Tort damages for delayed land restitution: scope of res judicata, limitation period start, and entity liability for land commission acts

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia I civilă la data de 28 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele Comuna Olari - Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari şi Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Olari, solicitând obligarea pârâtei Comuna Olari la plata către reclamantă a sumei totale de 686.259 RON cu titlu de daune-interese compensatorii, pentru beneficiul nerealizat de aceasta în anii agricoli 2014-2016, 2015-2016, 2016-2017 (campaniile agricole din anii 2015, 2016, 2017) corespunzător unei suprafeţe totale de 193,10 ha teren agricol şi unei culturi de grâu aferente acestei suprafeţe, la un nivel de producţie medie pentru fiecare an în parte şi obligarea pârâtei Comuna Olari la plata dobânzii legale penalizatoare, respectiv dobânda de referinţă a B.N.R. plus 4 puncte procentuale, prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la primul termen de judecată până la plata efectivă şi integrală a debitului reclamat la punctul anterior; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând subvenţia aferentă suprafeţei de 193,1 ha teren, categoria de folosinţă păşune, calculată pentru toţi cei 3 ani agricoli, acest venit fiind cert şi independent de orice formă de exploatare agricolă a bunului imobil arătând că acest petit ar urma a fi analizat numai pentru situaţia în care nu se va reţine autoritatea de lucru judecat a capetelor de cerere principale; cu cheltuieli de judecată constând în taxele judiciare de timbru şi onorariul avocaţial.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Arad

Prin încheierea de şedinţă din data 8 mai 2019, Tribunalul Arad, secţia I civilă, în baza art. 64 C. proc. civ., a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de B. S.R.L., raportat la împrejurarea că la dosarul cauzei a fost depus contractul de cesiune de drepturi litigioase.

La data de 30 iunie 2020, B. S.R.L. a depus o cerere de majorare a pretenţiilor prin care a arătat că înţelege să mărească câtimea obiectului cererii introductive de instanţă, astfel cum a fost aceasta susţinută şi prin cererea de intervenţie în interes propriu la suma totală de 1.036.256,402 RON, reprezentând contravaloarea netă (venitul net) a lipsei de folosinţă a suprafeţei de 191,3 ha teren agricol pe o perioadă de 3 ani (valoarea stabilită prin expertiză, diminuată conform notelor de şedinţă ale pârâtei, la care a achiesat).

De asemenea, a arătat că îşi menţine toate coordonatele acţiunii introductive, respectiv atât capetele de cerere cât şi considerentele în susţinerea acestora, modificând strict limita matematică a valorii obiectului cererii principale la suma de 1.060.314,018 RON.

A precizat că îşi menţine întru totul petitul şi motivele acţiunii introductive, inclusiv temeiurile de drept şi resorturile factuale indicate, motivul majorării câtimii cererii principale fiind doar acela că din probatoriu a rezultat că prejudiciile cauzate părţii reclamante prin lipsa de folosinţă sunt semnificativ mai mari decât suma iniţială indicată în petit.

Prin sentinţa civilă nr. 216 din 15 septembrie 2020, Tribunalul Arad, secţia I civilă a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta cedentă A. S.R.L. şi continuată de intervenienta cesionară B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Olari, prin primar, şi a admis în fond cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta cesionară B. S.R.L.; a obligat pârâta Comuna Olari să plătească intervenientei B. S.R.L. suma de 372.811,8167 RON reprezentând contravaloarea venitului net nerealizat din vânzarea culturii de grâu în anii agricoli 2015, 2016, 2017; a obligat pârâta Comuna Olari să plătească intervenientei B. S.R.L. dobânda legală penalizatoare calculată conform art. 3 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011 modificată cu începere de la data de 21 noiembrie 2018 până la achitarea efectivă a creanţei; a obligat pârâta Comuna Olari să plătească intervenientei B. S.R.L. suma de 1.220,33 RON cheltuieli de judecată parţiale compensate; a respins acţiunea civilă înaintată de reclamanta cedentă A. S.R.L. şi continuată de intervenienta cesionară B. S.R.L. împotriva pârâtei Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Olari.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 49 din 24 martie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins cererea de apel formulată de apelanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 216 din 15 septembrie 2020 şi a încheierii din 08 mai 2019 pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2018; a respins cererea de apel formulată de apelanta B. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe civile.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 49 din 24 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs principal intervenienta B. S.R.L. şi recurs incident pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din comuna Olari şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari, prin primar.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 28 iunie 2021, sub nr. x/2018, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2.

II.1. Recursul declarat de intervenienta B. S.R.L.

II.1.1. Motivele de recurs

Recurenta-intervenientă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând, admiterea în tot a cererii introductive de instanţă, astfel cum aceasta a fost majorată ca şi câtime, invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a arătat că este nulă hotărârea care contrazice o încheiere cu caracter interlocutoriu, pronunţată de aceeaşi instanţă, în sensul în care reţinând că majorarea de pretenţii făcută la termenul din 30 iunie 2020 nu este nici tardivă, prin prisma art. 204 pct. 1 C. proc. civ., şi nici prescrisă, prin prisma termenului general de prescripţie, a apreciat că este o modificare a obiectului cererii introductive (practic o cerere nouă tardivă şi prescrisă), inducând două concluzii diametral opuse, imposibil de conciliat altfel decât prin nulitatea hotărârii.

În situaţia existenţei inadvertenţei între petitul principal şi motivele dezvoltate în susţinerea acestuia, instanţa era datoare să ceară lămuriri reclamantei, prin prisma prevederilor art. 22 C. proc. civ., să califice corect acţiunea, potrivit scopului urmărit de parte, şi nu să reţină faptul că prin motivele acţiunii nu se poate schimba obiectul petitului principal.

Or, petitul cererii sale a fost clar, iar motivele expuse în susţinerea acestuia nu îl contrazic şi nu-l completează, ci doar îl dezvoltă, fiind suficient să se observe că la suma totală şi clar indicată în petitul principal nu se putea ajunge decât prin includerea subvenţiilor prezentate în motivele acţiunii.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că motivele reţinute în considerentele ambelor hotărâri pronunţate în cauză sunt vădit contradictorii; este o contradictio in terminis, o fractură logică, o motivare diametral opusă şi imposibil de conciliat a reţine că majorarea de pretenţii nu este nici tardivă şi nici prescrisă, pentru ca apoi, prin aceeaşi hotărâre, să se reţină că aceasta reprezintă de fapt o modificare a obiectului cererii.

Astfel, cele două concluzii ale aceloraşi doi judecători sunt contrare, întrucât a pretinde că este vorba despre o modificare a obiectului cererii introductive prin includerea unei pretenţii noi (aceasta s-a făcut abia la termenul din 30 iunie 2020), este contrar cu a reţine că acest act de procedură făcut de parte nu este nici tardiv şi nici prescris, fiind doar o majorare a câtimii obiectului iniţial al cererii.

A susţinut că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pentru care nu s-au reţinut criticile similare pe care le-a adus hotărârii primei instanţe prin cerere de apel, instanţa de apel procedând la o simplă reiterare a acestora, fără a arăta de ce motivul de apel pe care l-a indicat sub acest aspect nu este fondat sau întemeiat.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., arătat că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinţei civilă nr. 532/2015 pronunţate de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2014, prin care s-a stabilit că modalitatea de reparare a prejudiciului în cauză este plata sumelor ce s-ar fi realizat prin cultivarea suprafeţei de 190 ha cu grâu, reţinându-se această cultură drept criteriu de stabilire a despăgubirilor între părţile litigante, precum şi faptul că i se cuvine şi subvenţia, care, de altfel, reprezintă 2/3 din suma totală stabilită de această instanţă de judecată, mai exact suma de 148.297,42 RON din totalul de 204.382 RON, fiind vorba despre acelaşi litigiu, aceleaşi părţi - s-a tranşat vinovăţia, raportul de cauzalitate, prejudiciul, criteriul de calcul şi modul de stabilire a întinderii acestuia (incluzând subvenţia), iar în cauza de faţă a fost exclusă subvenţia.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că acţiunea introductivă reprezintă un act de procedură şi, totodată, un act juridic civil, producător de efecte, iar în situaţia în care ar fi conţinut chestiuni neclare, confuze sau contradictorii, instanţa trebuia să procedeze la interpretarea şi decelarea conţinutului acestuia.

Astfel, în sensul interpretării corecte a acestui act juridic, adică a acţiunii civile care a învestit instanţa de judecată, în sensul că s-au solicitat şi subvenţiile aferente fiecărui an agricol, stau următoarele argumente: petitul principal nu arată din ce se compune suma totală solicitată cu titlu de daune-interese compensatorii (beneficiu nerealizat) indicată la un total de 686.259 RON; literar, în motivele acţiunii introductive, se arată că în modalitatea de calcul din care a rezultat această sumă se include "subvenţia cuvenită" pentru fiecare din cei trei ani agricoli; matematic, la suma totală reclamantă în petit nu se putea ajunge decât prin includerea subvenţiei aferente culturii de grâu pentru fiecare an agricol.

II.2. Recursul incident declarat de pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din Comuna Olari şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari

II.2.1. Motive de recurs

Recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului incident, casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi respingerea acţiunii formulate de intimata-reclamantă A. S.R.L., întrucât a fost formulată de o persoană fără calitate, corelativ cu inadmisibilitatea cererii de intervenţie, în condiţiile în care este grefată pe un cadru procesual constituit de o persoană lipsită de calitate procesuală; admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Unităţii Administrativ Teritoriale Comuna Olari şi respingerea acţiunii introductive de instanţă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate; admiterea prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind, în parte prescrisă.

În situaţia respingerii excepţiilor anterior menţionate, a solicitat: respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat reţinută de instanţă ca temei pentru admiterea acţiunii introductive şi, în consecinţă, în temeiul dispoziţiilor cuprinse în art. 497 raportat la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Arad pentru analiza pe fond a cauzei - urmare a înlăturării excepţiei autorităţii de lucru judecat; respingerea cererii intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta B. S.R.L; a solicitat acordarea de cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a realizat o interpretare greşită a dispoziţiilor legale incidente, atât în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a lipsei calităţii procesuale pasive a Unităţii Administrativ Teritoriale Comuna Olari, respectiv, a excepţiei prescripţiei, cât şi atunci când a stabilit că ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Unităţii Administrativ Teritoriale Comuna Olari, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor cuprinse în art. 36 C. proc. civ., respectiv a art. 52 din Legea nr. 18/1991 în condiţiile în care Comuna Olari nu a fost şi nu este parte a raportului juridic de drept material invocat ca premisă pentru angajarea răspunderii civile delictuale, neavând atribuţii funcţionale în materie de fond funciar, acolo unde însuşi legiuitorul a instituit competenţe exclusive în favoarea comisiilor locale de fond funciar, iar atributul de punere în posesie revine exclusiv comisiei locale şi nicidecum unităţii administrativ teritoriale.

A arătat că instanţa de apel, în mod nelegal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante A. S.R.L., întrucât ca efect a actelor de cesiune încheiate cu recurenta-intervenientă B. S.R.L., intimata-reclamantă pierde orice îndrituire de a solicita şi obţine despăgubiri în temeiurile invocate prin acţiune.

Contrar celor statuate de instanţa de apel, cererea de chemare în judecată a fost introdusă de o entitate care la acel moment nu avea o atare îndrituire, astfel încât, formularea subsecventă a unei cereri de intervenţie, grefată pe o acţiune care nu a fost introdusă de o parte care să fi avut calitate procesuală activă, la al patrulea termen de judecată (13 martie 2020), a fost şi este tardivă.

Or, instanţa de apel nu a ţinut cont că înscrisul sub semnătură privată, intitulat cesiune de drepturi litigioase, datat 9 octombrie 2018, este un înscris pro causa, cedarea drepturilor operând, de fapt, în temeiul actului notarial autentificat prin încheierea nr. 707 din 12 iulie 2018 a B.I.N. C., dată de la care reclamanta A. S.R.L. a pierdut orice drept de a formula prezenta acţiune.

A arătat că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 270 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care în mod greşit curtea de apel a acordat o mai mare forţă probatorie înscrisului sub semnătură privată, intitulat cesiune de drepturi litigioase din 9 octombrie 2018, în detrimentul actului autentificat, autenticitatea înscrisului, conform art. 269 C. proc. civ., referindu-se la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului.

Astfel, acţiunea principală trebuia respinsă ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar cererea de intervenţie se impunea la rândul ei respinsă ca neavenită, neputând fi grefată pe un cadru procesual constituit de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Pe de altă parte, ca efect al cesiunii de drepturi, au apreciat că intimata-reclamantă nu mai putea sta în judecată chiar dacă s-ar fi avut în vedere şi contractul de care s-a prevalat intervenienta.

În mod greşit curtea de apel a hotărât respingerea excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita şi a obţine despăgubiri, acţiunea introductivă de instanţă fiind formulată în afara termenului de prescripţie de 3 ani; instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ., momentul relevant pentru calcularea termenului de prescripţie de 3 ani fiind cel în care recolta de grâu se obţine, respectiv lunile de vară iunie- iulie - aspect dovedit şi pe calea scriptelor depuse la dosarul cauzei.

Evocarea unui prejudiciu aferent anului 2014 (an agricol 2014-2015), constând în contravaloarea recoltei de grâu, atrage incidenţa dispoziţiilor art. 2517 noul C. civ., iar pretinderea oricăror sume aferente anului agricol 2014-2015 în luna septembrie 2018 este afectată de prescripţie.

A susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit autoritatea de lucru judecat cât timp cauza care a format obiectul dosarului nr. x/2014 vizează pretenţii aferente unei alte perioade (an agricol 2014), astfel încât, efectele soluţiei din această pricină nu se pot extinde şi asupra litigiului pendinte, nefiind întrunită tripla identitate (părţi, obiect, cauză) sub aspectul obiectului dedus judecăţii, dar nici a cauzei, raportat la prevederile legislaţiei incidente evocate de intimata-reclamantă.

Curtea de apel nu a ţinut cont că în prezentul dosar instanţa a fost învestită cu un obiect distinct (perioadele de timp ce fac obiectul analizei sunt diferite), neexistând o identitate totală nici în privinţa cauzei, aceasta fiind sensibil diferită între cele două litigii.

Instanţa de apel a trecut peste faptul că, în prezentul dosar, au fost invocate o serie de excepţii şi apărări, cu referire implicit la anumite aspecte intervenite subsecvent anului 2014 (în care a fost pronunţată prima hotărâre) care nu au fost verificate anterior de instanţele de judecată şi care ar fi impus o analiză pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii.

A susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că în cauza pendinte sunt întrunite elementele constitutive pentru angajarea răspunderii civile (fapta ilicită, prejudiciul, raport de cauzalitate şi culpă), astfel cum sunt reglementate de art. 1357 C. civ., neluând în considerare că starea de fapt evocată de intimata-reclamantă - aceea a perpetuării unui refuz nejustificat de punere în posesie din partea Comisiei locale de fond funciar Olari - este eronată.

Solicitarea unor despăgubiri grefate pe noţiunea de răspundere delictuală, cât şi invocarea culpei Comisiei Locale pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Olari sau a Unităţii Administrativ Teritoriale Comuna Olari este vădit nefondată, în condiţiile în care: intimata-reclamantă a renunţat la dreptul de a mai pretinde şi obţine orice fel de despăgubiri; intimata-reclamantă este în situaţia de a-şi invoca propria culpă, deopotrivă prin omisiunea/întârzierea de a depune documentele la care reprezentanţii săi s-au îndatorat; refuzul de a accepta orice fel de terenuri, fapt are a generat întârzierea punerii în posesie; punerea efectivă în posesie a necesitat şi acordul unui terţ pentru restrângerea drepturilor oferite de contractul de cesiune, altminteri Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Olari neavând la dispoziţie o suprafaţă de teren pentru punerea în posesie a intimatei-reclamante.

Nu se poate reţine în sarcina lor existenţa faptei ilicite culpabile, în sensul celor evocate de intimata-reclamantă prin acţiune; în ceea ce priveşte prejudiciul evocat de intimata-reclamantă, în afara existenţei unei fapte ilicite, pentru a putea angaja răspunderea delictuală pentru fapta proprie, aşa cum este reglementată de art. 1349 coroborat cu art. 1357-1371 din noul C. civ., mai este necesară şi producerea unei pagube victimei.

Or, în speţă, prejudiciul nu este unul cert nici ca existenţă şi nici ca întindere, de vreme ce terenurile pentru care intimata-reclamantă a şi beneficiat de punerea în posesie nu sunt arabile, ci păşune, la dispoziţia Comisiei locale de fond funciar Olari neexistând terenuri arabile în suprafaţa solicitată (191 ha), iar intimata-reclamantă nu putea realiza nicio producţie agricolă în sensul celor învederate şi nu poate evoca cu titlu de prejudiciu cert contravaloarea recoltei de grâu.

II.3. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul principal, înregistrată la data de 16 august 2021, recurentele-pârâte Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din Comuna Olari şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari au solicitat respingerea acestuia, în principal, ca inadmisibil/netimbrat, iar, în subsidiar, ca vădit nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că recurenta-intervenientă nu a indicat încheierea interlocutorie a primei instanţe care ar fi fost contrazisă de hotărârea atacată de vreme ce instanţa de apel a rămas în pronunţare la primul termen de judecată acordat în cauză, iar în cadrul motivelor de apel nu se regăsesc critici sub acest aspect relative la hotărârea pronunţată de prima instanţă, ceea ce face ca o astfel de critică formulată direct în calea de atac a recursului să fie invocată omisso medio.

Totodată, a arătat că trimiterea generică la prevederile art. 22 C. proc. civ. nu se subsumează motivului de casare prescris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel calificând corect acţiunea şi statuând în limitele învestirii sale de către părţi.

Relativ la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a precizat că aspectele reclamate din perspectiva existenţei unor motive contradictorii în considerentele deciziei recurate cu trimitere la soluţia dată excepţiei prescripţiei nu sunt susţinute de argumentele reţinute de instanţa de apel pentru a respinge excepţia prescripţiei, care ţin de momentul la care reclamanta ar fi fost îndrituită să solicite despăgubirea, şi soluţia dată pe fondul cauzei.

În ceea ce priveşte omisiunea instanţei de apel de a-şi motiva soluţia a făcut trimitere la silogismul expus la fila x paragraful final, elocvent în acest sens.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în raport de sentinţa civilă nr. 532/2015 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a arătat, pe de o parte, că din anul 2015 sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 3/2015, act normativ care nu era în vigoare la data soluţionării dosarului nr. x/2014, la care recurenta face trimitere în susţinerea poziţiei sale procesuale, iar, pe de altă parte, că respectiva cauză vizează pretenţii aferente unei alte perioade (an agricol 2014), astfel încât efectele soluţiei pronunţate în acel dosar nu se pot extinde şi asupra litigiului pendinte, nefiind întrunită tripla identitate (părţi, obiect, cauză) sub aspectul obiectului dedus judecăţii, dar nici a cauzei raportat la prevederile legislaţiei incidente evocate de reclamanta-intimată.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că recurenta nu a indicat norma de drept material în privinţa căreia instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare, iar teoria "acţiunii ca act de procedură", respectiv trimiterea la împrejurarea că instanţa nu ar fi calificat în mod corect acţiunea, sunt aspecte care nu se încadrează în motivul de recurs invocate, aspectele evocate ţinând mai degrabă de aspecte de ordin procedural, iar nu de o eventuală încăalcare a unor norme de drept substanţial.

Referitor la întinderea obiectului învestirii primei instanţe de către reclamanta A., a precizat că intervenienta B. nu putea solicita şi obţine mai mult decât titularul cererii introductive, făcând trimitere la petitul principal şi cel subsidiar al acesteia.

De altfel, modificarea pretenţiilor şi calificarea diferită a acestora a survenit după primul termen de judecată, ceea ce face ca, raportat la lipsa unui acord al pârâtelor, poziţia de opunere să fie una constantă şi neechivocă în această privinţă, orice precizare care să modifice obiectul învestirii iniţiale să fie tardivă.

A mai arătat că reclamanta A. nu a prestat niciodată vreo activitate agricolă, sens în care nu avea nicio legitimitate şi nici îndrituirea de a solicita şi obtine vreo subvenţie de la statul român pentru terenurile pentru care solicită actualmente dezdăunarea.

Contrar alegaţiilor recurentei, susţinerea potrivit căreia subvenţia reprezintă un venit cert şi independent de orice formă de exploatare agricolă a bunului imobil este una eronată, făcând trimitere la calificarea subvenţiilor prin prisma prevederilor legale incidente (art. 2, art. 8 din O.U.G. nr. 3/2015).

Prin notele de şedinţă depuse la data de 14 iunie 2022, aceleaşi părţi, au reierat solicitările deduse judecăţii prin motivele de recurs şi, în plus, în susţinerea poziţiei lor procesuale, s-au prevalat de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 14 din Legea nr. 165/2013 susţinând că atât recurenta-intervenientă, cât şi autoarea sa, A., nu erau îndrituite decât la măsuri reparatorii, prin echivalent, prin puncte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (2), (3) şi (4) din acelaşi act normative, situaţie în care cele două pârâte nu aveau atribuţii şi competenţe legale, astfel încât sanţionarea lor pe calea mecanismului acordării unor daune, precum cele solicitate prin acţiune, este în afara cadrului procesual.

Dacă s-ar opina în sens contrar, deşi recurenta-intervenientă şi autoarea sa nu sunt titulari drepturilor cuvenite potrivit legilor de restituirea proprietăţii, ci cesionari de drepturi, devin incidente prevederile art. 14 din Legea nr. 165/2013, ceea ce face ca o eventuală omisiune de a fi procedat la finalizarea demersului de punere în posesie să fi putut atrage, sub aspectul dreptului material, răspunderea unui alt subiect de drept, nicidecum al recurentelor-pârâte.

II.4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, la data de 18 ianuarie 2022 şi, respectiv, la data de 19 ianuarie 2022, iar prin încheierea de şedinţă din 29 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul principal declarat de intervenienta S.C. B. S.R.L. şi recursul incident declarat de pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din comuna Olari şi de Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 49 din 24 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, la data de 14 iunie 2022, cu citarea părţilor.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

II.5.1. Recursul declarat de intervenienta S.C. B. S.R.L.

Prima critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a avut drept premisă încălcarea unor norme procedurale a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii recurate ce derivă din faptul contrazicerii unei încheieri interlocutorii, pronunţată de aceeaşi instanţă, cât timp s-a reţinut că majorarea pretenţiilor făcută la termenul din 30 iunie 2020 reprezintă o modificare a obiectului cererii introductive, deşi aceasta nu a fost apreciată ca fiind tardivă, în condiţiile art. 204 pct. 1 C. proc. civ., şi nici prescrisă, prin prisma termenului general de prescripţie.

Înalta Curte observă, în expunerea rezumată, că partea nu a menţionat care ar fi încheierea interlocutorie pretinsă a contrazice hotărârea atacată, de vreme ce instanţa de apel a rămas în pronunţare la primul termen de judecată acordat la data de 10 martie 2021, iar pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise, a amânat pronunţarea la data de 24 martie 2021, când a soluţionat cauza.

Aceste împrejurări induc ideea că ar fi vorba de o încheiere pronunţată de prima instanţă, or, din motivele de apel formulate nu se identifică, însă, vreo critică relativă la nelegalitatea sentinţei primei instanţe raportat la încălcarea unei încheierii interlocutorii, prin prisma textelor de lege evocate, ceea ce înseamnă că, în realitate, recurenta critică, sub aceste aspecte, hotărârea primei instanţe, omisso medio, fără a fi învestit cu soluţionarea lor, în prealabil, instanţa de apel.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite dacă ele puteau fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Prin urmare, întrucât critica în discuţie nu a fost supusă analizei instanţei de apel, nu poate fi primită în recurs.

Nelegalitatea hotărârii atacate a fost reclamată şi sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. şi a principiului potrivit căruia "instanţa este datoare să califice corect acţiunea, potrivit scopului urmărit de parte" sau să ceară lămuriri reclamantei, nicidecum să reţină că prin motivele acţiunii nu se poate schimba obiectul petitului, aspect ridicat abia prin soluţia pronunţată, deşi, în aprecierea recurentei, motivele expuse în susţinerea acestui petit îl dezvoltă, nu îl completează, fiind suficient să se observe că la suma totală indicată în petitul principal nu se poate ajunge decât prin includerea subvenţiilor prezentate în motivele acţiunii.

Critica astfel formulată este nefondată.

În conformitate cu prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să conţină obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acesteia valori.

Aşadar, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii părţilor în sensul că acestea au dreptul de a dispune de obiectul procesului - dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept civil dedus judecăţii şi de mijloacele acordate de lege în acest scop.

Părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre judecătorească pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului, a cauzei sale juridice, a participanţilor la proces.

În principiu, cadrul procesual, deci inclusiv obiectul cererii de chemare în judecată, se fixează în momentul înregistrării acesteia pe rolul instanţei, excepţiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 204 C. proc. civ., realizându-se cu respectarea condiţiilor edictate de acest text legal.

Astfel, în speţă, în considerarea principiului evocat al disponibilităţii, instanţa de apel în mod corect a apreciat că prima instanţă a fost legal învestită cu cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie în interes propriu în forma iniţială cât timp nu a operat o schimbare a petitului principal al cererii introductive în prezenţa cererii de majorare a pretenţiilor formulată la data de 30 iunie 2020, înţeles pornind de la prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., ca reprezentând pretenţia concretă a recurentei, stabilită prin acţiune. Obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la obiectul demersului juridic promovat constituie, corelativ, garanţia aplicării principiului în discuţie.

În acest punct, se reţine că prejudiciul invocat în principal atât în cadrul cererii introductive de instanţă, cât şi în cadrul cererii de intervenţie în interes propriu, constă în beneficiul nerealizat în anii 2015-2017 sub forma profitului net rezultat din scăderea din profitul brut (preţul mediu de vânzare al cerealelor) a cheltuielilor nete, aceasta din urmă fiind obţinută prin deducerea din costurile totale de producţie a subvenţiei.

Din moment ce cererea privitoare la subvenţii a fost formulată în subsidiar pentru ipoteza în care instanţa va înlătura autoritatea de lucru judecat, iar prima instanţă a statuat asupra acestui ultim aspect, aplicând prezumţia puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti anterioare pronunţate între părţi, potrivit raţionamentului expus în cadrul considerentelor hotărârii, validat de către instanţa de apel, sesizarea legală a instanţei era limitată la cererea formulată în principal, solicitare ce excludea în mod expres subvenţiile acordate de APIA.

Astfel fiind, dând curs solicitărilor în prezentul proces, în mod corect s-a apreciat că instanţa a fost învestită cu o singură cerere principală (beneficiul nerealizat sub forma profitului net fără subvenţii) având ataşată o cerere accesorie (dobânzi), iar cererea privitoare la subvenţii a fost formulată în subsidiar, doar ca alternativă la cea principală în pretenţia principală, reţinând că cererea formulată la data de 30 iunie 2020, prin care s-a solicitat acordarea subvenţiilor după efectuarea expertizei agricole, poate valora drept cerere prin care s-a mărit doar câtimea pretenţiilor, iar nu o modificare a acţiunii în ceea ce priveşte cuantumul obiectului petitului principal, aşa cum a fost formulat iniţial prin cererea de chemare în judecată de către reclamantă, în condiţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., fără a fi necesar acordul părţii adverse doar în ipoteza în care intervenienta şi-ar fi păstrat poziţia procesuală în sensul învestirii instanţei atât cu cererea de acordare a daunelor interese compensatorii constând în beneficiul nerealizat sub forma profitului net fără subvenţii, cât şi cu cererea de obligare a părţii adverse de a-i repara prejudiciul constând în imposibilitatea obţinerii subvenţiilor agricole, sub forma unor pretenţii principale.

Totodată, se reţine că soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a avut drept reper perioada pentru care s-a solicitat acoperirea prejudiciului, a cărui întindere a fost determinată în urma efectuării expertizei de specialitate, precum şi data de 30 iunie 2020, când a fost formulată cererea privind mărirea câtimii obiectului cererii, care în circumstanţele anterior expuse, din punct de vedere procedural, trebuia să respecte dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., adică modificarea obiectului petitului principal ar fi putut interveni doar sub condiţia acordului expres al pârâtelor.

Cum obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, aşa cum dispune art. 9 alin. (2) C. proc. civ., iar judecătorul trebuie să se pronunţe, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, instanţa de apel a considerat în mod corect că prima instanţă era obligată să statueze asupra obiectului petitului principal, potrivit voinţei părţii care are calitatea de reclamantă în cererea respectivă.

În acord cu instanţa de apel, se are în vedere că o recalificare a cererii deduse judecăţii ar fi necesitat intervenţia instanţei, în condiţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., doar în cazul în care ar fi purtat o denumire greşită dată de parte, fără ca aceasta să conducă la schimbarea obiectului sau cauzei juridice a acţiunii, ipoteză care nu se regăseşte în speţă, obiectul petitului principal fiind formulat în mod clar, iar fundamentul juridic al unui atare demers judiciar, stabilit încă de la început, l-a reprezentat răspunderea civilă delictuală a pârâtelor rezultată în urma modalităţii de aplicare a legilor fondului funciar.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul existenţei unor motive contradictorii în considerentele hotărârii atacate, recurenta a arătat că instanţa de apel, deşi, a reţinut că majorarea pretenţiilor nu este nici tardivă, nici prescrisă, a apreciat că aceasta reprezintă de fapt o modificare a obiectului cererii introductive.

O atare perspectivă reclamă şi o nemotivare a hotărârii în condiţiile în care instanţa de apel a procedat la o reiterare a criticilor similare aduse hotărârii primei instanţei prin cererea de apel, fără a proceda la o analiză a acestora.

Înalta Curte observă că indicarea motivului de recurs, aşa cum a fost dezvoltat prin prisma celor două ipoteze reglementate de textul legal invocat, este una formală, întrucât trimiterea făcută de recurentă la tardivitate şi prescripţie, în susţinerea acestuia, în interpretarea aceluiaşi act de procedură în sens diametral opus - majorarea câtimii cererii/modificarea obiectului cererii, vizează în realitate, aceleaşi aspecte de nelegalitate cenzurabile în recurs din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a căror analiză a fost expusă în considerentele ce preced, iar o reluare a acesteia ar fi inutilă.

Nici criticile relative la nesocotirea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, încadrate în motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi primite, fiind apreciate ca nefondate.

În cadrul acestui motiv de casare, recurenta a invocat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 532/2015, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2014, prin care s-a stabilit că modalitatea de reparare a prejudiciului în cauză este plata sumelor ce s-ar fi realizat prin cultivarea suprafeţei de 190 ha cu grâu, reţinându-se această cultură drept criteriu de stabilire a despăgubirilor între părţile litigante, precum şi faptul că i se cuvine şi subvenţia, care, de altfel, reprezintă 2/3 din suma totală stabilită de această instanţă de judecată, mai exact suma de 148.297,42 RON din totalul de 204.382 RON, fiind vorba despre acelaşi litigiu, aceleaşi părţi - s-a tranşat odată vinovăţia, raportul de cauzalitate, prejudiciul, criteriul de calcul şi modul de stabilire a întinderii acestuia (incluzând subvenţia), iar în cauza de faţă a fost exclusă subvenţia.

În contextul argumentelor expuse, Înalta Curte reţine că autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel: (1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorităţii de lucru judecat atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, atât în ceea ce priveşte efectul negativ, cât şi cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., care prevăd că: (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Se constată, astfel, din analiza acestor norme legale, că cerinţa identităţii de părţi, obiect şi cauză reprezintă o condiţie care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, se observă că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi a celor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit şi efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).

Valorificând aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a avut în vedere că în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Arad, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra existenţei faptei ilicite săvârşite de Unitatea Administrativ Teritorială Olari, asupra prejudiciului suferit de către reclamantă, asupra vinovăţiei pârâtei şi asupra legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, astfel cum a reţinut prima instanţă, în considerarea efectului pozitiv al lucrului judecat ce impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea contrazicerii acesteia, sub aspectul stării de fapt şi de drept şi care nu implică existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză [art. 431 alin. (1) C. proc. civ..].

Astfel, se reţine că prejudiciul reclamat în speţă are aceeaşi cauză ca şi în litigiul invocat, şi anume nefinalizarea procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate de către Comisia Locală de Fond Funciar Olari, pentru care răspunde Unitatea Administrativ Teritorială Olari, cu consecinţa predării terenurilor în litigiu reclamantei, respectiv, intervenientei (creditoare cesionară), a avut drept rezultat imposibilitatea exploatării de către reclamantă, iar, mai apoi, de către intervenientă, a terenurilor prin cultivarea lor cu grâu în anii 2015-2017, fiind acelaşi raportul de cauzalitate între faptă şi lipsirea reclamantei/intervenientei de profitul pe care l-ar fi realizat dacă ar fi avut posibilitatea efectivă de a cultiva terenurile.

După cum s-a arătat în cele ce preced şi a căror reluare ar fi superfluă, cererea privitoare la subvenţii a fost formulată doar în subsidiar pentru ipoteza în care s-ar înlătura autoritatea de lucru judecat, or, instanţa de apel a apreciat în mod corect că mai întâi prima instanţă a procedat la stabilirea obiectului petitului principal, iar ulterior a aplicat prezumţia puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti menţionate, ţinând cont de ceea ce s-a solicitat în prezentul proces.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a dezvoltat aspecte teoretice legate de "calificarea acţiunii ca act de procedură/act juridic civil" cu trimitere la împrejurarea că instanţa de apel nu a calificat în mod corect cererea introductivă atunci când nu s-a pronunţat asupra subvenţiilor aferente fiecărui an agricol.

Înalta Curte reaminteşte că motivul de casare invocat intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a normelor de drept material, fiind incident atunci când instanţa de apel, deşi a recurs la textele de lege substanţiale aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

A motiva recursul din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. înseamnă ca recurenta să identifice în cuprinsul deciziei recurate normele de drept material cu privire la care să susţină şi să argumenteze raţiunea pentru care consideră că aceste norme de drept substanţial au fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel.

În lipsa unei asemenea motivări, se constată că recurenta a invocat doar în mod formal motivul de recurs relevat, întrucât criticile deduse judecăţii nu contestă sub nici un aspect modalitatea de aplicare sau de interpretare a legii, ci cuprind doar reluări sub o altă formă a criticilor expuse în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a căror analiză nu se mai impune potrivit celor arătate supra.

II.5.2. Recursul incident declarat de pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din Comuna Olari şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari

Cu titlu preliminar, se are în vedere că în cadrul notelor de şedinţă, depuse la termenul la care au avut loc dezbaterile asupra cauzei, recurentele au formulat apărări în susţinerea poziţiei procesuale exprimată prin motivele de recurs relativ la angajarea răspunderii civile delictuale prin prisma dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 14 din Legea nr. 165/2013, însă, Înalta Curte apreciază că nu poate păşi la examinarea lor, întrucât nu au fost invocate cu respectarea termenului procedural de motivare a recursului incident.

Printr-o primă critică adusă hotărârii atacate, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au invocat o aplicare greşită a prevederilor art. 36 C. proc. civ. şi a celor ale art. 52 din Legea nr. 18/1991 în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Unităţii Administrativ Teritoriale Comuna Olari, în sensul în care Comuna Olari nu a figurat ca parte în raportul juridic de drept material invocat ca premisă pentru angajarea răspunderii civile delictuale, neavând atribuţii funcţionale în materie de fond funciar, acolo unde însuşi legiuitorul a instituit competenţe exclusive în favoarea comisiilor locale de fond funciar, iar atributul de punere în posesie revine exclusiv comisiei locale şi nicidecum unităţii administrativ teritoriale.

Criticile astfel formulate reprezintă o reiterare a argumentelor susţinute şi în faţa instanţei de apel şi care au fost punctual analizate de către aceasta pentru a pronunţa soluţia, corectă, de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Unităţii Administrativ Teritoriale Comuna Olari.

Din acest punct de vedere, se impune a fi evidenţiate următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea (legitimarea) procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă).

Litigiul de faţă are ca obiect o acţiune de drept comun, în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului având drept cauză lipsa de folosinţă a unor terenuri cauzată de întârzierea finalizării procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar nu procedura în sine prevăzută de legile speciale (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 165/2013).

Contrar celor susţinute de către recurente, comisiile locale de fond funciar nu au personalitate juridică şi nici patrimoniu propriu, având atribuţii în privinţa stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia şi a atribuirii efective a terenurilor celor îndreptăţiţi ce derivă din reglementarea art. 12 din Legea nr. 18/1991, coroborat cu prevederile H.G. nr. 890/2005, iar în virtutea acestor competenţe, potrivit art. 52 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991, pot sta singure în pricinile izvorâte din legile fondului funciar, în calitate de reclamante sau de pârâte, fără ca o atare recunoaştere a calităţii procesuale speciale să le confere personalitate juridică şi patrimoniu propriu.

Aşadar, în planul dreptului material, titularul drepturilor şi al obligaţiilor rămâne unitatea administrativ-teritorială, care îşi exercită atribuţiile în materie funciară prin comisia locală, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.

Concluzia rezidă şi din dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 (forma în vigoare la momentul introducerii acţiunii), care prevăd că doar unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate deplină şi patrimoniu propriu, precum şi din teza finală a aceluiaşi articol, potrivit cu care unitatea administrativ-teritorială este titulară de drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii, fără a se face distincţie după cum este vorba de raporturi de drept substanţial sau procesual.

Drept urmare, atunci când se solicită plata unei despăgubiri pentru prejudicii cauzate de neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor comisiei locale de fond funciar, titularul obligaţiei de plată este unitatea administrativ-teritorială, potrivit art. 21 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 215/2001, cum în mod judicios a reţinut instanţa de apel.

O altă critică dedusă judecăţii în cadrul aceluiaşi motiv de recurs se raportează la nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante A. S.R.L., având în vedere actele de cesiune încheiate cu intervenienta B. S.R.L. şi prevederile art. 270 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care în mod greşit curtea de apel a acordat o mai mare forţă probatorie înscrisului sub semnătură privată intitulat cesiune de drepturi litigioase din 09 octombrie 2018, înscris întocmit pro causa, în detrimentul actului notarial autentificat prin încheierea nr. 707 din 12 iulie 2018 a B.I.N. C..

Criticile în forma expusă sunt nefondate.

Înalta Curte observă, contrar susţinerilor recurentelor, că raţionamentul instanţei de apel în ceea ce priveşte validarea legitimării procesuale active a reclamantei A. S.R.L. la momentul sesizării instanţei a avut în vedere contractul de cesiune autentificat sub nr. x din 12 iulie 2018 de către B.N.P. C., încheiat între creditoarea cesionară A. S.R.L. şi creditoarea cedentă S.C. B. S.R.L. (intervenientă) şi nu înscrisul sub semnătură privată intitulat cesiune de drepturi litigioase datat 09 octombrie 2018.

Potrivit dispoziţiilor art. 1578 C. civ., faţă de terţi, cesiunea produce efecte numai din momentul îndeplinirii formalităţilor stabilite de lege, concretizate astfel: fie în primirea, de către debitor, a unei comunicări scrise a cesiunii (comunicarea), fie în acceptarea cesiunii, de către debitor, printr-un înscris cu dată certă (acceptarea).

Conform art. 1580 C. civ., comunicarea cesiunii poate fi făcută debitorului şi odată cu cererea de chemare în judecată.

În analiza efectelor cesiunii asupra raporturilor procesuale din prezentul litigiu, în interpretarea corectă a textelor de lege evocate, instanţa de apel a reţinut că respectivul contract de cesiune încheiat între reclamantă şi intervenientă a devenit opozabil pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari, în ceea ce priveşte atribuţiile ce revin Comisiei locale de fond funciar Olari, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată în circumstanţele factuale descrise de către debitorul cedat în întâmpinarea depusă în etapa regularizării acţiunii, precum şi în notele de şedinţă depuse la al treilea termen de judecată din 30 ianuarie 2019, în faţa primei instanţe.

Aşadar, la momentul introducerii acţiunii (28 septembrie 2018), legitimare procesuală activă avea reclamanta A. S.R.L., iar cererea de intervenţie principală a fost formulată de către S.C. B. S.R.L., potrivit art. 62 alin. (2) C. proc. civ., într-un proces iniţiat de către reclamantă, pentru ca ulterior, după ce cesiunea a devenit opozabilă pârâtelor, potrivit art. 38 şi art. 39 C. proc. civ., drepturile decurgând din contractul de cesiune să fie invocate de către intervenientă.

Nelegalitatea deciziei atacate a fost invocată şi sub aspectul respingerii în mod greşit a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte contravaloarea prejudiciului aferent anului agricol 2014-2015, prin prisma art. 2528 alin. (1) şi a art. 2517 C. civ.

Critica relevată este nefondată.

Referitor la începutul cursului prescripţiei extinctive, art. 2528 alin. (1) C. civ. prevede că, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În cauză, acţiunea reclamantei, ce are ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale, este supusă, sub aspectul începutului cursului prescripţiei extinctive, regulii prevăzute de art. 2528 alin. (1) C. civ., astfel încât momentul naşterii dreptului material la acţiune trebuie stabilit în raport de cele două repere pe care norma legală sus menţionată le impune: unul subiectiv, al cunoaşterii de către reclamant a pagubei şi a celui răspunzător de ea şi, altul, obiectiv, al momentului când reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de aceasta.

Prin urmare, în ceea ce priveşte începutul curgerii termenului de prescripţiei, legiuitorul român a legat începutul prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, iar nu de naşterea dreptului subiectiv material. Astfel, prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi - în mod obiectiv - dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţie, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Ţinând cont că prin demersul judiciar s-a urmărit repararea prejudiciului constând în profitul nerealizat începând cu anul agricol 2014-2015, fiind vorba în fapt despre cultura ce putea fi obţinută în cursul anului 2015, termenul prescripţiei dreptului la acţiune curge de la data încheierii anului agricol, care, potrivit art. 2 alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 22/2020 ce reglementează o situaţie similară, aferentă anului 2020, este cuprins între 01 octombrie a anului în curs şi 30 septembrie a anului următor.

Aşadar, reţinând că pentru anul agricol 2015, lucrările încep la 01 octombrie 2014 şi se finalizează la 30 septembrie 2015, termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., s-a împlinit la 30 septembrie 2018, iar acţiunea civilă a fost promovată la 28 septembrie 2018, în aplicarea criteriul momentului la care creditorul trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde, potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., în mod corect a apreciat instanţa de apel că dreptul la acţiune nu curge de la momentul finalizării culegerii grâului, ci de la cel al vânzării acestuia şi a stabilirii profitului, având în vedere că, după cum s-a arătat, prejudiciul reclamat este reprezentat de profilul neobţinut prin cultivarea grâului, care poate fi determinat doar după vânzarea cerealelor, care, în speţă, este doar ipotetică ţinând cont că nu există cultură cultivate, după cum a rezultat din probele administrate.

Sunt nefondate şi criticile ce vizează greşita reţinere de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat raportat la cauza care a format obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Arad, ce a vizat pretenţii aferente unei alte perioade (an agricol 2014), nefiind întrunită tripla identitate (părţi, obiect, cauză) sub aspectul obiectului dedus judecăţii, dar nici a cauzei, raportat la prevederile legislaţiei incidente evocate de intimata-reclamantă.

Chiar dacă pretenţiile reclamate în acel proces au vizat o altă perioadă pentru care s-a solicitat repararea prejudiciului cauzat de neîndeplinirea obligaţiilor care rezultau din titlurile executorii privind punerea în posesie, Înalta Curte reţine că aspectele tranşate în mod definitiv cu privire la aceleaşi părţi şi care au fost readuse în discuţie în prezentul litigiu se impun cu putere de lucru judecat, urmând a fi avute în vedere, sub acest aspect, argumentele expuse pe larg la pct. II.5.1. din prezenta decizie relativ la existenţei faptei ilicite săvârşite de pârâta Comuna Olari asupra prejudiciului suferit de către reclamantă, asupra vinovăţiei pârâtei şi asupra legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, elemente ce întrunesc condiţiile răspunderii civile delictuale, în reglementarea art. 1357 C. civ.

În plus, în dezacord cu argumentele recurentelor, se are în vedere că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu comportă atingerea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii, cu respectarea proporţionalităţii între scopul urmărit şi mijloacele folosite.

În mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că instanţele sunt obligate să ţină seama de constatările şi dezlegările date de instanţe în procedurile anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri, constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie.

Nu pot fi primite nici criticile relative la nelegalitatea deciziei recurate pliate pe reţinerea greşită de către instanţa de apel a elementelor constitutive pentru angajarea răspunderii civile (fapta ilicită, prejudiciul, raport de cauzalitate şi culpă), astfel cum sunt reglementate de art. 1357 C. civ.

În acest sens, recurentele au arătat că instanţa de apel nu a luat în considerare că starea de fapt evocată de intimata-reclamantă - aceea a perpetuării unui refuz nejustificat de punere în posesie din partea Comisiei locale de fond funciar Olari - este eronată, sub acest aspect evidenţiind împrejurările care ar înlătura culpa sa pentru nefinalizarea procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate cu consecinţa predării terenurilor în litigiu reclamantei: intimata-reclamantă a renunţat la dreptul de a mai pretinde şi obţine orice fel de despăgubiri; intimata-reclamantă este în situaţia de a-şi invoca propria culpă, deopotrivă prin omisiunea/întârzierea de a depune documentele la care reprezentanţii săi s-au îndatorat; refuzul de a accepta orice fel de terenuri, fapt care a generat întârzierea punerii în posesie; punerea efectivă în posesie a necesitat şi acordul unui terţ pentru restrângerea drepturilor oferite de contractul de cesiune, altminteri Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Olari neavând la dispoziţie o suprafaţă de teren pentru punerea în posesie a intimatei-reclamante.

În ceea ce priveşte prejudiciul evocat de intimata-reclamantă, în afara existenţei unei fapte ilicite, pentru a putea angaja răspunderea delictuală pentru fapta proprie, aşa cum este reglementată de art. 1349 coroborat cu art. 1357-1371 din noul C. civ., mai este necesară şi producerea unei pagube victimei.

Or, în speţă, prejudiciul nu este unul cert nici ca existenţă şi nici ca întindere, de vreme ce terenurile pentru care intimata-reclamantă a şi beneficiat de punerea în posesie nu sunt arabile, ci păşune, la dispoziţia Comisiei locale de fond funciar Olari neexistând terenuri arabile în suprafaţa solicitată (191 ha), iar intimata-reclamantă nu putea realiza nicio producţie agricolă în sensul celor învederate şi nu poate evoca cu titlu de prejudiciu cert contravaloarea recoltei de grâu.

Înalta Curtea constată că, în cvasitotalitatea lor, criticile expuse reprezintă doar o reluare a aspectelor de fapt pe care pârâtele le-a prezentat şi în faţa instanţei de apel, din conţinutul acestora neputând fi desprinsă nicio critică concretă de nelegalitate a deciziei atacate susceptibilă de a fi încadrată în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în limitele căreia să poată fi exercitat controlul judiciar.

Chiar dacă recurentele menţionează pe alocuri şi instanţa de apel, în argumentarea nelegalităţii deciziei atacate nu fac referiri la soluţia dată apelului, nu combat în vreun fel raţionamentul instanţei de apel şi nici nu formuleză critici susceptibile de cenzură în recurs, nesocotind, practic, existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.

Cu alte cuvinte, Înalta Curte reţine că motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătoreşti atacate, iar nu doar reiterarea susţinerilor părţilor făcute în faţa instanţei de prim control judiciar devolutiv, cu privire la situaţia de fapt şi la probatoriul administrat, susţineri care deja au fost analizate şi soluţionate prin decizia atacată potrivit considerentelor pe larg dezvoltate, pe care instanţa de apel le-a expus în conturarea soluţiei adoptate.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, şi ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conţinutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ele nu pot fi analizate, întrucât nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanţei de apel.

Or, recurentele nu au arătat în ce manieră instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, acestea nefăcând nimic altceva decât să reia susţinerile de fapt făcute şi în faţa instanţei de apel şi să prezinte propriile lor argumente, care ar fi justificat adoptarea unei alte soluţii în cauză.

Împrejurarea că recurentele sunt nemulţumite de concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu echivalează cu aplicarea greşită a normelor de drept material, concluzia instanţei de apel fiind rezultatul aprecierii pe care aceasta a făcut-o cu privire la toate aspectele de fapt rezultate din probe, apreciere care este o chestiune de netemeinicie şi nu de nelegalitate a deciziei atacate şi care, în raport de cadrul restrictiv în care poate fi analizat recursul, stabilit prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar.

În consecinţă, în raport de toate considerentele expuse, reţinând că în recurs nu are loc o devoluare a fondului, această cale extraordinară de atac putând fi exercitată numai în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ., instanţa de recurs, având în vedere că susţinerile recurentelor cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale nu justifică casarea deciziei atacate, va constata că nici din această perspectivă motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident.

Prin urmare, câtă vreme niciuna dintre criticile formulate prin motivele celor două recursuri nu poate fi primită, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de intervenienta S.C. B. S.R.L. şi recursul incident declarat de pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din comuna Olari şi de Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 49 din 24 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de intervenienta S.C. B. S.R.L. şi recursul incident declarat de pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din comuna Olari şi de Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 49 din 24 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iunie 2022.