Accessibility liability for higher education institutions under Law 448/2006 and omission to address appellate arguments

Şedinţa publică din data de 25 mai 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 17 iulie 2018, A. a solicitat în contradictoriu cu Universitatea din Piteşti şi Universitatea Constantin Brâncoveanu, să se constate inexistenţa rampelor de acces, a locurilor de parcare adaptate şi marcate cu panou de informare, a grupurilor sanitare adaptate, a ascensoarelor pentru persoanele cu dizabilităţi, la nivelul celor două pârâte, care aveau îndatorirea de a proiecta şi amplasa căi de acces conform Legii nr. 448/2006, republicată în 2008; să fie obligate pârâtele să efectueze lucrările necesare privind construirea pe cheltuiala lor, conform Legii nr. 448/2006, a căilor de acces stabilite prin lege privind instituţiile de învăţământ superior, precum şi obligarea pârâtelor în solidar, la plata sumei de 150.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin fapta acestora, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe Legea nr. 448/2006, republicată în 2008: art. 4, art. 5 alin. (11), (20) şi 27, art. 7 alin. (1) şi (2), art. 15 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1), art. 18 alin. (1), art. 19, art. 62 alin. (1), art. 65 alin. (1), Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată în 2014: art. 1 alin. (2) lit. a), art. 2 alin. (4), Normativul nr. 189/2013 (NP 051/2012, revizuire NP 051/2000), Constituţia României: art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 50, Carta Socială Europeană revizuită, aprobată prin Legea nr. 74/1999, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 14, precum şi art. 1357 alin. (1) şi art. 1385 din noul C. civ.

Prin încheierea din 18 decembrie 2018, Tribunalul Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei material - funcţionale a secţiei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei civile a Tribunalului Argeş.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Tribunalul Argeş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 448 din 29 noiembrie 2019, a respins ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Universitatea din Piteşti şi Universitatea Constantin Brâncoveanu.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 2083 din 12 mai 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului. A anulat în parte, sentinţa în ceea ce priveşte cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Universitatea din Piteşti şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond. A menţinut sentinţa în ceea ce priveşte cererea formulată în contradictoriu cu Universitatea Constantin Brâncoveanu.

5. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând prin prisma pct. 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ., casarea deciziei cu privire la intimata Universitatea Constantin Brâncoveanu şi trimiterea cauzei pentru rejudecare, considerând că menţinerea hotărârii primei instanţe cu privire la cererea formulată în contradictoriu cu aceasta este greşită.

A prezentat situaţia de fapt, susţinând că după 9 ani de la promulgarea Legii nr. 448/2006, a constatat că nu există nici o adaptare pentru accesul persoanelor cu deficit locomotor. A arătat că, deşi din modul în care au reacţionat intimatele - pârâte, a înţeles că acestea cunoşteau legislaţia, au continuat să aibă un comportament dăunător şi discriminator la care a fost supus, prin suferinţa fizică şi morală pe care a îndurat-o, suferinţă care nu va putea fi înlăturată în totalitate, datorată vătămării sănătăţii, restrângerii posibilităţilor de viaţă socială normală, prin negarea accesului la educaţie şi formare profesională, atingeri aduse demnităţii, cinstei şi onoarei sale.

A arătat astfel că intimata Universitatea Constantin Brâncoveanu a recunoscut că a luat cunoştinţă de faptul că avea nevoie de acces conform legislaţiei interne şi internaţionale ca utilizator de fotoliu rulant, dar nu a luat măsuri pentru a-i asigura accesul, fiind examinat doar la domiciliu, aceasta stare împiedicându-l să fie prezent în sălile de curs, la secretariat, bibliotecă, în laboratoarele de specialitate.

A considerat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că în materia răspunderii delictuale nu sunt întrunite condiţiile referitoare la obligaţiile solidare. A învederat că acest caracter solidar este dat de art. 1382 C. civ., fapta prejudiciabilă a intimatelor rezultând din încălcarea dreptului la un spaţiu accesibil, care este un drept fundamental al persoanelor cu dizabilităţi şi totodată un drept cheie, deoarece permite exercitarea celorlalte drepturi care i-au fost anulate prin nerespectarea prevederilor Legii nr. 448/2006, Constituţiei României, precum şi tratatelor internaţionale la care România este parte.

A mai considerat că instanţa de apel în mod neadmis, i-a încălcat dreptul la un proces echitabil prin faptul că i-a respins proba cu expertiza tehnică de specialitate, ceea ce echivalează cu necercetarea forndului, pronunţând soluţia de respingere fără nicio motivare.

S-a prevalat în susţinerea celor expuse de dispoziţiile art. 20 şi art. 22 C. proc. civ., precum şi de art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit recurentului, lipsa motivelor de fapt şi de drept care au justificat soluţia şi respectiv, caracterul contradictoriu al considerentelor rezidă din reţinerea potrivit căreia clădirea a început să fie dezafectată (deşi nu era dezafectată în perioada noiembrie 2015 - februarie 2016) în anul 2016 şi apoi vândută în 2017, deşi în adresele ANPIS nr. x şi nr. y se arată că în perioada menţionată nu erau adaptări pentru uzul persoanelor cu deficit locomotor, criticile încadrându-se în pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

A solicitat de asemenea, a se constata greşita reţinere a lipsei vătămării, ca o condiţie a răspunderii delictuale, pe considerentul că în perioada 2001 - 2008 a urmat cursurile Universităţii Constantin Brâncoveanu, constatându-se că unele cadre didactice s-au deplasat la domiciliul său în vederea susţinerii examenelor (deoarece nu a avut acces în universitate), greşita apreciere asupra cadrului învestirii în legătură cu pretenţiile care au făcut obiectul judecăţii, în condiţiile în care a arătat punctual lipsa căror adaptări a pretins în acord cu Normativul NP 051/2012, precum şi încălcarea art. 1357 C. civ. în corelare cu obligaţiile impuse prin Legea nr. 448/2006, critici încadrabile în pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Prevalându-se de dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. şi susţinând că motivarea este de esenţa hotărârilor reprezentând o garanţie pentru părţi că au fost analizate cu atenţie cererile lor, recurentul a considerat că o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează practic, cu inexistenţa motivării.

În opinia recurentului, din motivarea instanţei de apel se constată că aceasta a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, întrucât, deşi a respins ca nefondată, cererea de chemare în judecată faţă de intimata Universitatea Constantin Brâncoveanu, în raport de considerentele hotărârii, în realitate, a reţinut inadmisibilitatea acesteia, neanalizându-i-se cererea prin raportare la normele răspunderii civile delictuale.

Mai mult, a susţinut, prin prisma respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care i-au format convingerea, că instanţa de apel nu a luat în considerare niciunul din argumentele indicate în cuprinsul cererii de apel, neanalizând susţinerile formulate. Potrivit recurentului, instanţa s-a limitat a prelua apărările intimatei, deşi, în raport de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., ar fi trebuit să indice propriile motive de fapt şi de drept, arătându-se considerentele pentru care i s-au înlăturat cererile şi i s-au respins susţinerile.

În continuare, recurentul a prezentat condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, care converg la obligarea intimatei Universitatea Constantin Brâncoveanu la repararea prejudiciului conform art. 1385 C. civ., vinovăţia rezultând din faptul că aceasta avea obligaţia de proiecta şi amplasa căi de acces conform Legii nr. 448/2006.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatele - pârâte nu au formulat întâmpinări în cauză.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru şi comunicat părţilor, iar prin încheierea din 2 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu, recursul şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 25 mai 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Potrivit prevederilor art. 497 C. proc. civ. în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată:

"Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă".

De asemenea, potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., "Motivele de casare - (1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (cererea nr. 57.808/00), a statuat în mod expres că:

"dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (…) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată (…) Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)".

Aplicând aceste considerente circumscrise prevederilor art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., speţei prezente deduse judecăţii, evident în limitele stabilite prin cererea de recurs, potrivit art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 477 şi art. 479 C. proc. civ., respectiv doar în privinţa intimatei Universitatea Constantin Brâncoveanu, Înalta Curte observă convergent criticilor din recurs formulate, că instanţa de apel nu a răspuns unui motiv de apel esenţial formulat de apelantul reclamant.

Astfel, în acord cu criticile acestei părţi procesuale, Înalta Curte observă că în cadrul deciziei recurate, instanţa de apel nu a analizat deloc motivul de apel constând în faptul că în configurarea situaţiei de fapt, trebuie să se ţină cont de adresele nr. x/2016 şi nr. y/2017 ale Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, adrese indicate pe larg în cadrul cererii de chemare în judecată (ca de altfel, şi în cadrul cererii de apel) şi ataşate acesteia, adrese care ar confirma susţinerile reclamantului referitoare la întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale în persoana intimatei Universitatea Constantin Brâncoveanu şi pe care - la fel ca şi în cazul altor probe sau apărări ale reclamantului - instanţa de fond nu le-ar fi verificat în mod temeinic, ci doar potrivit unei aparenţe de motivare a sentinţei pronunţate (a se vedea în acest sens, criticile de la filele x din cererea de apel).

Convergent aserţiunilor recurentului reclamant, Înalta Curte observă faptul că instanţa de apel pur şi simplu a ignorat acest motiv de apel amplu dezvoltat de apelantul reclamant. Astfel, Înalta Curte notează că instanţa de apel nu a afectat niciun singur considerent, acestui motiv de apel invocat şi dezvoltat prin cererea de apel, astfel cum s-a ilustrat anterior. În cuprinsul considerentelor deciziei civile apelate, nu se regăseşte niciun argument de ordin juridic, al instanţei de apel, care să fundamenteze soluţia pronunţată în cauză, privitor la înlăturarea - evident ulterior evaluării sale - măcar prin anumite considerente comune, a criticilor formulate de partea apelantă reclamantă, care configurează acest motiv de apel şi care erau menite să determine configurarea situaţiei de fapt a cauzei deduse judecăţii.

Indiferent dacă aprecia că acest motiv de apel circumscris prevalent celor două adrese menţionate, invocat de apelantul reclamant, nu era întemeiat, instanţa de apel avea obligaţia procesuală de a îl analiza, fie şi sintetic, concis şi de a îl înlătura în prealabil expunerii concluziei sale finale negative.

Pe cale de consecinţă, Curtea apreciază în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse, că instanţa de apel nu a soluţionat integral fondul cauzei în privinţa căii de atac declarate, devenind astfel, incidente dispoziţiile obligatorii ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ. în referire la art. 497 C. proc. civ. anterior ilustrate, referitoare la admiterea recursului declarat, casarea în parte a deciziei civile recurate, în privinţa soluţiei faţă de intimata Universitatea Constantin Brâncoveanu şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, din acest motiv, instanţa de recurs neputând să procedeze însăşi la analiza pentru prima dată a acestui motiv de apel care este arondat configurării situaţiei de fapt a cauzei, întrucât potrivit art. 488 C. proc. civ., ea exercită un control exclusiv de legalitate al deciziei recurate.

2. Criticile recurentului referitoare la proba cu expertiză judiciară solicitată de apelant au însă, caracter nefondat.

Astfel, potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ., probele se încuviinţează în măsura în care sunt utile ("duc la soluţionarea procesului") iar potrivit art. 330 C. proc. civ., expertiza se încuviinţează atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, încheierea de numire a expertului trebuind să stabilească obiectivele asupra cărora acesta urmează să se pronunţe (art. 331 alin. (2) C. proc. civ.).

Or, contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte observă faptul că în faza procesuală a apelului, reclamantul - promotorul căii de atac respective - nu a solicitat proba cu expertiză judiciară, nici prin cererea de apel (în finalul acesteia, la rubrica destinată probelor, această parte procesuală indicând faptul că solicită "suplimentarea probatoriului cu înscrisuri, înscrisuri ataşate prezentei, precum şi cu orice probă concludentă", ultima parte fiind caracterizată prin generalitate şi lipsă de concreteţe juridică) şi nici la termenul de propunere a probelor în faţa instanţei de apel, la data de 28.04.2021, când reclamantul prin avocat ales a solicitat (şi i s-a încuviinţat) exclusiv proba cu înscrisuri.

În privinţa criticii din recurs aferente respingerii în mod nemotivat de către instanţa de fond, a probei cu expertiză solicitată de către reclamant, Înalta Curte constată faptul că la termenul de judecată din data de 06.09.2019, tribunalul a procedat la respingerea acestei probe, prezentând însă, argumentele sale de fapt şi de drept care i-au fundamentat respectiva decizie: împrejurarea că din perspectiva art. 194 C. proc. civ., proba a fost propusă generic, respectiv fără indicarea tezei probatorii şi caracterul nerelevant al probei pentru soluţionarea cauzei. Aşadar, inclusiv această critică invocată de recurent nu este fondată.

3. În ce priveşte modalitatea în care s-a făcut aplicarea normelor de drept material (art. 1357 şi urm. C. civ. coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 448/2006) referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale, felul în care se identifică potrivit ansamblului probator administrat în cauză, faptele ilicite reclamate, prejudiciul de ordin moral, vinovăţia şi raportul de cauzalitate, Înalta Curte constată că ele vor fi avute în vedere de către instanţa de trimitere la momentul rejudecării, faţă de soluţia de casare cu trimitere ce va fi dispusă.

În evaluarea întrunirii sau nu în speţă, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, pe baza, evident, a probatoriului administrat în cauză, se va ţine seama şi de împrejurarea că faptele ilicite pot consta deopotrivă în acţiuni şi inacţiuni şi vor fi avute în vedere atât normele de drept comun în materie (art. 1357 şi urm. C. civ.), cât şi dispoziţiile Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap care instituie o prezumţie de vătămare a drepturilor persoanelor cu cerinţe speciale pentru ipoteza în care nu sunt respectate cerinţele minimale de deplasare şi acces, prin neadaptarea spaţiilor, în vederea asigurării accesului neîngrădit (adică fără limitare sau restricţii la mediul fizic). În acest sens, se constată că potrivit art. 4 din Legea nr. 448/2006, autorităţile publice, furnizorii de servicii sociale, precum şi persoanele fizice şi juridice responsabile au nu doar obligaţia să promoveze, ci să respecte şi să garanteze drepturile persoanelor cu handicap, în concordanţă cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, ratificată prin Legea nr. 74/1999.

În fine, întrucât în cauză nu a fost cercetat fondul cauzei, potrivit statuărilor din prezenta decizie de recurs şi concomitent - în privinţa intimatei Universitatea din Piteşti - potrivit soluţiei nedesfiinţate a instanţei de apel, Înalta Curte constată că în rejudecare, în măsura în care se va stabili întrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale în privinţa fiecărei intimate, atunci, în raport cu situaţia de fapt concretă care va fi configurată de instanţele devolutive ale fondului, se va aprecia inclusiv asupra incidenţei sau nu în cauză, a art. 1382 C. civ. referitor la răspunderea solidară a celor două intimate.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2083 din 12 mai 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, va casa în parte, decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel cu privire la soluţia dată faţă de pârâta Universitatea Constantin Brâncoveanu. Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate, Înalta Curte constatând totodată, astfel cum s-a enunţat, că devine inutilă urmare a acestei soluţii pronunţate, analiza celorlalte critici de recurs - mare parte din ele, arondate fondului raportului juridic dintre părţile procesuale - formulate de către recurentul reclamant, ele urmând a fi evaluate, în rejudecare, de către instanţa de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2083 din 12 mai 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează în parte, decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel cu privire la soluţia dată faţă de pârâta Universitatea Constantin Brâncoveanu.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2022.