Adverse possession of vacated municipal estate and artificial accession of pre-2001 structures without building permits

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la 30 mai 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub dosar nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general, solicitând să se constate că au dobândit, prin efectul uzucapiunii de peste 30 de ani, dreptul de proprietate cu privire la suprafaţa de 372 mp teren ce aparţine imobilului situat în Bucureşti, str. x, iar prin efectul accesiunii imobiliare artificiale că au devenit proprietari şi asupra construcţiei edificate pe acest teren, compusă din 4 (patru) camere de locuit şi anexe (garaj şi magazie).

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1890, 1859, 1860, 489 şi 492 vechiul C. civ., precum şi art. 1135-1138 şi următoarele noul C. civ.

Primul ciclu procesual:

2. Sentinţa pronunţată de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 1462 din 19 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel:

Prin decizia civilă nr. 1232A din 15 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul, a anulat sentinţa atacată cu trimitere cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Al doilea ciclu procesual:

4. Sentinţa pronunţată de tribunal în rejudecare:

Prin sentinţa civilă nr. 3173 din 23 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a constatat dobândit dreptul de proprietate absolut asupra terenului în suprafaţă de 376 mp, situat în str. x, Bucureşti, cu vecinătăţile stabilite prin intermediul raportului de expertiză efectuat în cauză, a omologat raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză.

A respins capătul de cerere referitor la constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiilor şi capătul de cerere referitor la restituirea parţială a taxei judiciare de timbru. A luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

5. Decizia pronunţată de curtea de apel:

Prin decizia civilă nr. 1776A din 10 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 3173 din 23 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2017.

A admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva aceleiaşi sentinţe civile.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis şi cel de-al doilea capăt de cerere şi a constatat că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate prin efectul accesiunii imobiliare artificiale asupra construcţiilor edificate pe teren (corpul C1, corpul C2, garaj şi magazie), astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert C..

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

6. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1776A din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Prin recursul formulat, pârâtul Municipiul Bucureşti a criticat soluţia de respingere a apelului formulat de către Municipiul Bucureşti şi a admiterii în parte a apelului reclamanţilor, susţinerile vizând neaplicarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material privind uzucapiunea - art. 1846, 1847, 1890 C. civ. vechi, legea nr. 422/2001,precum şi art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 680 C. civ. .

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, a arătat că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii, reprezintă sancţiunea îndreptată împotriva adevăratului proprietar, respectiv proprietarului nediligent, care prin pasivitate s-a desesizat de bun.

Aşadar, pentru ca reclamantul să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune trebuie să facă mai întâi dovada că Municipiul Bucureşti este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu şi mai mult, faptul că aparţine domeniului privat al statului sau al unităţii administrativ teritoriale.

Nu se poate stabili calitatea procesuală a unei părţi prin simplul motiv că nu a fost identificat un alt pârât, cu precizarea faptului că, aşa cum a reţinut prima instanţă, în primul ciclu procesual, calitatea procesuală pasivă aparţine promitentei vânzătoare D., cu care autorii reclamanţilor au convenit transmiterea dreptului de proprietate.

Mai mult, în absenţa unui certificat de vacanţă succesorală, nu se poate aprecia că succesiunea este vacantă, pentru a justifica legitimarea procesuală a paratului Municipiul Bucureşti.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 18/1991, "terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor la data prezentei legi, trec în proprietate comunelor, oraşelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26."

Astfel, trecerea în proprietatea comunelor, oraşelor ori municipiilor este condiţionată de existenţa în prealabil a terenului în proprietatea statului şi în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, ori terenul în cauză nu era la momentul intrării în vigoare a legii menţionate în proprietatea statului şi nici în administrarea primăriei.

Aceeaşi interpretare urmează şi dispoziţiile art. 18 şi urm. din legea nr. 215/2001, potrivit cărora, în litigiile de drept privat, care pun în discuţie dreptul de proprietate al bunurilor care fac parte din domeniul privat, unitatea administrativ teritorială, este subiect al raportului dedus judecaţii.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a formulat critici cu privire la încălcarea normelor de drept material privind uzucapiunea, art. 1846,1847, 1890 C. civ. vechi, precum şi art. 36 din legea nr. 18/1991.

Pentru ca uzucapiunea lungă să-şi producă efectele trebuie îndeplinite următoarele condiţii: posesia utilă, împlinirea termenului de 30 de ani şi existenţa unui lucru susceptibil de a fi uzucapat.

De asemenea, potrivit art. 1847 din C. civ. din 1864, posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

A arătat în acest sens faptul că la dosar nu s-au administrat suficiente probe din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor posesiei utile.

Prin simplul fapt al reţinerii vacanţei succesorale, rezultă faptul că nu poate fi vorba de o posesie utilă, în lipsa condiţiei ca posesia să fie exercitată sub nume de proprietar.

Aşadar, prin simpla acceptare a vacanţei succesorale, adică a conştientizării apartenenţei imobilului în favoarea statului, în speţă, în favoarea Municipiului Bucureşti, rezultă faptul de necontestat al posesiei pentru altul.

Astfel, reclamanţii chiar dacă fac dovada formală a posesiei, aceasta este exercitată pentru altul, în speţă, pentru Municipiul Bucureşti.

Pentru a justifica acest raţionament, a menţionat că pentru a exista o posesie utilă sunt necesare două elemente: unul material - corpus - şi altul psihologic, intenţional - animus.

Elementul material sau corpus constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire, transformare şi folosinţă exercitate direct asupra lucrului. Elementul corpus se poate materializa şi în anumite acte juridice pe care posesorul le încheie cu privire la acel bun, cum sunt: comodatul, locaţiunea, depozitul etc. Corpus este elementul fundamental al posesiei pentru că acest element relevă terţilor calitatea de posesor al aceluia care pretinde că poseda. Nu poate exista posesie fără corpus. Pe de altă parte, nu este necesar ca faptele materiale sau actele juridice să fie exercitate de către însuşi posesorul, acestea putând fi îndeplinite prin intermediul unei alte persoane detentor precar. Astfel, un locatar poate să exercite fapte materiale de stăpânire asupra unui apartament în numele şi pentru posesorul sub nume de proprietar. O asemenea situaţie se numeşte posesie corpore alieno.

Elementul psihologic, intenţional sau animus constă în intenţia sau voinţa celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar ori în calitate de titular al unui alt drept real.

Lipsa uneia dintre aceste elemente echivalează cu lipsa posesiei.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind accesiunea imobiliară artificială asupra construcţiilor edificate pe teren, identificate prin raportul de expertiză, arată faptul că reclamanţii nu au depus autorizaţia de construire sau procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, iar potrivit deciziei nr. x/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii, a stabilit că în interpretarea şi

7. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de intimata Municipiul Bucureşti.

8. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 31 martie 2022 completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi A. şi B..

A admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 1776A din 10 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen la 26 mai 2022, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Criticile formulate de recurent sunt subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în sensul încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material privind uzucapiunea, fiind structurate pe două paliere, respectiv sub aspect procedural, relativ la greşita soluţionarea a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi pe fondul cauzei, referitor la neîndeplinirea condiţiilor posesiei utile, ca element necesar pentru constatarea uzucapiunii de lungă durată.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiul Bucureşti, recurentul pârât susţine că nu s-a făcut dovada că imobilul în litigiu se află în domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale, aşa încât calitatea procesuală pasivă aparţinea promitentei vânzătoare D. cu care autorii reclamanţilor au convenit transmiterea dreptului de proprietate. Pe de altă parte, recurentul susţine şi că, în absenţa unui certificat de vacanţă succesorală, nu se poate aprecia că succesiunea este vacantă, pentru a justifica legitimarea procesuală a Municipiului Bucureşti.

Inalta Curte reţine că litigiul pendinte se află în cel de-al doilea ciclu procesual, în condiţiile în care, prin decizia nr. 1232A/15.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cauza a fost trimisă spre rejudecare pe considerentul că, întrucât adevăratul proprietar a decedat fără moştenitori legali sau testamentari, constatarea vacanţei succesorale se impunea a fi analizată pe cale incidentală, în cadrul acţiunii în uzucapiune.

Aşadar, problema de drept referitoare la posibilitatea constatării vacanţei succesorale şi pe cale incidentală, prin hotărâre judecătorească, iar nu doar prin certificatul de vacanţă succesorală, a fost tranşată cu caracter obligatoriu prin decizia curţii de apel.

Procedând în acord cu dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ. potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, prima instanţă a reţinut că, în baza probatoriului administrat, se poate constata pe cale incidentală, vacanţa succesorală intervenită la decesul promitentei vânzătoare.

Prin urmare, în rejudecare, prin prisma dezlegărilor date de instanţa de control judiciar, tribunalul şi ulterior curtea de apel, au reţinut pe cale incidentală vacanţa succesorală, potrivit prevederilor art. 680 din C. civ. de la 1864, în considerarea intervalului îndelungat scurs de la data decesului promitentei vânzătoare şi a faptului că nu există nicio dovadă din care să rezulte că vreun moştenitor legal sau testamentar ar fi acceptat moştenirea în termenul prevăzut de lege, aspecte rezultate din certificatul nr. x/04.04.2019 emis de Camera Notarilor Publici Bucureşti.

Ca atare, instanţa de apel a apreciat că se impune a fi reţinută legitimarea procesuală pasivă a pârâtului întrucât moştenirea vacantă revine domeniului privat al unităţii administrativ teritoriale în care se află bunurile la data deschiderii succesiunii.

În acest context factual şi juridic, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului vizând absenţa certificatului de vacanţă succesorală sunt nefondate, cât timp, pe cale incidentală, aşa cum s-a arătat anterior, vacanţa succesorală a fost constatată prin hotărâre judecătorească, iar acest aspect nu a fost criticat prin motivele de recurs.

O altă critică a recurentului vizează faptul că instanţa de apel a reţinut ca fiind îndeplinită condiţia unei posesii sub nume de proprietar, în lipsa unui probatoriu suficient.

Or, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 1854 din C. civ. de la 1864 instituie atât o prezumţie de posesor a celui care stăpâneşte bunul cât şi o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului, ambele fiind susceptibile de a fi răsturnate prin proba contrară.

În acest context, Înalta Curte validează raţionamentul logico-juridic al curţii de apel care a apreciat că revenea pârâtului sarcina probei contrare, respectiv aceea a dovezii precarităţii posesiei exercitată de reclamanţi, pentru a fi demonstrată astfel lipsa elementului intenţional, subiectiv al posesiei.

Prin urmare, este nefondat motivul de recurs vizând insuficienţa probatoriului din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor posesiei utile cât timp în favoarea reclamanţilor operau prezumţiile legale arătate anterior iar sarcina probei contrare revenea însuşi recurentului pârât.

Un alt motiv de recurs vizează modul de soluţionare a capătului de cerere privind accesiunea imobiliară artificială asupra construcţiilor edificate pe teren, recurentul susţinând că reclamanţii nu au depus autorizaţia de construire sau procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, deşi potrivit Deciziei nr. 19/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, reclamanţii aveau această obligaţie pentru a le putea fi recunoscut, pe cale judiciară, dreptul de proprietate asupra construcţiilor realizate de teren, cu materialele proprii.

Înalta Curte apreciază că o atare critică este neîntemeiată întrucât rezultă în mod evident din considerentele expuse la paragrafele 91-92 ale Deciziei RIL nr. 19/2013, faptul că doar în ceea ce priveşte construcţiile edificate după data de 1 august 2001, lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materialele proprii.

În cauză însă, expertiza tehnică efectuată relevă faptul că ambele corpuri de clădire au fost edificate anterior anului 2001, respectiv în anul 1960 corpul C1 şi în anul 1994 corpul C2 astfel încât, în mod corect a reţinut instanţa de apel că regimul juridic al acestora nu intră sub incidenţa deciziei nr. 19/2013.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ.,va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general împotriva deciziei nr. 1776 A din 10 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2022.