State liability for prison overcrowding and violation of minimum vital space standards under Article 3 ECHR

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 7 martie 2018 pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman şi Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 100.000 euro daune materiale şi 100.000 euro daune morale, reprezentând despăgubiri pentru încarcerarea sa în condiţii necorespunzătoare atât în Penitenciarul Giurgiu, cât şi în Penitenciarul Jilava.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 504-506 şi urm. C. proc. pen. şi art. 3 şi 6 pct. 1 din CEDO.

Primul ciclu procesual:

2. Sentinţa pronunţată de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 514 din 1 noiembrie 2018, Tribunalul Teleorman a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi tardivităţii cererii.

A admis excepţia inadmisibilităţii cererii.

A respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman şi Ministerul Finanţelor Publice.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel:

Prin decizia civilă nr. 810A din 22 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 514 din 1 noiembrie 2018, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Al doilea ciclu procesual:

4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Teleorman în rejudecare:

Prin sentinţa civilă nr. 16 din 12 februarie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Teleorman a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, să achite reclamantului despăgubiri în sumă de 5.000 RON.

5. Decizia pronunţată de curtea de apel:

Prin decizia nr. 1787 A din 17 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român reprezentat de Administraţia Finanţelor Publice Teleorman împotriva sentinţei civile nr. 16 din 12 februarie 2020 pronunţată de Tribunalul Teleorman.

6. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1787A din 17 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi (2) şi art. 1357 C. civ.

Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulativă a patru condiţii, respectiv: o faptă ilicită; un prejudiciu; un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Fapta ilicită reprezintă acea acţiune sau, după caz, inacţiune, prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu. Pentru a exista faptă ilicită, este necesar ca acţiunea sau inacţiunea să fie contrară ordinii sociale şi reprobată de societate, să fie consecinţa unei comportări interzise sau contrare unei norme juridice.

Referitor la condiţia producerii unui prejudiciu, acesta trebuie să fie cert atât din punct de vedere al existenţei sale actuale, cât şi al posibilităţilor concrete de evaluare, şi să nu fie încă reparat.

În afara existenţei unei fapte ilicite, pentru a putea angaja răspunderea delictuală pentru fapta proprie, aşa cum este reglementată în art. 1349 coroborat cu art. 1357-1371 C. civ., mai este necesară şi producerea unei pagube victimei. Esenţa răspunderii civile delictuale constă în existenţa unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiţii obiective în lipsa cărora nu se poate stabili obligaţia de reparare ce se naşte în sarcina persoanei responsabile.

În alin. (1) al art. 1349 C. civ., care reglementează obligaţia generală a oricărei persoane de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană, se dispune că orice atingere adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane atrage, pentru cel vinovat, răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat la repararea integrală acestora.

Totodată, este necesar ca acţiunea sau inacţiunea să fie săvârşită cu vinovăţie de către cel ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat. În caz contrar, adică atunci când fapta nu este săvârşită cu vinovăţie, este de la sine înţeles că răspunderea materială este exclusă.

Constituie prejudiciu, distrugerea sau degradarea unui bun, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane; simple interese de fapt care nu sunt recunoscute de legiuitor ca fiind drepturi subiective civile etc.

Raportat la condiţia vinovăţiei, răspunderea poate fi angajată numai faţă de autorul care se face vinovat de comiterea faptei prejudiciabile. De asemenea, potrivit art. 1357 C. civ., autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, atribuţia stabilirii regimului de executare a pedepsei revine comisiei din cadrul penitenciarului, respectiv Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 293/2004, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile subordinate fac parte din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale statului, iar conform art. 10 din H.G. nr. 1849/2004 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, unităţile subordonate acesteia se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului şi au personalitate juridică.

Nu a fost dovedită condiţia raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul material produs. Astfel, deşi s-a invocat o faptă ilicită continuă - aceea că pe perioada încarcerării în penitenciar, reclamantului nu i-au fost respectate drepturile - reclamantul nu a invocat nerespectarea dreptului conferit de art. 1 alin. (3) lit. a) din Anexa 1 a OMJ nr. 433/5.02.2010.

În consecinţă, nu se poate reţine existenta unui prejudiciu, iar în lipsa unor probe în susţinerea prejudiciul invocat, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 2 din acelaşi act normativ, Administraţia Naţională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a numărului spaţiilor de cazare individuală, precum şi pentru reamenajarea spaţiilor existente, în conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006.

Titularul obligaţiei de a asigura deţinuţilor spaţiul minim de 4 mp este Administraţia Naţională a Penitenciarelor, care nu este parte în dosar.

Inacţiunile autorului faptei ilicite nu sunt consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie.

Aşa cum a subliniat Curtea Europeană în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a organiza sistemul penitenciar de aşa natură încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor.

Prejudiciul moral nu poate fi apreciat direct în bani, întrucât nu există criterii sau repere legale şi obiective, pentru a stabili care este valoarea suferinţei de natură morală produse de o faptă ilicită.

Nu se poate proba existenţa unor elemente distinctive, care să conducă la constatarea că fapta ilicită a pârâtei de a nu asigura spaţiul de 4 mp a avut drept consecinţă o degradare morală a persoanei reclamantului, o umilire a acestuia într-o astfel de măsură care să necesite acordarea unei sume de bani considerabile pentru repararea financiară a prejudiciului creat.

Condiţiile imputate de reclamant au fost identice pentru toţi deţinuţii, iar în prezent, prin raportare la nivelul dezvoltării economice a ţării, condiţii similare sau chiar inferioare de cazare şi confort se regăsesc în spitale, cămine pentru elevi şi studenţi, cazărmi sau alte instituţii ale statului. Intimatul-reclamant este autorul unei infracţiuni cu un grad ridicat de pericol social, prin comiterea unei astfel de fapte asumându-şi consecinţele acesteia, inclusiv posibilitatea de a se afla o perioadă de timp într-un mediu care presupune o serie de privaţiuni şi restricţii şi uneori, condiţii de cazare şi igienă care nu sunt întrutotul corespunzătoare.

7. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

8. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 17 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:

Respingând ca nefondat apelul declarat de Statul Român, reprezentat de Administraţia Finanţelor Publice Teleorman, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a avut în vedere comportamentul procesual al apelantului, respectiv limitele în care a fost dedusă analizei în apel soluţia pronunţată în primul ciclu procesual.

Astfel, s-a arătat că, întrucât prin sentinţa civilă nr. 514/01.11.2018 au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi tardivităţii cererii de chemare în judecată, invocate de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman, şi cum prin apelul declarat în primul ciclu procesual a fost criticată exclusiv soluţia de respingere a cererii ca inadmisibilă, în rejudecare nu se mai putea proceda la o nouă analiză a acestor excepţii, hotărârea fondului intrând în puterea lucrului judecat.

În raport cu aceste limite ale învestirii instanţei superioare de fond, Înalta Curte observă că, prin critica constând în faptul că atribuţia stabilirii regimului de executare a pedepsei revine comisiei din cadrul penitenciarului, respectiv Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, se repune în discuţie chestiunea calităţii procesuale a Statului Român, reprezentat în prezentul litigiu prin Ministerul Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman, ceea ce este inadmisibil.

În măsura în care pârâtul, căruia în primă instanţă îi fusese respinsă excepţia lipsei sale de calitate procesuală, voia să evite schimbarea defavorabilă a sentinţei prin care acţiunea fusese respinsă ca inadmisibilă, urmare a admiterii apelului celeilalte părţi, trebuia să declare un apel incident prin care să critice sentinţa sub aspectul soluţiei de respingere a excepţiei arătate, în condiţiile impuse de art. 472 alin. (1) C. proc. civ. Cum pârâtul nu a acţionat în acest mod, problema calităţii sale procesuale nu mai poate fi analizată, întrucât a intrat în puterea lucrului judecat.

Cât priveşte fondul litigiului, instanţa de recurs apreciază că în cauză s-a făcut o corectă şi completă aplicare a dispoziţiilor art. 1357 şi urm. C. civ., demonstrându-se în mod judicios îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului român, anume: fapta ilicită, prejudiciile cauzate demnităţii umane, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorităţilor şi prejudiciul cauzat reclamantului.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, aceasta este reprezentată de neasigurarea condiţiilor minime de detenţie, de natură a asigura celor încarceraţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului statuându-se constant că, în ipoteza persoanelor private de libertate, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe terenul art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în cauza pilot Rezmiveş şi alţii contra României, prin hotărârea din 25 aprilie 2017 constatându-se încălcarea sistemică a textului menţionat pentru condiţiile materiale de detenţie din penitenciare, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenţie.

Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condiţiile de detenţie, în special suprapopularea şi condiţiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.

Relativ la acest aspect, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a reţinut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României). În acest context, va fi înlăturată critica constând în faptul că "aceste condiţii imputate de intimatul reclamant au fost identice pentru toţi deţinuţii, iar în prezent, prin raportare la nivelul dezvoltării economice a ţării, condiţii similare sau chiar inferioare de cazare şi confort se regăsesc în spitale, cămine pentru elevi şi studenţi, cazărmi sau alte instituţii ale statului".

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenţie impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (cauzele Kudla împotriva Poloniei (Marea Cameră) şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014).

În ceea ce priveşte prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a faptului că a fost încarcerat în camere în care nu i s-a asigurat suprafaţa, spaţiul minim vital de 4 mp/persoană - ceea ce echivalează cu supraaglomerarea care poate atrage încălcarea art. 3 din Convenţie - prima instanţă a apreciat fondată acţiunea exercitată în cauză, soluţie confirmată implicit de instanţa de apel care a reţinut că pârâtul nu a contestat aspectele reţinute de prima instanţă în descrierea faptei ilicite, respectiv nerespectarea OMJ nr. 433/2010 îndeosebi în ceea ce priveşte volumul de aer impus pentru fiecare persoană şi a standardelor referitoare la grupul sanitar al camerelor de cazare, ci doar faptul că izvorul pretenţiilor reclamantului îl constituie comiterea unei erori judiciare. Or, această chestiune fusese deja lămurită în primul ciclu procesual, astfel că se impunea în cauză cu putere de lucru judecat.

De altfel, este de subliniat că Statul Român a recunoscut, prin adoptarea art. 551 alin. (3) din Legea nr. 169/2017, sub marginala "Compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare", că echivalează cu condiţii necorespunzătoare de detenţie, ce pot atrage acordarea de compensaţii, cazarea într-un spaţiu mai mic sau egal cu 4 mp/deţinut.

Vinovăţia sub forma culpei în neluarea măsurilor de asigurare a unor condiţii corespunzătoare de detenţie a fost confirmată în mod corect în cauză, ca rezultând din considerentele care conturează atât calitatea procesual pasivă, cât şi fapta ilicită imputată recurentului pârât.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman - în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman - în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 1787 A din 17 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2022.