Repayment claim over €88,000 fails as funds deemed consensual investment, not loan, barring unjust enrichment action.

Şedinţa publică din data de 25 mai 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 3 septembrie 2018, A., a solicitat, în contradictoriu cu B. şi C., obligarea pârâţilor la achitarea sumei de 88.000 euro (contravaloarea în RON la data introducerii acţiunii fiind de 408.971 RON la cursul BNR de 4,6474 RON/euro din 28 august 2018) datorată de aceştia reclamantului cu titlu de împrumut nerambursat.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1345, art. 1350 şi art. 1516 C. civ., art. 194 şi art. 662 C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 17 din 17 ianuarie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, fără cheltuieli de judecată.

3. Primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 209/A din 17 octombrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 50 din 21 ianuarie 2021, a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei curţii de apel, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Decizia pronunţată de curtea de apel, în rejudecare

Prin decizia nr. 135/A din 26 mai 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei pronunţate de tribunal.

5. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. solicitând, pe temeiul pct. 5 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ., casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării probelor solicitate, cu consecinţa admiterii apelului, anulării hotărârii tribunalului şi obligării intimaţilor - pârâţi la restituirea sumei de 88.000 euro în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză şi la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de proces.

În motivarea recursului formulat, au fost invocate următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

- Pe temeiul pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a susţinut că, rejudecând cauza, instanţa de apel a refuzat din nou administrarea probelor solicitate în mod constant la fond şi apel, motivând că în faza procesuală a apelului, alte probe neadministrate iniţial nu mai pot fi admise, încălcând astfel prevederile art. 501 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit recurentului, probele solicitate aveau ca obiect tocmai demonstrarea măsurii în care intimaţii - pârâţi şi-au îndeplinit obligaţiile, respectiv în ce măsură au finalizat construirea pensiunii D. şi au pus în funcţiune compania de transport. În opinia recurentului, fără administrarea acestor probe, instanţa de apel nu avea cum să ajungă la concluzia că între părţi a fost încheiat un contract de mandat, măsura executării acestuia de intimaţi şi nu avea cum să califice raportul obligaţional dintre părţi ca fiind specific unui contract de mandat şi nu unui contract de împrumut sau unui alt tip de contract.

- Pe temeiul pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a susţinut că în rejudecare instanţa de apel a menţinut, în mod greşit, sentinţa tribunalului şi a criticat decizia prin prisma calificării eronate a raportului obligaţional ca fiind unul specific contractului de mandat, în condiţiile în care nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acesta.

A arătat astfel că din înscrisurile de la dosar nu rezultă obligaţia clară asumată chiar verbal de către intimaţi să încheie acte juridice pe seama sa, cu sau fără reprezentarea sa, element esenţial pentru existenţa contractului de mandat, prevăzut de art. 2009 C. civ.. Totodată, a susţinut că nu rezultă nici faptul dacă presupusul mandat acordat de recurent era cu titlu gratuit sau oneros, cu sau fără reprezentare şi temeiul pentru care solicită restituirea sumelor de bani acordate mandatarilor, pentru că o eventuală neîndeplinire a obiectivelor unui eventual mandat ar fi trebuit demonstrate cu probele solicitate.

A mai arătat că dacă se presupune existenţa unui contract de mandat între părţi, încheierea acestuia necesită forma scrisă, dacă nu autentică, pentru înfiinţarea unei firme şi construirea unei case/pensiuni şi un mandat expres, conform art. 2016 C. proc. civ., mandatul general fiind valabil doar pentru acte de administrare şi conservare.

A concluzionat că instanţa de apel nu putea califica raporturile dintre părţi, în condiţiile în care din înscrisurile de la dosar nu rezultă suficiente elemente pentru determinarea acestora, singurul element cert în cauză fiind incidenţa principiului îmbogăţirii fără justă cauză ale cărui elemente constitutive sunt îndeplinite.

6. Apărările formulate în cauză

Intimaţii - pârâţi nu au formulat întâmpinare în cauză.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru şi comunicat părţilor, iar prin încheierea din 2 februarie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 25 mai 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând conţinutul criticilor formulate, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului, potrivit celor ce urmează.

-Nefondat critică reclamantul activitatea instanţei de apel din rejudecare pentru refuzul "din nou" al acesteia de a administra probele propuse cu scopul ca "intimaţii-pârâţi să demonstreze măsura în care şi-au îndeplinit obligaţiile", respectiv în ce măsură au finalizat construirea pensiunii D. şi au pus în funcţiune compania de transport "A noastră Bunica şi Bunicul".

Nu acesta a fost sensul şi scopul trimiterii cauzei spre rejudecare dispusă prin precedenta decizie de casare, aşa cum lasă de înţeles reclamantul atunci când critică un reiterat refuz al instanţei de apel de a administra probe pe fondul raporturilor litigioase.

Se impune menţionat, de altfel, că, la rândul său, decizia de casare a respins ca nefondată critica identică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care reclamantul criticase, cu referire la activitatea instanţei de apel din primul ciclu procesual al cauzei, lipsa de rol activ prin aceea că nu dăduse curs solicitării ca intimaţii-pârâţi să demonstreze măsura în care şi-au îndeplinit obligaţiile corelative, anume măsura în care au finalizat construirea pensiunii D. şi au pus în funcţiune compania de transport "A noastră Bunica şi Bunicul".

Instanţa de recurs a reţinut, în aprecierea ca atare a criticii, ca fiind pertinent argumentul instanţei de apel, care nu încuviinţase administrarea de probe pe fondul cauzei, în considerarea imperativului realizării unei judecăţi în limitele învestirii, limite care au fost trasate prin cererea reclamantului şi în care se invocase drept cauză juridică a pretenţiilor, nerespectarea de către pârâţi a unui contract de împrumut fără dobândă, pe termen nedeterminat.

Aceeaşi critică, susţinută pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost respinsă ca nefondată prin decizia de casare, reţinându-se că refuzul instanţei, de a administra probele din care să rezulte modalitatea/măsura executării obligaţiilor de către pârâţi, a fost justificat de neînvestirea instanţei cu analiza unei alte cauze juridice a pretenţiilor decât cea a unui contract de împrumut nerespectat.

În sfârşit, sensul şi scopul deciziei de casare au fost acelea de a se identifica în concret în ce constă convenţia (nenumită şi nescrisă) reţinută ca încheiată între părţi prin decizia de apel din primul ciclu procesual, pentru a se putea afirma cu certitudine existenţa unui temei contractual pentru desocotirea părţilor, în prezenţa căruia acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză, conform art. 1348 C. civ., ar dobândi caracter subsidiar.

În acest înţeles al deciziei de casare, corect desluşit şi reiterat la termenul de dezbatere a apelului, a respins instanţa de rejudecare probele propuse de reclamant în vederea dovedirii construirii de către pârâţi a unei pensiuni denumită "Casa bunica" şi a înfiinţării unei societăţi de transport, probe care, în mod evident nici nu respectau cadrul procesual de învestire configurat prin cererea de chemare în judecată, dar nici nu răspunderea unor scopuri impuse prin decizia de casare.

Pentru aceste motive, critica reclamantului referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (4) C. proc. civ. nu va fi primită, sensul normei, care afirmă că în rejudecarea după casare sunt admisibile orice probe prevăzute de lege, neputând fi altul decât acela că sunt admisibile orice probe care se integrează şi susţin obiectul procesului configurat în limitele sale de învestire (părţi, obiect, cauză).

- De asemenea, nefondat este criticată şi soluţia pronunţată de instanţa de apel sub motivul că, de vreme ce a calificat raporturile convenţionale dintre părţi ca fiind specifice contractului de mandat, s-ar fi impus ca, pe cale de consecinţă, să fie admis apelul, anulată sentinţa de primă instanţă şi obligaţi pârâţii la restituirea sumei totale de 88.000 eu, în temeiul contractului de mandat neexecutat, caz în care instanţei i-ar fi fost utile probele neîncuviinţate.

Aceste critici nu au nicio legătură cu parametrii procesuali în care trebuia realizată judecata în apel, subsecvent deciziei de casare.

Înainte de toate, instanţa de casare a impus instanţei de rejudecare doar o identificare prin calificare a raporturilor convenţionale, în măsura în care s-a semnalat că existenţa şi reţinerea acestora a împiedicat luarea spre cercetare şi a temeiului juridic subsidiar al acţiunii, respectiv cel al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză.

Decizia de casare a dispus o trimitere a cauzei spre rejudecare nu în vederea cercetării şi soluţionării pe fond a unor alte raporturi juridice litigioase decât cele deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, ceea ce ar fi semnificat o încuviinţare a schimbării cauzei acţiunii în recurs, ci pentru a reflecta dacă chiar există la dispoziţia reclamantului o acţiune ex contractu pentru a acţiona împotriva pârâţilor şi în prezenţa căreia să se justifice aplicabilitatea normei din art. 1348 C. civ. ce consacră caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso care, pe acest temei, fusese lăsată necercetată în primul ciclu procesual de judecată parcurs de litigiu.

Or, examinând din nou raporturile dintre părţi pe baza probelor deja administrate în cauză, instanţa de apel în rejudecare a stabilit că, neîndoielnic, au existat raporturi convenţionale între reclamant şi pârâţi, altele decât cele concretizate în raporturile juridice de muncă dintre reclamant şi pârâta B., întinse pe perioada 2013-2015 şi reflectate în contractul de muncă cu remuneraţie redusă pe durată nedeterminată încheiat la 15.11.2014 (în baza căruia pârâta era remunerată cu 500 euro lunar). Aceste alte raporturi juridice dintre reclamant şi pârâţi s-au concretizat prin virarea de către primul în conturile celor din urmă a unor consistente sume de bani (64.00 eu în contul pârâtei, din care a returnat 38.500 eu la 8.09.2015, şi 62.500 eu în contul pârâtului), care nu au constituit nici salarii ori bonusuri pentru munca prestată de soţie, ci urmau a fi utilizaţi pentru construirea unei case cu destinaţia de pensiune şi a unei firme de transport, scopul final fiind ca, din realizarea acestora, reclamantul să obţină beneficii.

Probele au mai relevat că pârâţii au edificat casa şi au înfiinţat firma de transport, rămânând neelucidat în ce mod avea să funcţioneze firma, dacă reclamantul avea să fie asociatul unic al acesteia, etc.

Interpelat de instanţa de recurs, reprezentantul convenţional al reclamantului a confirmat existenţa unei înţelegeri între părţi în privinţa transferării unor sume de bani şi utilizării lor de către pârâţi, precizând că aceştia din urmă aveau să fie proprietarii pensiunii şi ai firmei de transport, fără a putea specifica dacă reclamantul urma să primească o cotă de participare la aceasta. A negat însă existenţa şi calificarea raporturilor dintre părţi ca fiind cele ale unui contract de mandat.

Aşadar, în rejudecarea cauzei s-a confirmat o cu totul altă realitate juridică între părţi, diferită de cea a unui contract de împrumut nerespectat (nerespectare explicată prin nerealizarea scopului pentru care a fost acordat, acela al achiziţionării unei locuinţe de către B. şi al înfiinţării unei firme comune de către C., dar în privinţa căreia probele au relevat, totuşi, realizarea obiectivelor), afirmată prin cererea de chemare în judecată, circumstanţe în care instanţa de apel nu putea decât să menţină soluţia primei instanţe care respinsese acţiunea tocmai întrucât apreciase că raporturile dintre părţi nu corespund celor specifice contractului de împrumut.

Soluţia de admitere a apelului, cu consecinţa admiterii acţiunii, pentru neadoptarea căreia critică reclamantul ca nelegală decizia instanţei de apel, nu putea fi dispusă cât timp s-a reţinut că nu s-a dovedit că reclamantul a urmărit restituirea banilor.

Instanţa de recurs notează, în plus, că nu s-a afirmat (şi nici demonstrat) în ce condiţii ar fi trebuit să se producă restituirea banilor de către pârâţi şi nici care ar fi criteriul de apreciere al neîndeplinirii obligaţiilor asumate de aceştia.

Când afirmă că toate aceste împrejurări ar fi putut fi lămurite prin probele a căror administrare instanţa de rejudecare a refuzat-o, reclamantul nesocoteşte că regulile de desfăşurare a judecăţilor sunt guvernate de principiul "da mihi factum, dabo tibi jus", ceea ce presupune că, înainte de a căuta să probezi, trebuie ca şi instanţa, şi părţile să ştie ce urmăresc a supune verificării, confirmării prin probe. Or, reclamantul se plânge de faptul că nu a fost lăsat să construiască prin probe ceea ce nici nu a descris, ca motivare în fapt şi în drept, prin cererea de chemare în judecată.

Sunt însă îndreptăţite criticile acestuia care contestă corectitudinea calificării raporturilor juridice dintre părţi ca fiind proprii contractului de mandat, afirmaţiile instanţei de rejudecare pe acest aspect fiind, de altfel, lipsite de orice fundament.

Realitatea rezultată din probe şi din interpelările părţilor, pe baza căreia s-a stabilit că înţelegerea a fost ca reclamantul să furnizeze pârâţilor sumele de bani necesare construirii unei pensiuni şi înfiinţării unei firme de transport, din exploatarea cărora el să obţină profituri, este, pe de o parte, mult prea complexă, iar pe de altă parte, mult prea generală pentru a putea califica raporturile convenţionale ca fiind proprii contractului de mandat, definit prin dispoziţiile art. 2009 C. civ., ca acel contract prin care o parte (mandatar) încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi (mandant).

Se impune, prin urmare, înlăturarea acestor considerente ca nefiind susţinute prin argumentarea instanţei, însă ceea ce este definitoriu în privinţa dezlegării raporturilor litigioase în speţă, este realitatea că, la baza acestora, s-a aflat o înţelegere, o convenţie a părţilor, o manifestare bilaterală de voinţă care, în măsura arătată prin decizia instanţei de apel, a şi fost pusă în practică şi executată de părţi.

Imposibilitatea calificării precise a acestei înţelegeri ori a standardizării sale de către instanţa de rejudecare decurge, în primul rând, din condiţiile iniţierii litigiului, pe baza unei cereri a cărei cauză juridică (cea a împrumutului nerespectat de pârâţi) a fost contrazisă prin probele administrate, care au relevat raporturi juridice de o mai mare complexitate, dar a căror descriere completă nu s-a realizat nici prin cererea de chemare în judecată, dar nici pe parcursul judecăţii.

În mod cert însă, situaţia de fapt reţinută în urma rejudecării cauzei nu poate fi decât una ce are un izvor convenţional, indiferent de calificarea naturii acestuia, după cum corect a arătat şi instanţa de apel, opusă, deci, ori care exclude ipoteza unor circumstanţe proprii îmbogăţirii fără justă cauză, caracterizate prin producerea unor fapte juridice în care are loc însărăcirea unei părţi şi corelativa îmbogăţire a alteia, în absenţa unei cauze legitime.

De altfel, şi reclamantul, atunci când critică neîncuviinţarea de către instanţa de rejudecare a probelor propuse pe fondul cauzei, susţine că prin mijlocirea acestora avea să demonstreze "măsura în care pârâţii şi-au îndeplinit obligaţiile", invocând, deci, un conţinut convenţional al raporturilor dintre părţi.

De asemenea, cel care, adresându-se instanţelor cu o acţiune în obligarea pârâţilor la restituirea unei sume de bani şi a cărei justificare o plasează în sfera neexecutării culpabile de către aceştia a obligaţiilor convenite, nu poate pretinde că aceeaşi acţiune întruneşte condiţiile descrise de art. 1345 C. civ., potrivit cărora, cel care, în mod neimputabil s-a îmbogăţit fără justă cauză, în detrimentul altuia, este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană.

Există o evidentă incongruenţă logico-juridică între temeiurile pentru care reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la restituirea sumelor de bani - cel al neexecutării obligaţiilor lor convenţionale (calificate prin acţiune ca fiind proprii contractului de împrumut cu termen nedeterminat) şi cel al îmbogăţirii fără justă cauză, incidenţa celui din urmă fiind categoric înlăturată prin probatoriile care au confirmat existenţa de raporturi convenţionale între reclamant şi pârâţi, în virtutea cărora acestora din urmă le-au fost transferate în mod repetat sumele de bani în dispută.

Chiar dacă convenţia părţilor nu corespunde unei anume tipologii de contract, reclamantul păstrează deschisă calea unei acţiuni ex contractu prin care să arate şi să demonstreze în ce a constat această înţelege şi sub ce aspecte poate ea fi considerată nerespectată de pârâţi, pentru a se justifica obligarea lor la restituirea sumelor pe care s-a dovedit că el le-a transferat.

Rămân, în aceste circumstanţe, incidente dispoziţiile art. 1348 C. civ. a căror aplicare a reţinut-o şi instanţa de apel în decizia sa, motiv pentru care recursul declarat, pentru motivele arătate, va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 135/A din 26 mai 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2022.