Recovery of public funds by former official: statute of limitations triggered at time of unlawful payment rather than audit report

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la 05 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii U.A.T. Judeţul Constanţa, Consiliul Judeţean Constanţa şi Preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa l-au chemat în judecată pe pârâtul A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul art. 1357 şi următoarele C. civ., să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 112.508,50 RON reprezentând debit principal, constând în valoarea prejudiciului cauzat bugetului judeţean prin efectuarea de plăţi nelegale către B. - Birou Expert Contabil, în baza contractului de prestări servicii nr. x/29 aprilie 2014, la care se adaugă penalităţi în cuantum de 8.326,16 RON, calculate până la 31 iulie 2018, precum şi la plata în continuare a penalităţilor, începând cu 01 august 2018 şi până la data achitării în integralitate a debitului principal; obligarea pârâtului la plata sumei de 180.500,00 RON reprezentând valoarea prejudiciului cauzat bugetului judeţean prin efectuarea de plăţi nelegale către C.., în baza contractului de prestări servicii nr. x/19 august 2010 şi a actelor adiţionale subsecvente, la care se adaugă penalităţi în cuantum de 19.086,27 RON calculate până la 31 iulie 2018, precum şi la plata în continuare a penalităţilor, începând cu 01 august 2018 şi până la data achitării în integralitate a debitului principal; obligarea pârâtului la plata sumei de 228.000,00 RON reprezentând valoarea prejudiciului cauzat de pârât bugetului judeţean prin efectuarea de plăţi nelegale către D.., în baza contractului de prestări servicii nr. x/16 august 2006 şi a actelor adiţionale subsecvente, la care se adaugă penalităţi în cuantum de 23.517,40 RON calculate până la 31 iulie 2018, precum şi la plata în continuare a penalităţilor, începând cu 01 august 2018 şi până la data achitării în integralitate a debitului principal.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Constanţa:

Prin sentinţa nr. 2299/04 octombrie 2019, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea, ca fiind prescrisă.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Constanţa:

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa, Consiliul Judeţean Constanţa şi Preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa.

Prin decizia nr. 65/C din 10 iunie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul exercitat de reclamanţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a avut în vedere următoarele:

În urma unui audit financiar efectuat la Judeţul Constanţa în anul 2015, Camera de Conturi Constanţa a constatat, prin decizia nr. 38/13 august 2015, angajarea de cheltuieli nelegale prin efectuarea de plăţi nejustificate în valoare de 561.508,50 RON, reprezentând servicii de consultanţă financiar-contabilă pentru care s-a constatat că nu rezultă, concret, serviciile prestate, dimensionarea şi recepţia acestora; decizia nr. 38/13 august 2015 a fost contestată de entitatea controlată la Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ în dosarul nr. x/2016, care a respins cererea de anulare a deciziei, soluţia devenind definitivă prin decizia nr. 1028/06 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Constanţa.

După cum a stabilit Î.C.C.J.- Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin decizia nr. 19/03 iunie 2019, publicată în M. Of., Partea I nr. 860/2019, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut, în privinţa termenului de prescripţie de 3 ani pentru acţiunea de obligare a salariatului/angajatului la repararea prejudiciului, în cazul art. 2.528 alin. (2) din noul C. civ., că angajatorul trebuia, în momentul plăţii, să cunoască dacă plata bănească către angajaţi era în concordanţă cu dispoziţiile care reglementau plata salariilor, dată la care evident angajatorul cunoştea identitatea angajaţilor cărora le-a acordat drepturi băneşti, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al drepturilor salariale astfel achitate.

Completul competent să judece recursul în interesul a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate, astfel că paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

În aceste condiţii, constatările Curţii de Conturi şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuşi, izvor al creanţei, izvorul obligaţiei debitorului nefiind actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

De aceea, cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive.

Având în vedere aceste considerente, precum şi dispoziţiile art. 2.528 alin. (2) din noul C. civ., Curtea de Apel a apreciat că nu există niciun dubiu cu privire la momentul naşterii dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală, în condiţiile în care momentul începerii cursului prescripţiei extinctive este unul singur, bine determinat, respectiv "când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Rezultă că decizia Curţii de Conturi nr. 38/13 august 2015 nu marchează începutul curgerii termenului de prescripţie pentru acţiunea de recuperare a prejudiciului cauzat reclamanţilor prin plăţile nelegale angajate şi realizate de pârât, întrucât singurul moment al începerii cursului prescripţiei este cel al producerii efective a pagubei, adică momentul plăţii efective a acestor sume, de a căror plată se face vinovat pârâtul.

Cum, pentru fiecare dinte plăţile lunare efectuate în perioada 29 iulie 2014 - 18 decembrie 2014, în sumă totală de 112.508,50 RON, către B., în perioada 28 iunie 2012 - 28 mai 2015, în sumă totală de 180.500 RON, către C.. şi în perioada 28 iunie 2012 - 29 mai 2015, în sumă totală de 228.000 RON, către D.., curge un termen de prescripţie distinct, având în vedere termenul de 3 ani şi momentul începerii calcului acestuia, reiese că întreaga acţiune se prescria la 29 mai 2018. Raportat la împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, pe rolul Tribunalului Constanţa, la 05 martie 2019, soluţia pronunţată de această instanţă este corectă şi nu poate fi schimbată de instanţa de apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 65/C din 10 iunie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii Preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa, U.A.T. Judeţul Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanţa, criticând-o pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2528 C. civ., în legătură cu data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru recuperarea sumelor pretinse de la pârât.

Aprecierea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani este o chestiune care a generat de-a lungul vremii o practică neunitară, conturându-se mai multe orientări jurisprudenţiale. Probabil în considerarea acestui aspect, instanţele de fond şi apel au înţeles să evoce, în argumentarea soluţiei pronunţate, decizia în interesul legii nr. 19/2019.

Conform art. 2528 C. civ., "prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui".

Legiuitorul stabileşte două momente alternative privind începerea curgerii termenului de prescripţie extinctivă.

Astfel, se stabileşte un moment subiectiv, reprezentat de data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut efectiv naşterea dreptului la acţiune, pe de o parte, iar, pe de altă parte, data la care titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască, în mod efectiv, naşterea dreptului său la acţiune.

Recurenţii susţin că data începerii curgerii termenului de prescripţie este cea la care decizia Curţii de Conturi a României nr. 38/2015 a rămas definitivă prin soluţionarea de către instanţa de judecată a contestaţiei (decizia civilă nr. 1028/06 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, în dosarul nr. x/2016), astfel că, raportat la data înregistrării cererii, acţiunea era înăuntrul termenului general de prescripţie.

Prin decizia în interesul legii nr. 19/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în sensul că actul de control nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Instanţa de apel s-a prevalat, în mod eronat, de decizia sus-menţionată, pentru a stabili momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi, pe cale de consecinţă, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în speţa ce face obiectul prezentului dosar.

Conform deciziei în interesul legii evocate, actul de control al Curţii de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă; acest aspect nu înlătură însă posibilitatea ca începutul termenului de prescripţie să se situeze la un moment ulterior actului de control, cum este cazul în prezentul litigiu. Aprecierea momentului de început al prescripţiei se face în concret, de la caz la caz, pe baza probatoriului administrat în cauză, ţinând seama de circumstanţele speţei, astfel cum a procedat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la pronunţarea deciziei nr. 19/2019.

Împrejurarea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat în sensul în care actul de control (data de emitere a acestuia) nu reprezintă momentul de început al prescripţiei nu îndreptăţeşte instanţa de fond a situa acest început la un moment anterior actului de control, fără a ţine seama de situaţia de fapt şi de circumstanţele concrete ale cauzei. În sentinţa civilă apelată de reclamanţi, instanţa de fond a reţinut, în lumina deciziei nr. 19/2019, faptul că începutul prescripţiei se situează anterior emiterii deciziei Camerei de Conturi Constanţa, respectiv la fiecare dată la care convenţiile civile au fost înregistrate.

Este determinant, ca element de stabilire a cursului prescripţiei, nu doar momentul naşterii dreptului material la acţiune, ci momentul la care acesta a fost cunoscut creditorului ori titularului dreptului. Potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., în ceea ce priveşte repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, momentul la care naşterea dreptului material la acţiune a fost cunoscut titularului este data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În speţă, recurenţii reclamanţi au cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată definitiv contestaţia împotriva deciziei nr. 38/2015 a Camerei de Conturi Constanţa, respectiv la 06 noiembrie 2017.

Până la această dată, recurenţii reclamanţi nu aveau certitudinea existenţei pagubei reţinute de către auditorii Camerei de Conturi Constanţa ca fiind prejudiciu ce trebuie recuperat de entitatea auditată.

În acest sens, invocă şi dispoziţiile art. 1532 C. civ., care reglementează una dintre condiţiile premisă ale reparării prejudiciului: caracterul cert al acestuia. Prejudiciul este cert dacă existenţa sa este sigură, prejudiciile actuale fiind întotdeauna certe. Condiţia caracterului cert este aplicabilă atât în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, cât şi în privinţa întinderii acestuia.

Întinderea prejudiciului nu putea fi stabilită de recurenţii reclamanţi decât după constatarea existenţei cu certitudine a pagubei, respectiv după 06 noiembrie 2017. Prin decizia nr. 38/2015, auditorii Camerei de Conturi Constanţa au dispus, în sarcina ordonatorului principal de credite, obligaţia de a stabili mărimea şi întinderea prejudiciului; pe cale de consecinţă, ordonatorul de credite a stabilit mărimea şi întinderea prejudiciului (pagubei) după cunoaşterea cu certitudine a existenţei pagubei. Acesta este momentul la care a luat naştere şi dreptul material la acţiune în recuperarea pagubei.

Concluzionând, momentul de început al prescripţiei este 06 noiembrie 2017. Pentru considerentele expuse anterior, situarea acestui moment la o dată ulterioară actului de control nu intră în contradicţie cu soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 19/2019.

Opinia celor două instanţe, conform căreia momentul de început al prescripţiei se situează anterior actului de control, ca urmare a faptului că data la care fiecare angajament legal (convenţie) a fost înregistrat reprezintă data la care reclamanţii au luat cunoştinţă de pagubă, este eronată.

Nu era posibil să cunoască paguba la momentul perfectării respectivelor angajamente legale; dacă ar fi apreciat, la acel moment, că această acţiune ar fi de natură a prejudicia bugetul Judeţului Constanţa, în mod evident convenţiile nu ar fi fost încheiate.

Recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea, spre rejudecare, pe fond, a cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 496 şi art. 498 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, admiterea recursului, anularea deciziei civile atacate şi, în rejudecarea fondului, admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea deciziei pronunţate, ca legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Nu se poate reţine greşita aplicare, în speţă, a deciziei în interesul legii nr. 19/2019, de vreme ce aceasta se referă tocmai la relevanţa actului de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat, în determinarea momentului de început al termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului. Or, chiar dacă decizia în interesul legii vizează şi alte dispoziţii legale, adoptate în materia conflictelor de muncă (art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011), raţionamentul expus de Înalta Curte interesează litigiul de faţă, în condiţiile în care reclamanţii invocă un prejudiciu produs de pârât în exercitarea funcţiilor sale, în speţă, s-au desfăşurat acte de control de către Curtea de Conturi şi entităţile subordonate, iar instanţele anterioare au dezbătut problema prescripţiei prin raportare la aceste acte.

Pentru prezentul proces interesează acea parte din decizia în interesul legii care vizează prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită (art. 8 din Decretul nr. 167/1958), la care face referire Înalta Curte şi care sunt aceleaşi cu cele prevăzute în art. 2528 alin. (1) din noul C. civ., aplicat în speţă de instanţa de apel. Identitatea conţinutului celor două texte de lege a fost, de altfel, reţinută şi în decizia în interesul legii nr. 19/2019 (paragraful 42).

În paragraful 47 din decizie, Înalta Curte reţine, pentru cazul răspunderii civile pentru pagubele produse angajatorului din vina salariatului şi în legătură cu munca acestuia, că termenul de prescripţie extinctivă vizând acţiunea în repararea prejudiciului este de 3 ani şi se calculează de la data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

După ce, în paragraful 48, face demarcaţie între momentul subiectiv al începutului cursului prescripţiei, cel al cunoaşterii tuturor elementelor cerute de lege pentru angajarea răspunderii, şi cel obiectiv, de la care angajatorul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, menţionează că fundamentul stabilirii momentului obiectiv îl constituie culpa prezumată a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia (paragraful 49).

Pornind de la atribuţiile şi actele Curţii de Conturi, conform dispoziţiilor art. 1 şi 21 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea acestei entităţi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (paragrafele 50-52), Înalta Curte constată că nu există certitudinea datei posibilului control al Curţii de Conturi sau al unui alt organism cu asemenea atribuţii, context în care entitatea publică nu poate sta în pasivitate, aşteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să facă propriile demersuri pentru depistarea existenţei unor eventuale pagube produse de angajaţi în privinţa resurselor respective (paragraful 53).

Reiterând ideea culpei prezumate a victimei prejudiciului în nedepunerea diligenţelor, ca fundament al stabilirii momentului obiectiv al începutului cursului prescripţiei, sub acest aspect, instanţa supremă consideră ca fiind nerelevantă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţa entităţii controlate de organele de control ale Curţii de Conturi, terţ faţă de raporturile desfăşurate între păgubit şi angajat şi ale cărui observaţii nu pot da naştere unui drept substanţial în favoarea angajatorului. Înalta Curte reţine că actul Curţii de Conturi vizează un control de legalitate în ce priveşte gestionarea resurselor financiare ale statului, determinante fiind obligaţiile stabilite în sarcina păgubitului în această materie (paragrafele 54-55).

În acest cadru, consideră, în continuare, că paguba constatată, preexistentă raportului organului de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările acestuia din urmă, cu atât mai mult cu cât actul emis de Curtea de Conturi se efectuează în baza documentelor deţinute de entitatea controlată (paragraful 57), concluzionând că prejudiciul este rezultatul exclusiv al propriei culpe în privinţa modalităţii de gestionare a resurselor financiare. Din această perspectivă, potrivit legii, entitatea controlată trebuia să declanşeze mecanisme interne vizând controlul de gestiune financiară, cum ar fi controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul (paragraful 58). Se mai reţine că raportul de control al Curţii de Conturi sau al altui organ cu atribuţii în domeniu nu constituie, per se, izvor al creanţei, acesta fiind constituit din actul sau faptul juridic generator al pagubei invocate (paragrafele 59-60).

Subliniind elementele importante în determinarea regimului juridic al prescripţiei extinctive, respectiv dreptul de recuperare a pagubei şi faptul sau actul generator al acestui drept, Înalta Curte concluzionează asupra nerelevanţei actului de control al Curţii de Conturi în marcarea începutului prescripţiei, în contextul în care nu există dispoziţii legale care să prevadă în acest sens şi documentul emis de organismele de control nu se încadrează în cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei, reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 (paragrafele 61-63).

În final, punctând rolul instituţiei prescripţiei, privită ca sancţiune a pasivităţii în exerciţiul dreptului subiectiv, pasivitate ce nu poate fi subordonată de entitatea controlată necunoaşterii şi neaplicării dispoziţiilor legale, Înalta Curte, în interpretarea şi aplicarea art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958, reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu astfel de atribuţii, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale (paragrafele 64 şi 66).

Prin urmare, raţionamentul instanţei de recurs în interesul legii, astfel cum a fost expus în precedent, reflectă ideea că păgubitul nu trebuie să aştepte controlul Curţii de Conturi sau al altui organism cu atribuţii în acest sens, pentru a depista prejudiciul şi pe cel răspunzător de producerea lui, control a cărui efectuare are caracter imprevizibil, ci, în scopul arătat, trebuie să procedeze la propriile verificări. Cum prescripţia extinctivă sancţionează pasivitatea victimei ce pretinde repararea pagubei, bazându-se pe ideea de atitudine culpabilă a acesteia, actul de control, prin care se stabileşte, în sarcina păgubitului, luarea anumitor măsuri, nu poate determina momentul de început al cursului prescripţiei acţiunii în despăgubiri. Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că paguba este preexistentă actului de control, iar obligaţia celui care a produs prejudiciul de a-l acoperi şi, corelativ, dreptul de creanţă al victimei nu au, ca izvor, actul de control, ci însuşi actul sau faptul provocator al daunei. Aceste argumente au fost avute în vedere de Înalta Curte în definirea conceptului de "moment obiectiv" al cunoaşterii pagubei şi celui răspunzător de ea, în sensul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, acelaşi cu cel menţionat în art. 2528 alin. (1) C. civ.. Într-o interpretare logică a deciziei în interesul legii nr. 19/2019, concluzia nu poate fi decât aceea a plasării începutului prescripţiei la un moment anterior actului de control şi nicidecum ulterior, respectiv cel al rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti pronunţate în contestaţia formulată împotriva acestui act, respectiv 06 noiembrie 2017 (data pronunţării deciziei nr. 1028/2017 a Curţii de Apel Constanţa), astfel cum, în mod greşit, susţin recurenţii.

Aceste părţi au mai arătat că, în privinţa stabilirii momentului de început al prescripţiei, prezintă relevanţă cunoaşterea de către victimă nu numai a existenţei prejudiciului, ci şi a întinderii lui, invocând, în acest sens, şi dispoziţiile art. 1532 C. civ., care reglementează condiţia caracterului cert al prejudiciului.

Dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. sunt clare în privinţa elementelor care trebuie cunoscute de titularul dreptului la acţiune, şi anume "paguba" şi "pe cel care răspunde de ea".

Cunoaşterea pagubei presupune cunoaşterea faptului producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecinţă a încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unui subiect de drept, şi care dă naştere obligaţiei de reparare în sarcina persoanei care a produs prejudiciul. Cele două noţiuni, "pagubă" şi "întinderea ei", nu se suprapun, astfel încât cunoaşterea pagubei nu se confundă cu cunoaşterea întinderii sale. Întinderea pagubei ţine de obligaţia de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanţa de judecată, în urma administrării probatoriului. De altfel, în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1532 alin. (3) C. civ., invocat chiar de recurenţi, dar în fundamentarea unei opinii contrare a acestora, care nu este însă şi corectă. Conform textului de lege enunţat, "prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa de judecată".

Soluţia prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ. este în acord şi cu dispoziţiile art. 1381 din acelaşi act normativ, potrivit cărora dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Prescripţia va începe să curgă de la momentul la care creditorul poate acţiona, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât şi persoana răspunzătoare pentru acesta.

Nu în ultimul rând, atunci când opţiunea legiuitorului, în materie de prescripţie extinctivă, a fost ca determinarea momentului de început al cursului prescripţiei să se raporteze la cunoaşterea de către titularul acţiunii a întinderii pagubei, a menţionat, în mod expres, acest moment, cum este cazul, de exemplu, în materia contenciosului administrativ. Astfel, potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.".

Prin urmare, referirile recurenţilor la cunoaşterea cuantumului prejudiciului de către aceste părţi, luată în calcul pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, sunt nerelevante, fiind important momentul în care titularul acţiunii a cunoscut paguba, iar nu întinderea ei.

În ceea ce priveşte criticile vizând plasarea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive în funcţie de data încheierii contractelor care au generat prejudiciile pretinse de recurenţi, acestea nu au legătură cu raţionamentul Curţii de Apel, care a considerat că paguba şi cel răspunzător de ea au fost cunoscute de la momentul efectuării plăţilor de care se face vinovat pârâtul, iar nu de la momentul încheierii celor trei contracte.

În concluzie, cum recurenţii sunt culpabili că nu au luat măsurile necesare pentru gestionarea corectă a resurselor financiare, nedispunând niciun control în acest sens, este evident că data începutului curgerii termenului de prescripţie extinctivă se plasează anterior controlului Curţii de Conturi, iar cum şi în raport de data emiterii acestui act, august 2015, dreptul la acţiunea introdusă la 05 martie 2019 era prescris, în mod corect s-a menţinut de către instanţa de apel soluţia primei instanţe, de respingere a cererii, pentru intervenirea prescripţiei extinctive, recursul declarat de reclamanţi urmând a fi respins, ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa, U.A.T. Judeţul Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanţa împotriva deciziei civile nr. 65/C din 10 iunie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2021.