Bear attack liability upheld: Ministry must pay moral damages as bear's legal keeper

Şedinţa publică din data de 25 mai 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la 18 ianuarie 2018, A. şi B., ambele prin reprezentanţi legali C. şi D., au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Mediului, E., Regia Naţională a Pădurilor prin Direcţia Silvică Braşov - Ocolul Silvic Făgăraş şi Municipiul Făgăraş prin Primar, obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 500.000 RON în favoarea primei reclamante şi a sumei de 200.000 RON în favoarea celei de-a doua reclamante, reprezentând despăgubiri cu titlu de daune morale, în temeiul art. 1375 şi art. 1377 C. civ., cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 286/S din 28 decembrie 2018, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamante, pe care le-a obligat să plătească pârâtului Municipiul Făgăraş suma de 17.850 RON cheltuieli de judecată. Cheltuielile de judecată avansate de stat cu titlu de ajutor public judiciar acordat reclamantelor au rămas în sarcina acestuia.

3. Primul ciclu procesual

3.1. Prin decizia nr. 617/Ap din 13 mai 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea în contradictoriu cu Ministerul Mediului şi Municipiul Făgăraş prin Primar. I-a obligat pe pârâţi să plătească, în solidar, reclamantei A. suma de 75.000 RON şi reclamantei B. suma de 20.000 RON daune morale. I-a obligat pe pârâţi să plătească reclamantelor suma de 7.100 RON cheltuieli de judecată la fond şi în apel şi să plătească către stat suma de 4.502,5 RON taxa de timbru, celelalte cheltuieli privind taxa de timbru rămânând în sarcina statului. A respins restul pretenţiilor şi a menţinut celelalte dispoziţii.

3.2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 2667 din 10 decembrie 2020, a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Făgăraş prin Primar împotriva deciziei curţii de apel, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului (în prezent Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor) împotriva aceleiaşi decizii.

4. Decizia pronunţată de curtea de apel, în rejudecare

Prin decizia nr. 322/Ap din 23 martie 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia I civilă a admis apelul declarat de A. şi B., ambele reprezentate de C. şi D. împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor pe care l-a obligat să plătească primei reclamante suma de 75.000 RON cu titlu de daune morale şi celei de-a doua reclamante suma de 20.000 RON cu acelaşi titlu. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantelor suma de 7.100 RON cheltuieli de judecată la fond şi în apel şi să plătească către stat suma de 4.502,5 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, celelalte cheltuieli privind taxa de timbru rămânând în sarcina statului. A redus de la 17.850 RON la 7.000 RON suma la care reclamantele au fost obligate către pârâtul Municipiul Făgăraş cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins restul pretenţiilor şi a menţinut celelalte dispoziţii.

5. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor solicitând casarea deciziei atacate, iar urmare a rejudecării procesului, admiterea excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului, iar în situaţia în care se va trece peste aceasta, respingerea acţiunii împotriva sa, ca nefondată.

A învederat că nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, întrucât, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, gestionarul fondului de vânătoare este Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Braşov, aceasta fiind şi paznicul juridic al animalelor.

A solicitat a se constata că Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nu prevede modalitatea de atragere a răspunderii civile delictuale, urmând a se aplica dispoziţiile dreptului comun în materie, respectiv cele ale art. 1375 C. civ. care instituie obligaţia persoanei care are paza juridică a animalului de a răspunde pentru prejudiciile cauzate de acesta indiferent de culpă.

A arătat că distincţia dintre administratorul fondului cinegetic şi gestionarul acestuia este foarte clar delimitată de art. 1 din Legea nr. 407/2006, prin acelaşi act normativ fiind definită şi activitatea de gestionare.

În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, printre atribuţiile gestionarului fondului cinegetic se regăseşte şi aceea de a asigura paza faunei cinegetice din fondurile cinegetice contractate, raţiune pentru care recurentul a învederat că nu avea obligaţia de a păzi fauna de interes cinegetic.

A solicitat astfel, potrivit art. 40 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., având în vedere că nu s-a putut demonstra calitatea procesuală pasivă a recurentului, respingerea cererii îndreptată împotriva sa.

A susţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, care constituie un obstacol în continuarea litigiului împotriva sa.

Totodată, fiind o excepţie de fond înseamnă că au fost nesocotite norme juridice de ordine publică, ceea ce presupune că atare excepţii pot fi invocate oricând în cursul procesului, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

Dacă se va trece peste excepţia invocată, recurentul a solicitat respingerea acţiunii faţă de minister, în virtutea prevederilor legale în vigoare, întrucât a considerat că nu poate răspunde pentru atacul ursului în Municipiul Făgăraş.

Prevalându-se de motivul de casare cuprins la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a susţinut contrarietatea considerentelor deciziei din apel.

Astfel, pe de o parte, curtea de apel a reţinut angajarea răspunderii delictuale în condiţiile dispoziţiilor de drept comun ale art. 1375 şi art. 1377 C. civ. şi nu ale celor cu caracter special în materia gestionării exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic din Legea nr. 407/2006, iar pe de altă parte, a invocat că ministerul trebuie să răspundă pentru prejudiciul cauzat, nu în virtutea dreptului comun, ci în calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecţia mediului, având şi atribuţii de control şi supraveghere asupra animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs conferite de legiuitor prin Legea nr. 407/2006.

Recurentul a criticat decizia din apel şi pentru a fi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în opinia sa, ministerul neavând obligaţia de a răspunde pentru atacul animalului sălbatic pe raza unei unităţi administrativ teritoriale pe care nu o administrează şi gestionează.

A solicitat a se constata că o atare interpretare şi aplicare a Legii nr. 407/2006 este de natură a genera o degrevare totală de sarcini pentru gestionarii fondurilor de vânătoare.

A susţinut, totodată, că argumentul reţinut de instanţă potrivit căruia urşii nu pot fi vânaţi este criticabil, întrucât există proceduri speciale prin care se pot face derogări de la interdicţia de recoltare. Mai mult, exista şi posibilitatea de relocare a acestora, atât relocarea cât şi recoltarea făcându-se în baza solicitării autorităţilor locale, ministerul neavând cum să cunoască şi gestioneze probleme punctuale existente la nivel local.

A arătat că prin soluţia pronunţată de instanţa de apel nu s-a cercetat dacă gestionarul şi-a îndeplinit obligaţiile legale şi contractuale, făcându-se o aplicare deficitară a dispoziţiilor Legii nr. 407/2006. A mai arătat că textul de lege invocat de instanţă nu are aplicabilitate în speţă, întrucât, în conformitate cu art. 13 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 407/2006, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are obligaţia de a acorda despăgubiri numai pentru pagubele produse de animalele sălbatice asupra culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice, în celelalte cazuri aplicându-se dispoziţiile dreptului comun în materie.

Recurentul a învederat că în litigiul pendinte nu sunt aplicabile prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1679/2008, care reglementează procedura de acordare a despăgubirilor doar în cazul pagubelor produse asupra culturilor silvice, agricole şi animalelor domestice.

Dacă prin interpretarea dată dispoziţiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 407/2006, instanţa opinează că autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are obligaţia de a repara orice pagubă produsă de animalele sălbatice, recurentul a solicitat respingerea pretenţiilor împotriva sa ca nefondate şi excesiv oneroase.

A precizat că legislaţia specială din domeniul vânătorii se completează cu dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1375 şi art. 1377 C. civ.

Or, în litigiul dedus judecăţii paza juridică a animalului revine Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Braşov, aceasta având calitate procesuală pasivă şi o răspundere obiectivă în ceea ce priveşte prejudiciile cauzate de animalele sălbatice fiinţei umane, atât în baza dispoziţiilor legale în vigoare, cât şi în temeiul contractului de gestiune.

În opinia recurentului, această concluzie se impune şi pentru motivul că Legea nr. 407/2006 nu cuprinde dispoziţii speciale, derogatorii aplicabile răspunderii civile pentru prejudiciile aduse integritării fizice de animalele din fondul cinegetic.

În continuare, recurentul a prezentat consideraţii asupra culpei Municipiului Făgăraş, arătând că în motivarea existenţei faptei ilicite în sarcina ministerului instanţa a precizat, fără a motiva în fapt şi drept, de ce nu sunt incidente dispoziţiile art. 63 alin. (1) lit. d) şi alin. (5) lit. b) din Legea nr. 215/2001.

Potrivit recurentului, în prezenta situaţie litigioasă sunt îndeplinite condiţiile pentru ca apariţia şi atacul animalului sălbatic să fie încadrate în noţiunea de situaţie de urgenţă.

Recurentul a criticat decizia atacată prin care a fost obligat să achite către stat sumele de 3005 RON la fond şi de 1502,5 RON în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise.

A precizat că instanţa şi-a bazat raţionamentul pe dispoziţiile art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, fără a se ţine cont că în raport de art. 30 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 este scutit de la plata taxei de timbru.

În opinia recurentului, este evident astfel că fiind scutit de la plata taxei judiciare de timbru nu poate fi obligat nici la achitarea taxei de timbru pe care reclamantele aveau obligaţia să o plătească şi de care au fost scutite.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Municipiul Făgăraş a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, având în vedere limitele casării şi faptul că instanţa de apel a stabilit cert că apariţia ursului în localitate nu se încadrează în ipoteza situaţiei de urgenţă, astfel cum aceasta este definită de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004.

Şi prin întâmpinarea intimatei - pârâte E. s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

S-a arătat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului a fost tranşată cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare pronunţată în ciclul procesual anterior, ca de altfel şi lipsa calităţii sale procesuale pasive.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a considerat că recurentul a dus argumente pur formale în susţinerea acestei critici.

Cât priveşte nelegalitatea deciziei reclamate de recurent din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a considerat că argumentele nu sunt întemeiate.

Recurentul în calitate de autoritate publică centrală pentru protecţia mediului are obligaţia de a stabili măsuri concrete de protejare şi conservare a exemplarelor din speciile strict protejate cât şi de prevenire a conflictelor dintre om şi fauna sălbatică, alături de celelalte instituţii responsabile.

Dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 407/2006 prevăd că fauna de interes cinegetic este bun public de interes naţional şi internaţional, iar potrivit art. 33 şi art. 38 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, pentru specia urs este interzisă orice formă de recoltare, capturare, ucidere, distrugere sau vătămare a exemplarelor aflate în mediul lor natural, excepţie făcând doar situaţiile aprobate de Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, prin ordin de ministru.

Nefiind gestionar de fonduri cinegetice limitrofe municipiului Făgăraş, din care provine ursul atacant, AJFPS Braşov nu are nicio obligaţie privind prevenirea pagubelor produse de acesta.

Prin întâmpinarea intimatelor - reclamante A. şi B., ambele reprezentate legal de C. şi D. s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, arătându-se de ce nu poate fi primită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului şi susţinându-se că motivele de recurs nu sunt întemeiate.

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinări.

7. Raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru şi comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19 ianuarie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului, s-a constatat că pot fi subsumate motivului de casare cuprins la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. criticile prin care s-a susţinut contrarietatea considerentelor deciziei din apel privitor la temeiurile de drept în raport de care curtea a reţinut angajarea răspunderii delictuale.

Astfel, recurentul a opinat că pe de o parte, curtea de apel a reţinut angajarea răspunderii delictuale în condiţiile dispoziţiilor de drept comun ale art. 1375 şi art. 1377 C. civ. şi nu ale celor cu caracter special în materia gestionării exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic din Legea nr. 407/2006, iar pe de altă parte, a invocat că ministerul trebuie să răspundă pentru prejudiciul cauzat, nu în virtutea dreptului comun, ci în calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecţia mediului, având şi atribuţii de control şi supraveghere asupra animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs conferite de legiuitor prin Legea nr. 407/2006.

Criticile astfel formulate nu pot fi însă primite.

Decizia atacată cu recurs a fost pronunţată de instanţa de apel ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâtul Municipiul Făgăraş prin Primar şi a trimiterii cauzei spre rejudecare prin decizia Înaltei Curţi nr. 2667 din 10 decembrie 2020.

Or, prin decizia de casare, instanţa de recurs a constatat că în speţă, cauza juridică înţeleasă ca fundament al pretenţiei deduse judecăţii o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în condiţiile dispoziţiilor de drept comun ale art. 1375 şi art. 1377 C. civ. şi nu ale celor cu caracter special în materia gestionării exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, cuprinse la art. 13 din Legea nr. 407/2006, care vizează exclusiv prejudiciile cauzate de animalele sălbatice culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice.

S-a reţinut astfel că din perspectiva cauzei juridice a litigiului, instanţele au fost învestite cu o acţiune în răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăţie, fundamentată pe obligaţia de garanţie a aşa-zisului comportament al animalului, astfel că antrenarea răspunderii necesită dovedirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului şi prejudiciu, precum şi a condiţiei speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al animalului.

Se observă că instanţa de apel, în rejudecare, a pornind tocmai de la aceste statuări obligatorii ale deciziei de casare şi a constatat că răspunderea reglementată de art. 1375 C. civ. este o răspundere obiectivă, care atrage necesitatea reparării prejudiciului fără a fi necesară dovada vinovăţiei persoanei răspunzătoare.

Prin prisma prevederilor art. 1375 C. civ., instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele instituite prin lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale faţă de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

S-a observat, ca atare, că ambele reclamante au suferit un prejudiciu, că fapta ilicită a pârâtului este una omisivă şi că în analiza raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu trebuie să se facă abstracţie de latura subiectivă, respectiv de reprezentarea mentală de către autorul faptei ilicite a conduitei sale şi a consecinţelor acesteia, fiind o răspundere obiectivă.

Prin urmare, criticile privind aşa-zisa contrarietate a considerentelor deciziei apelului nu-şi găsesc susţinere, prin decizia atacată fiind rejudecat apelul reclamantelor în limitele casării potrivit art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 407/2006 pot fi circumscrise motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., însă sunt nefondate.

Tot prin decizia de casare, Înalta Curte a constatat că pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional litigios, întrucât vânatul care se află în proprietatea statului este într-o libertate susceptibilă de supraveghere, care permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică, luând măsurile ce se impun pentru a preveni sau limita distrugerile pe care animalele le pot pricinui.

Totodată, instanţa de recurs, în raport de art. 1375 şi art. 1377 C. civ., a reţinut că în speţă, recurentul - pârât are ca atribuţie, conform art. 19 alin. (2)1 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, evaluarea populaţiilor din speciile prevăzute în Anexa nr. 2, în cadrul căreia se regăseşte şi specia urs.

S-a constatat că în calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecţia mediului, recurentul - pârât are şi atribuţii de control şi supraveghere asupra animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs, conferite de legiuitor prin Legea nr. 407/2006, atribuţii menite să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic.

În raport de aceste reţineri, instanţa de casare a constatat că soluţia instanţei de apel, prin care i s-a atribuit pârâtului minister calitatea de paznic juridic în înţelesul art. 1377 C. civ., este corectă, respectiva calitate nefiind echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului.

În ceea ce priveşte criticile privind lipsa calităţii procesuale pasive, acestea pot fi subsumate pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., însă vor fi analizate în măsura în care a fost respectat regimul juridic al invocării excepţiei procesuale şi nu se opun dezlegării obligatorii prin decizia de casare.

Or, după cum s-a precizat mai sus, prin decizia de casare s-a reţinut că este corectă constatarea instanţei de apel privind calitatea de paznic juridic a recurentului minister, potrivit art. 1377 C. civ.

Statuarea definitivă de către Înalta Curte, prin decizia de casare, asupra calităţii de paznic juridic al recurentului - pârât a avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 407/2006, art. 131 din Legea nr. 13/2020, art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2019 şi ale art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 20/2017.

Art. 501 alin. (1) C. proc. civ. reglementează obligativitatea, în caz de casare, pentru instanţa de trimitere, a hotărârilor instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, iar alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează în sensul că judecata după casare se face în limitele casării, litigiul rejudecându-se conform dispoziţiilor deciziei de casare.

În atare context, instanţa de trimitere nu mai este îndreptăţită să reexamineze o problemă de drept definitiv soluţionată prin decizia de casare a instanţei de recurs, care dobândeşte astfel autoritate de lucru judecat deplină.

Mai mult, se constată că Înalta Curte a statuat asupra legitimării procesuale a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional de răspundere delictuală, în considerarea calităţii dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ., similar considerentelor deciziei apelului atacată cu recurs.

În atare cadru procesual, se constată că pârâtul nu mai putea formula aceleaşi motive de recurs ignorând faptul că acestea şi-au găsit o dezlegare jurisdicţională definitivă.

Ca atare, nu mai pot fi primite susţinerile recurentului - pârât referitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive şi nici cele prin care a arătat că paza juridică a animalului revine Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Braşov sau cele prin care recurentul a prezentat consideraţii asupra culpei Municipiului Făgăraş.

Tot în pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. pot fi circumscrise şi motivele privind greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru la fond şi apel aferentă pretenţiilor admise, respectiv cele prin care se critică aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 şi art. 30 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.

Aceste susţineri nu sunt însă fundamentate juridic.

Astfel, conform art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 "Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale. Partea căzută în pretenţii va fi obligată la plata către stat a acestor sume".

În speţă, cele două condiţii prevăzute de textul de lege sunt îndeplinite, respectiv se constată că intimatelor - reclamante li s-a admis, prin încheierea din 20 martie 2018 a Tribunalului Braşov, cererea de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum total de 13.633,71 RON aferentă cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu inclusiv cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

Totodată, se observă că prin decizia atacată cu recurs, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor este parte căzută în pretenţii, în înţelesul textului de lege, în condiţiile în care, prin admiterea apelului declarat de reclamante, a fost admisă, în parte, acţiunea acestora şi a fost obligat ministerul la plata daunelor morale către reclamante în cuantumul specificat.

Prin urmare nu pot fi primite susţinerile recurentului - pârât potrivit cărora nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru întrucât este scutit de la plata acesteia, potrivit art. 30 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, în condiţiile în care scutirea prevăzută de textul de lege operează pentru acţiunile şi căile de atac formulate de subiecţii specificaţi, nefiind incident cazului în speţă.

Pentru toate aceste considerente, constatând legalitatea deciziei apelului în limitele impuse de decizia de casare, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

Văzând solicitarea intimatului Municipiul Făgăraş prin Primar de acordare a cheltuielilor de judecată, dovedite cu înscrisul de la dosar recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cererea urmează a fi admisă, recurentul fiind obligat la plata sumei de 2000 RON către intimat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea complexităţii cauzei, caracterizată prin aceea că, aşa cum s-a reţinut prin prezentele considerente, problemele deduse judecăţii au vizat, în mod preponderent, aspecte ce au fost dezlegate prin precedenta decizie de casare şi care sunt intrate în autoritate de lucru judecat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva deciziei nr. 322/Ap din 23 martie 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurent la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimatul - pârât Municipiul Făgăraş prin Primar, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2022.