.04.2018 (data restituirii sumei de către ANRP).

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu contestă că datorează cele două componente ale prejudiciului încercat de reclamant (actualizarea sumei şi dobânda legală aferentă sumei achitate), însă, invocă lipsa culpei sale în executarea cu întârziere a acestei obligaţii de restituire.

Aceste critici nu pot fi primite, întrucât obligaţia solidară cu reclamantul a fost stabilită în sarcina pârâtei printr-o hotărâre judecătorească, astfel încât, în absenţa unui termen de graţie care să îi fi fost acordat prin hotărâre, dispoziţiile acesteia trebuiau executate de la data la care aceasta a dobândit caracter executoriu, dată de la care acesta dobândeşte şi efectul obligativităţii.

Cum această plată a fost efectuată integral de către reclamant, fapt ce a determinat şi liberarea concomitentă a pârâtei de partea sa de datorie, rezultă că la aceeaşi dată s-a născut dreptul codebitorului plătitor (reclamantul) la regresul împotriva pârâtei ANRP, astfel cum este reglementat de art. 1456 din C. civ., dată de la care obligaţia corelativă a acesteia era scadentă.

Împrejurarea că până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 96/2012 recurenta-pârâta a fost ordonator terţiar de credite, iar despăgubirile către persoanele îndeptăţite la măsuri reparatorii trebuiau plătite prin acţiuni întreprinse în mod coordonat împreună cu Ministerul Finanţelor Publice, nu este de natură a exonera pe recurenta-pârâtă de îndeplinirea obligaţiei de plată stabilite în sarcina sa prin hotărârea judecătorească ce constituie titlul executoriu.

Aşa fiind, se apreciază că în mod legal instanţa de apel a reţinut că pârâta avea obligaţia de a efectua demersurile legale necesare faţă de toate instituţiile publice cu atribuţii în domeniu, pentru a-şi îndeplini la scadenţă obligaţia de restituire.

Or, având în vedere că data scadenţei a fost determinată ca fiind data efectuării plăţii de către Ministerul Finanţelor Publice (20.08.2012), rezultă că aceasta este data relevantă şi pentru aplicarea dispoziţiilor art. 1535 din C. civ., referitoare la daunele moratorii sub forma dobânzii legale în cazul obligaţiilor băneşti.

În consecinţă, data scadenţei fiind cea anterior arătată, Înalta Curte apreciază că aceasta era şi data de la care au curs dobânzile moratorii, iar nu data formulării cererii de chemare în judecată (28.03.2018) cum greşit a confirmat instanţa de apel soluţia tribunalului şi sub acest aspect, printr-o greşită aplicare a prevederilor art. 1489 din C. civ. (daune-interese compensatorii), neincidentă pentru soluţionarea situaţiei de fapt deduse judecăţii, întrucât în speţă situaţia premisă vizează executarea unor obligaţii stabilite printr-un titlu executoriu, iar nu soluţionarea unui raport juridic obligaţional de drept substanţial.

Având în vedere această concluzie, rezultă că se confirmă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în cadrul recursului reclamantului, în timp ce criticile pârâtei, analizate pe acelaşi temei, nu pot fi reţinute.

Urmare a acestei ultime constatări, Înalta Curte apreciază că în privinţa recursului declarat de pârâtă nu sunt întrunite cerinţele niciunuia dintre cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 8 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul acestei părţi va fi respins ca nefondat.

În schimb, dezlegarea anterioară referitoare la aplicarea dispoziţiilor 1535 din C. civ. în vederea acordării daunelor moratorii aferente sumei de 265.668,28 RON de la data scadenţei acesteia (data efectuării plăţii de către reclamantă a întregii sume), determină constatarea caracterului fondat al acestei critici a reclamantei şi, drept urmare, întrunirea cerinţelor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte recursul Ministerului Finanţelor Publice.

Prin cererea de recurs reclamantul a formulat şi critici referitoare la accesoriile sumei de 6.915,23 RON (dobânda solicitată pentru intervalul 20.08.2012 - data plăţii efective), anume în ceea ce priveşte data de la care curg daunele moratorii şi pentru această parte a debitului (1/2 din cheltuielile de executare), întrucât instanţa de apel a confirmat, astfel cum prima instanţă a reţinut în sentinţa de completare a dispozitivului, că acestea curg de la data de 28.03.2018 (data introducerii acţiunii), iar nu de la data executării acestei sume de către reclamant (20.08.2012).

Deşi asupra fondului acestei critici dezlegările anterioare referitoare la debitul principal sunt aplicabile mutatis mutandis, Înalta Curte apreciază că sunt necesare câteva precizări prealabile de ordin procedural.

Din conţinutul dosarului de primă instanţă se constată că tribunalul nu s-a pronunţat şi asupra acestei părţi a debitului prin sentinţa dată asupra fondului pretenţiilor, astfel încât, reclamantul a formulat, în temeiul art. 444 din C. proc. civ., cerere de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 2284/12.11.2018, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 835/22.04.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care aceasta a fost admisă, dispunându-se obligarea pârâtei la plata către reclamantă a actualizării sumei de 6.915,23 RON, începând cu 20.08.2012 şi până la data plăţii efective, precum şi a dobânzii legale aferente aceleiaşi sume, începând cu data de 28.03.2018 până la data plăţii efective.

Înalta Curte constată că cererea de apel şi cererea de completare a dispozitivului au fost formulate de către reclamant la aceeaşi dată (8.03.2019).

Prin motivele de apel, reclamanta a formulat critici concrete prin care a invocat nepronunţarea tribunalului şi cu privire la actualizarea sumei menţionate şi plata dobânzii aferente acesteia, începând cu 20.08.2012 şi până la data plăţii efective, iar, pe de altă parte, apelantul-reclamant a invocat şi argumente vizând fondul acestei părţi a pretenţiei.

Sentinţa civilă nr. 835/22.04.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată de prima instanţă pentru completarea dispozitivului sentinţei nr. 2284/12.11.2018 a fost atacată cu apel doar de către pârâta ANRP, nu şi de către reclamant.

Din acest motiv, instanţa de apel nu analizat pe fond criticile reclamantei din cererea de apel, invocând obligativitatea procedurii reglementate de art. 444 din C. proc. civ.. şi absenţa unui apel explicit al reclamantului împotriva acestei sentinţe de completare a dispozitivului.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a observat că în privinţa sumei decurgând din cheltuielile de executare - 6.915,23 RON, prima instanţă s-a pronunţat asupra acestui debit în sentinţa dată asupra fondului, în timp ce actualizarea sumei şi plata dobânzilor reprezentau parte a aceleiaşi pretenţii, astfel cum a arătat reclamantul prin cererea modificatoare de la dosar Judecătorie.

Această constatare impune o primă concluzie, anume că această pretenţie nu reprezenta un capăt de cerere distinct.

Totodată, se constată că instanţa de apel înainte de a opune reclamantului acest fine de neprimire, era datoare să ia în considerare şi prevederile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora: "(1) Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată."

În plus, având în vedere succesiunea cererilor formulate în dosar de către reclamant, instanţa de apel, în aplicarea prevederilor art. 152 din C. proc. civ., avea posibilitatea de a recalifica a doua critică susţinută de reclamant prin motivele de apel ca fiind un apel împotriva acestei sentinţe subsecvente de completare a dispozitivului, pronunţată de prima instanţă, acest motiv de apel al reclamantului nefiind analizat pe fond de curtea de apel din cauza absenţei unui apel distinct al reclamantului împotriva sentinţei 835/22.04.2019.

Pe de altă parte, se constată în cuprinsul cererii iniţiale de apel manifestarea de voinţă explicită a reclamantului de a deduce judecăţii instanţei de apel şi această chestiune, este neîndoielnică.

În schimb, dând dovadă de un formalism excesiv, curtea de apel a dat o valoare absolută absenţei unei cereri exprese cu menţiunea atacării şi a sentinţei civile nr. 835/22.04.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă (ca act de procedură separat), când manifestarea de voinţă de a contesta soluţia primei instanţe şi în privinţa momentului de început al curgerii dobânzilor moratorii era neechivocă din acest punct de vedere; în plus, dacă instanţa avea nelămuriri cu privire la acest aspect, putea recurge la solicitarea unor precizări pe care să le facă reclamantul, în sensul celor menţionate în cuprinsul normei de la art. 478 alin. (4) din C. proc. civ.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte apreciază că apare ca inechitabilă soluţia prin care instanţa de apel a optat să dea prevalenţă chestiunilor de ordin formal, în detrimentul voinţei interne a apelantului, astfel că, în rejudecare, curtea de apel va trebui să reaprecieze asupra acestor aspecte pentru a se asigura părţii apelante caracterul echitabil al procedurii.

Nu vor putea fi primite însă susţinerile recurentului, în sensul că pentru analizarea chestiunii dobânzii aferente sumei în discuţie ar fi fost incidente dispoziţiile art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., întrucât norma menţionată se referă la dobânzi, rate sau alte despăgubiri etc,. ivite după darea hotărârii primei instanţe, pentru că nu aceasta este situaţia în speţa de faţă. Reclamantul a solicitat stabilirea momentului de început al curgerii dobânzilor moratorii aferente sumei de 6.915,23 RON de la data efectuării plăţii (20.08.2012), conform art. 1535 din C. civ., iar nu dobânzi în completare, anume cele care ar fi curs între momentul pronunţării primei instanţe şi data soluţionării apelului, ceea ce constituie doar un remediu de ordin procedural în beneficiul apelantului.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte constată că în privinţa recursului reclamantului sunt întrunite cerinţele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din acelaşi cod, acesta va fi admis, iar decizia atacată urmează a fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în vederea rejudecării apelului reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 532A din 30 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, împotriva aceleiaşi decizii.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, pentru rejudecarea apelului reclamantului.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iunie 2022.