Appeal dismissed; municipal restitution order declared null and void due to lack of proven succession rights under Law No. 10/2001

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 11 mai 2006, sub nr. x/2006, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Bucureşti şi B., constatarea nulităţii dispoziţiei nr. 5205 din 24 ianuarie 2006, emise de Primarul Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. x către pârâtul B., iar în subsidiar, modificarea dispoziţiei, în sensul respingerii cererii de restituire.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 68 şi următ. din Legea nr. 36/1995.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa nr. 746 din 7 iunie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

În urma declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2006.

3. Hotărârea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1400 din 23 februarie 2007, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea acestuia.

4. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti asupra conflictul negativ de competenţă

Prin sentinţa nr. 5/F din 11 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a stabilit competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Urmare a declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2007.

Prin cererea completatoare a cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat chemarea în judecată şi a pârâţilor C. şi D. şi constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. x din 23 martie 2004 emis de Biroul Notarial Public "E.".

5. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa nr. 1618 din 10 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. În ceea ce priveşte cererea completatoare, prin care s-a solicitat anularea certificatului de moştenitor nr. x din 23 martie 2004 emis de Biroul Notarial Public "E.", a procedat la disjungerea acesteia, formându-se un nou dosar, cu termen la 1 februarie 2007.

6. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 437A din 5 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1618 din 10 decembrie 2007 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

7. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 2576 din 18 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 437A din 5 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. A modificat decizia recurată, în sensul că a admis apelul şi a desfiinţat sentinţa apelată, trimiţând cauza, spre rejudecare la tribunal.

8. Judecata la Tribunalul Bucureşti şi hotărârea pronunţată de această instanţă în rejudecare

Prin precizarea de acţiune depusă în rejudecare, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea dispoziţiei nr. 5205 din 24 ianuarie 2006, emise de Primarul Municipiului Bucureşti, pentru încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru fraudarea acestora prin deturnarea normelor de la scopul pentru care au fost edictate şi pentru cauză ilicită.

Reclamanta a precizat că valoarea imobilului este de 256.637 RON, la nivelul anului 2007 şi de 430.481,33 RON, la nivelul anului 2012, iar prin încheierea din 19 aprilie 2012, instanţa a stabilit că reclamanta datorează o taxă judiciară de timbru de 19 RON.

Prin încheierea din 17 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea dosarului având ca obiect anularea certificatului de moştenitor nr. x/2004 emis de Biroul Notarial Public "E.".

Cauza a fost repusă pe rol la 14 octombrie 2020.

Prin sentinţa nr. 1845 din 25 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii. A admis acţiunea şi a constatat nulitatea dispoziţiei nr. 5205 emise la 24 ianuarie 2006 de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin care s-a restituit pârâtului B., în natură, imobilul situat în Bucureşti, str. x .

9. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1118 A din 13 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 1845 din 25 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2007, în contradictoriu cu intimatul-pârât Primarul Municipiului Bucureşti şi cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L..

Pentru a dispune astfel, curtea a reţinut, în prealabil, că litigiul este guvernat, sub aspect procedural, de prevederile C. proc. civ. de la 1865, cu modificările în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Referitor la criticile ce au vizat neobservarea de către instanţa de fond a cererii prin care pârâtul B. şi-a ales domiciliul procesual, curtea a apreciat că sunt fondate, însă nu sunt de natură să afecteze legalitatea sentinţei.

A constatat că alegerea de domiciliu s-a făcut prin cererea depusă la dosar la 13 octombrie 2020, cu o zi înaintea termenului de judecată din 14 octombrie 2020, când au avut loc dezbaterile asupra fondului, fără a se face dovada informării părţii adverse asupra acestei schimbări şi nefiind respectate cerinţele art. 98 C. proc. civ.

După ce instanţa şi reprezentantul reclamantei au luat cunoştinţă de alegerea domiciliului, la termenul din 14 octombrie 2020, curtea a arătat că era obligatorie comunicarea sentinţei la adresa nou indicată, conform dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ.. Deşi această obligaţie nu a fost respectată, instanţa a menţionat că singurul efect al acestei omisiuni constă în lipsa aptitudinii comunicării de a declanşa curgerea termenului de exercitare a căii de atac a apelului, conform art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

Cât priveşte critica pârâtului referitoare la greşita respingere a excepţiei lipsei de interes a reclamantei, curtea a reţinut că temeiul în baza căruia prima instanţă a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei îl constituie sentinţa civilă nr. 4207 din 25 octombrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, prin care Comisia pentru vânzarea spaţiilor comerciale sau prestări servicii sector 3 a fost obligată să încheie, prin negociere directă cu reclamanta S.C. A. S.R.L., contractul de vânzare-cumpărare a spaţiului comercial situat în Bucureşti, str. x (fostă Şoseaua x). Conform considerentelor decisive ale sentinţei, obligaţia de a încheia contractul de vânzare-cumpărare revenea Comisiei constituite la nivelul sectorului 3 Bucureşti, conform art. 7 din Legea nr. 550/2002, reclamanta beneficiind de dreptul de a i se vinde spaţiul respectiv potrivit art. 16 din lege.

Instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat ale dispozitivului hotărârii şi a considerentelor sale, în măsura în care se constată că o anumită chestiune a fost efectiv lămurită prin considerente decisive.

A reţinut că, prin criticile formulate împotriva soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes, apelantul-pârât a susţinut, în esenţă, că sentinţa civilă nr. 4207 din 25 octombrie 2005 a Tribunalului Bucureşti nu generează vreo obligaţie faţă de reclamantă, în sarcina Municipiului Bucureşti, în patrimoniul căruia dreptul de proprietate asupra imobilului s-ar întoarce în ipoteza admiterii acţiunii reclamantei.

A apreciat însă că aceste susţineri sunt contrazise de dispoziţiile art. 4 lit. a), art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (1) şi (2), art. 10 alin. (1), art. 16, art. 17 alin. (1), art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 550/2002, în sarcina vânzătorului instituindu-se obligaţia de a încheia contractul în termen de 15 zile de la încheierea de către comisie a procedurii, obligaţia stabilită în sarcina comisiei fiind opozabilă entităţii desemnate ca vânzător prin legea menţionată.

Procedând la analiza criticilor de apel referitoare la fondul soluţiei date prin sentinţa atacată, curtea a reţinut că soluţionarea unei notificări întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001 implică verificarea îndeplinirii condiţiilor privind existenţa notificării formulate cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 (fost art. 21), prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, apartenenţa bunului imobil solicitat la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, calitatea entităţii notificate de unitate deţinătoare a bunului imobil, calitatea notificatorului de proprietar sau de succesor în drepturi al persoanei care a avut calitatea de proprietar al imobilului la data preluării acestuia de către stat.

A constatat că, prin cererea de chemare în judecată s-a contestat întrunirea ultimei condiţii enumerate, iar soluţia primei instanţe este legală, motivarea urmând a fi complinită prin decizia din apel.

A arătat curtea că, potrivit menţiunilor certificatului de moştenitor suplimentar nr. 633 din 15 iunie 1979 emis de Notariatul de Stat Sector 4 Bucureşti, defuncta F. a decedat la 20 iunie 1976, lăsându-l ca unic moştenitor pe soţul supravieţuitor G., în calitate de legatar universal. Din masa succesorală a făcut parte cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 180 mp şi construcţie. Terenul a fost dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1938, iar construcţia a fost ridicată fără autorizaţie, ambele imobile fiind dobândite în timpul căsătoriei, prin contribuţia egală a soţilor. Cota de 1/2 din terenul în suprafaţă de 180 mp a trecut în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.

G. a decedat la 2 decembrie 1970, iar potrivit certificatului de moştenitor nr. x din 20 noiembrie 1970 emis de Notariatul de Stat Local sector 3 şi a sentinţei civile nr. 5213 din 30 august 1980 a Judecătoriei Sectorului 3, succesiunea acestuia a fost culeasă de numiţii H., I., J., K.-L., M. şi N.. Din masa succesorală au făcut parte şi construcţia situată în Bucureşti şi cota de 1/2 din terenul situat la aceeaşi adresă.

Prin decizia nr. 107 din 26 ianuarie 1982 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti au fost preluate cu plată, în proprietatea statului, de la moştenitorii defunctului G. (H., I., J., K.-L., M. şi N.), locuinţa situată în Bucureşti, şos. x, sector 3 şi terenul în suprafaţă de 90 mp pe care era construită. Motivul preluării l-a constituit omisiunea defunctului G. de a înstrăina una din cele două locuinţe pe care le avea în proprietate.

Prin certificatul de moştenitor nr. x din 23 martie 2004 emis de BNP O., s-a constatat că, de pe urma defunctei F. au rămas ca moştenitori legali soţul postdecedat G., nepoţii de frate B. şi C. şi sora postdecedată P.. Certificatul de moştenitor nr. x/2004 a fost anulat definitiv prin sentinţa civilă nr. 1533 din 16 decembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În considerentele decisive ale sentinţei civile menţionate s-a reţinut că, odată încheiată dezbaterea succesorală de pe urma defunctei Q. şi eliberat certificatul de moştenitor nr. x/1978, o nouă dezbatere a succesiunii nu putea avea loc decât în urma desfiinţării certificatului nr. x/1978, desfiinţare care nu a avut loc. Vocaţia reclamantului la moştenire, în calitate de nepot de frate predecedat, a fost înlăturată prin voinţa defunctei, care a instituit ca legatar universal pe soţul său. Acceptând moştenirea, legatarul a înlăturat de la succesiune pe orice moştenitor legal nerezervatar. Această împrejurare împiedică aplicarea, în favoarea lui B., a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, text legal care se aplică numai situaţiilor în care o moştenire nu a fost acceptată.

În raport de aceste constatări, curtea a reţinut dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conchizând că, pentru construcţia situată în Bucureşti, Şos. x, sector 3 şi cota de 1/2 din terenul în suprafaţă de 180 mp situat la aceeaşi adresă (ori suprafaţa indiviză de 90 mp cum se menţionează în decizia nr. 107/26.01.1982), la data preluării de către stat dreptul de proprietate asupra acestor bunuri nu se găsea în patrimoniul F., decedată în anul 1976, proprietari la data preluării fiind moştenitorii defunctului G., între care nu se regăseşte şi pârâtul B..

Referitor la cota-parte de 1/2 din dreptul de proprietate asupra terenului, care a trecut în proprietatea statului la data deschiderii succesiunii defunctei F., în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974, curtea a constatat că art. 1.4 lit. C) alin. (3) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2005 nu sunt aplicabile, întrucât reglementează numai situaţia înstrăinărilor prin acte între vii, concluzia rezultând din referirea la înstrăinător ca proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

În cazul succesiunii testamentare, preluarea s-a făcut de la legatarul universal, care, în temeiul art. ­­­­688 C. civ. a dobândit întreaga masă succesorală la momentul deschiderii succesiunii, în timp ce orice drept al testatorului s-a stins în acelaşi moment, odată cu încetarea capacităţii sale juridice.

Astfel, nici în privinţa cotei-părţi de 1/2 din dreptul de proprietate asupra terenului nu s-a putut reţine că s-ar fi găsit în patrimoniul F. la data preluării de către stat, ci în patrimoniul soţului său supravieţuitor, al cărui succesor în drepturi nu este pârâtul.

Curtea a constatat că pârâtul a invocat prevederile art. 7 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, fără a argumenta mecanismul în raport de care aceste norme legale ar conduce la reformarea soluţiei primei instanţe. De altfel, a apreciat că niciuna dintre aceste norme nu este de natură să combată concluzia că imobilul în litigiu nu a fost preluat de stat de la defuncta F..

10. Recursul

Împotriva deciziei nr. 1118 A din 13 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul B., susţinând că instanţa de apel a trecut cu uşurinţă peste înscrisurile aflate la dosarul cauzei, citarea intimatei S.C. A. S.R.L. în apel şi comunicarea hotărârii instanţei de fond făcându-se la domiciliul său procesual ales.

A arătat că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 22.1 lit. B) din legea caselor naţionalizate, reţinând că nu poate fi făcută dovada calităţii de moştenitor cu actele civile depuse la dosar, prin care se atestă rudenia sau filiaţia cu titularul iniţial, recurentul fiind în fapt nepotul defunctei F., care a fost sora tatălui său.

A afirmat că, certificatul de moştenitor nr. x/1978, prin care a fost instituit legatar universal soţul său, se referea la masa succesorală existentă la data întocmirii certificatului şi nu la o situaţie reglementată de Legea nr. 10/2001, aplicabilă în speţă.

A considerat că i s-ar fi cuvenit rezerva succesorală, cu atât mai mult cu cât moştenitorii defunctului G. au fost despăgubiţi de stat, iar recurentul a achitat cuantumul acelor despăgubiri.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în baza căruia era îndreptăţit să solicite şi să obţină imobilul situat în Bucureşti (fostă Şos. Căţelu).

A arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de sentinţa civilă nr. 1618 din 10 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2007, prin care a fost respinsă cererea formulată de intimata S.C. A. S.R.L. pentru lipsa calităţii procesuale active, cauză în care s-a solicitat anularea aceluiaşi act emis de Primarul Municipiului Bucureşti.

11. Întâmpinarea

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

12. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Într-o primă perspectivă, recurentul a criticat hotărârea atacată susţinând că instanţa de apel a ignorat faptul că citarea în apel a intimatei S.C. A. S.R.L. şi comunicarea hotărârii instanţei de fond s-a făcut la domiciliul său procesual ales.

Analizând această critică prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, potrivit dovezii de primire şi a procesului-verbal de predare aflat la dosarul instanţei de fond, sentinţa nr. x din 25 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a fost comunicată intimatei S.C. A. S.R.L. la Societatea Civilă Profesională de Avocaţi "R.", unde aceasta a declarat că şi-a ales domiciliul procesual pentru comunicarea actelor de procedură (prin cererea aflată la dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Bucureşti).

În apel, intimata S.C. A. S.R.L. a fost din eroare citată la domiciliul procesual ales al recurentului din Bucureşti, Calea x, sc1, la Cabinetul Individual de Avocat S., însă prezenţa în faţa Curţii de Apel Bucureşti a reprezentantului convenţional al intimatei la termenul din 13 septembrie 2021, când au avut loc dezbaterile asupra apelului şi când instanţa a rămas în pronunţare asupra căii de atac, a acoperit viciul de procedură semnalat.

În raport de această situaţie, criticile recurentului apar ca fiind lipsite de interes întrucât ceea ce invocă acesta este existenţa unei cauze de nulitate relative şi condiţionate de producerea unei vătămări părţii nelegal citate. Or, recurentul nu poate invoca o atare nulitate, interesul fiind al părţii adverse care a fost prezentă prin apărător ales la termenul când s-a soluţionat apelul şi nu a invocat neregularitatea citării pentru a susţine o vătămare a intereselor sale procesuale.

Sub un al doilea aspect, recurentul a criticat hotărârea atacată prin prisma pretinsei încălcări de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, susţinând că, în mod eronat a reţinut că dovada calităţii de moştenitor a recurentului se putea realiza, exclusiv, printr-un certificat de moştenitor, iar nu prin actele de stare civilă depuse la dosar, care îi atestă filiaţia faţă de defuncta Q. şi îi conferă dreptul de a culege succesiunea de pe urma acesteia.

Raportând acest motiv de recurs la normele legale incidente şi la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel pe baza probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Bucureşti şi B., constatarea nulităţii dispoziţiei nr. 5205 din 24 ianuarie 2006, emise de Primarul Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea în natura a imobilului situat în Bucureşti, str. x către pârâtul B., iar în subsidiar, modificarea dispoziţiei, în sensul respingerii cererii de restituire.

În argumentarea solicitării sale, reclamanta a susţinut că, în mod greşit s-a reţinut în cuprinsul dispoziţiei că recurentul, în calitatea sa de notificator în baza Legii nr. 20/2001, a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire conform certificatelor de moştenitor nr. x/2004 şi nr. y/2003, iar imobilul s-a aflat, la data preluării, în patrimoniul numiţilor G. şi F., conform actului de proprietate nr. x/1938.

Referitor la întinderea dreptului de proprietate pentru care recurentul ar fi fost îndreptăţit să solicite măsuri reparatorii, curtea de apel a reţinut că nu s-a probat calitatea de succesor în drepturi a defunctei F., întrucât vocaţia sa la succesiunea acesteia a fost înlăturată prin instituirea, ca legatar universal, a soţului său, G., care i-a înlăturat de la moştenire pe erezii nerezervatari.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, "sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) şi ale) art. 23 din lege".

Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că sunt îndreptăţite, în înţelesul legii, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, lit. a) "persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora (…);

Reiese astfel că, o condiţie esenţială pentru aplicarea dispoziţiilor legii de reparaţie este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.

Art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu conţine prevederi speciale în ceea ce priveşte dovedirea de către persoana îndreptăţită a calităţii de moştenitor a fostului proprietar al imobilului. Aceasta înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun, dovada calităţii de moştenitor făcându-se cu certificatul de moştenitor sau de legatar ori cu hotărârea judecătorească, iar, în lipsa acestora, prin orice alte mijloace de probă care atestă legătura de rudenie şi acceptarea moştenirii defunctului proprietar.

Aceste considerente se completează cu dispoziţiile art. 23.1 lit. b) din Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001, în care se menţionează că, în cazul moştenitorilor persoanei îndreptăţite, actele doveditoare care atestă această calitate sunt certificatul de moştenitor sau de calitate de moştenitor, actele de stare civilă care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate şi testamentul însoţit de certificatul de moştenitor sau de calitate de moştenitor.

Înalta Curte reţine că, potrivit certificatului de moştenitor suplimentar nr. 633 din 15 iunie 1979, emis de Notariatul de Stat Sector 4 Bucureşti, de pe urma defunctei F., decedată la 20 iunie 1976, în afară de bunurile menţionate în certificatul de moştenitor nr. x/1976 eliberat de aceeaşi entitate, aceasta a stăpânit cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă totală de 180 mp şi construcţie, terenul fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1938 şi transcris sub nr. x/1938 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, construcţia fiind ridicată fără autorizaţie de construire în timpul căsătoriei cu soţul său, G., prin contribuţie egală şi comună.

Din conţinutul certificatului de moştenitor suplimentar nr. 633 din 15 iunie 1979, emis de Notariatul de Stat Sector 4 Bucureşti rezultă că această cotă de proprietate de 1/2 deţinută de defunctă a revenit în totalitate moştenitorului său legatar G., în baza testamentului olograf din 1975, terenul în aceeaşi cotă, din suprafaţa de 180 mp, trecând în proprietatea statului conform art. 30 alin. (2) din legea nr. 58/1974.

Raportând aceste aspecte relevate la regulile devoluţiunii testamentare, Înalta Curte reţine că, în baza legatului universal a avut loc transmisiunea universală a patrimoniului defunctei F. către soţul său supravieţuitor, G., acesta consolidându-şi vocaţia la moştenire şi calitatea de moştenitor asupra întregii mase succesorale, în lipsa moştenitorilor rezervatari.

Aceste constatări infirmă susţinerile recurentului - care pretinde că este nepot de frate al susmenţionatei defuncte - întrucât acesta nu are vocaţie la moştenire în baza rezervei succesorale, calitatea de moştenitori rezervatari aparţinând, potrivit dispoziţiilor legale în materie, doar descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi soţului supravieţuitor al defunctului, colateralii privilegiaţi (fraţii, surorile şi descendenţii acestora, până la al patrulea grad inclusiv de rudenie cu defunctul) neintrând în această categorie.

Aşadar, este justificată soluţia instanţei de apel care a confirmat hotărârea primei instanţe cu privire la anularea dispoziţiei nr. 5205 din 24 ianuarie 2006 a Primăriei Municipiului Bucureşti pentru lipsa dovezii calităţii de moştenitor a recurentului şi, prin urmare, a neîndeplinirii calităţii de persoane îndreptăţite la restituire în baza Legii nr. 10/2001.

Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, "actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării."

Or, în vederea soluţionării formulate în baza Legii nr. 10/2001, recurentul a depus certificatele de moştenitor nr. x/2003 şi nr. y/2004 cu care a înţeles să facă dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire.

Însă, în ceea ce priveşte certificatul de moştenitor nr. x/2003 emis de Biroul Notarului Public T., Înalta Curte constată că legalitatea acestuia a făcut obiect de analiză în dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, recurentul fiind înlăturat de la moştenire, urmare constatării nulităţii parţiale determinate de lipsa calităţii de succesor rezervatar al defunctei P. (sora postdecedată a defunctei F.).

Referitor la certificatul de moştenitor nr. x/2004 eliberat de Biroul Notarial Public "E.", Înalta Curte observă că a fost anulat, de asemenea, prin sentinţa nr. 1533 din 16 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia nr. 816A din 4 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reţinându-se că recurentul B. nu are calitatea de moştenitor al defunctei F., întrucât unicul succesor al acesteia este soţul său supravieţuitor, G., căruia i-a revenit întreaga masă succesorală, ca legatar universal.

Prin considerentele cu efect decizoriu din cuprinsul acestei sentinţe s-a reţinut că certificatul de moştenitor nr. x/2004 eliberat de Biroul Notarial Public "E." este afectat de o cauză de nulitate absolută, întrucât, la data emiterii acestuia exista o dezbatere succesorală şi un certificat eliberat anterior (nr. 433/1978), nefiind posibilă emiterea unui alt certificat, în condiţiile în care primul nu a fost anulat de o instanţă judecătorească.

Reţinând, aşadar, validitatea certificatului de moştenitor nr. x/1976 eliberat de Notariatul de Stat Sector 4 Bucureşti, în mod corect a apreciat instanţa de apel că recurentul nu se poate prevala de calitatea de moştenitor al defunctei F. pentru a putea uza de prevederile Legii nr. 10/2001 şi a solicita restituirea bunurilor preluate abuziv de stat.

Pornind de la această constatare, curtea a reţinut că este justificată anularea dispoziţiei nr. 5205 din 24 ianuarie 2006 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, întrucât construcţia situată în Bucureşti, Şos. x, sector 3 şi cota de 1/2 din terenul aferent în suprafaţă de 180 mp, nu se găseau, la data preluării de către stat, în patrimoniul defunctei F., ci în cel al moştenitorilor defunctului G. (K., J., H., I., L., N. şi M.), conform certificatului de moştenitor nr. x din 20 noiembrie 1970 emis de Notariatul de Stat Local Sector 3 şi a sentinţei civile nr. 5213 din 30 august 1980 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Referitor la cota-parte de 1/2 din dreptul de proprietate asupra terenului, care a fost trecut în proprietatea statului odată cu deschiderea succesiunii defunctei F., conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, Înalta Curte reţine că nici acesta nu putea face parte din masa succesorală a defunctei, ci din cea a soţului său supravieţuitor, ca dobânditor al întregii mase succesorale în baza moştenirii testamentare şi în lipsa erezilor rezervatari.

Pentru aceste motive Înalta Curte va respinge şi critica ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât, astfel cum s-a arătat, recurentul nu este persoană îndreptăţită la restituire, actele de stare civilă în baza cărora solicită să se constate legătura de rudenie cu defuncta F. nefiind suficiente pentru a face dovada calităţii de moştenitor.

De asemenea, va fi respinsă, ca nefondată şi critica recurentului cu privire la faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de sentinţa nr. 1618 din 10 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2007, prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. A. S.R.L. şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă cererea având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 5205 din 24 ianuarie 2006 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. x (fostă Şos. Căţelu) sector 3 către recurentul B. în Baza Legii nr. 10/2001, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Deşi prin decizia nr. 437A din 5 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie sentinţa a fost menţinută, prin decizia nr. 2576 din 18 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva hotărârii pronunţate în apel, pe care a modificat-o, în sensul că a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 1618 din 10 decembrie 2007, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost desfiinţată sentinţa apelată, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare la tribunal pentru analizarea cauzei din perspectiva unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei atacate şi faţă de calitatea de terţ a reclamantei în raport de dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere", prima instanţă procedând la o nouă judecată a litigiului din perspectiva celor statuate prin hotărârea instanţei de recurs şi constatând că recurentul nu justifică legitimitate juridică pentru a putea solicita şi obţine restituirea bunurilor care au aparţinut defunctei F..

Nefiind aşadar îndeplinite cerinţele Legii nr. 10/2001, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1118A din 13 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iunie 2022.