Municipality ordered to pay default interest on delayed expropriation compensation; appeal rejected as res judicata bars relitigation.

Şedinţa publică din data de 25 mai 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti la data de 4 aprilie 2016, A. S.R.L. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1535 C. civ., art. 2, art. 3 alin. (1) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 şi art. 1 alin. (3), art. 2 şi art. 3 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Direcţia Transporturi Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei, obligarea pârâtului la plata de daune moratorii (dobânda legală) pentru neplata la scadenţă a sumei datorate reclamantei cu titlu de despăgubire pentru expropriere, sumă pe care a evaluat-o, prin raportare la data cererii, la 2.214.955,16 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 6843 din 13 septembrie 2016, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, secţia civilă a admis excepţia de necompetenţă materială. A declinat competenţa de soluţionare a cererii către Tribunalul Bucureşti, în raport de prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 C. proc. civ.

2. Primul ciclu procesual

2.1. Prin sentinţa nr. 1261 din 25 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Direcţia Transporturi Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei, pe care l-a obligat la plata către reclamantă a sumei de 21.693,29 RON reprezentând dobândă legală penalizatoare pe perioada 1 aprilie 2013 - 11 aprilie 2013 şi a sumei de 276.286,13 RON reprezentând dobândă legală pentru perioada 1 aprilie 2013 - 18 aprilie 2017, în condiţiile în care, anterior, prin încheierea de şedinţă din 28.11.2016, a reţinut ca fiind prescris dreptul reclamantei la acţiune pentru perioada 12.10.2009 - 1.04.2013.

2.2. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 586 A din 17 mai 2018, a admis apelurile declarate de reclamantă şi de pârât împotriva sentinţei tribunalului, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

3. Sentinţa pronunţată de tribunal, în rejudecare

Prin sentinţa nr. 2984 din 18 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, a admis, în parte, cererea reclamantei, l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 1.591.689,27 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare pe perioada 12 octombrie 2009 - 11 aprilie 2013 şi a sumei de 55.728,97 RON reprezentând dobânda legală pentru perioada 12 octombrie 2009 - 15 noiembrie 2019 calculată la debitul datorat de 701.750,95 RON şi, în continuare, până la data achitării debitului principal datorat.

4. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 4 A din 11 ianuarie 2021, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinţei tribunalului.

5. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Direcţia de Transporturi Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel.

În motivarea recursului formulat, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe din rejudecare, încălcând rolul activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ.. Potrivit acestuia, nu s-a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care instanţa a fost învestită, neadministrându-se probele necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi a aflării adevărului.

Recurentul a opinat că decizia atacată este nelegală pentru că instanţa nu a stăruit îndeajuns în vederea descoperirii adevărului şi a prevenirii oricăror greşeli în cunoaşterea faptelor, aspect ce rezultă din aceea că curtea de apel a preluat ca fiind adevărate aspectele reţinute prin hotărârea tribunalului, care sunt neîntemeiate, aspect invocat şi prin motivele de apel.

Deşi aparent tribunalul a avut în vedere dezlegările date prin decizia civilă nr. 586A/2018, în realitate, toată motivarea a fost axată pe aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a se motiva, în fapt şi în drept, temeinicia pretenţiilor reclamantei.

Totodată, curtea de apel, preluând argumentele tribunalului, s-a referit la dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ., precum şi la rapoartele de expertiză contabilă întocmite în cele două cicluri procesuale, în condiţiile în care prin decizia civilă nr. 586A/2018, instanţa de apel a constatat că se impune concluzia necesităţii de rejudecare a fondului acţiunii în integralitatea sa.

În continuare, recurentul a arătat că în cursul judecăţii apelului a invocat că, atât suma de 1.724.360,60 euro, considerată despăgubire, cât şi perioada pentru care s-au calculat dobânzi sunt eronate, prezentând argumentele care conduc la această concluzie. Consideră că sumele în baza cărora puteau fi calculate dobânzi sunt fie 1.601.488,19 eu - cu includerea TVA de 19%, fie suma de 1.390.613,39 eu, sumă stabilită prin sentinţa civilă nr. 1900/19.12.2008, rămasa irevocabilă la 2.10.2012. De asemenea, susţine că doar de la 2.10.2012 - data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 1900/19.12.2008 - reclamanta era îndreptăţită la dobânzi penalizatoare sau, cel mai devreme, de la 13.09.2011, care constituie data definitivării aceleiaşi hotărâri, urmare a respingerii apelului.

Municipiul Bucureşti nu poate datora dobânda legală penalizatoare pentru perioada 12 octombrie 2009 - 2 octombrie 2012, aspect consfinţit prin cele două hotărâri pronunţate în contencios administrativ, respectiv în dosarul nr. x/2012, menţionate şi în decizia nr. 586A/17 mai 2018.

Potrivit recurentului, în contradicţie cu titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1900/2008, dar şi cu Hotărârea Comisiei de aplicare a Legii nr. 198/2004 a fost stabilită în mod greşit dobânda legală penalizatoare în baza unui TVA mai mare decât cel aferent anului 2009.

A mai precizat că, aşa cum a arătat încă de la soluţionarea fondului, expertul contabil a fost de rea-credinţă atunci când a stabilit suma de 1.724.355,60 euro, în condiţiile în care suma corectă ce trebuia stabilită era de 1.654.832,92 euro, astfel cum reiese, atât din ordonanţarea de plată, cât şi din Hotărârea Comisie de aplicare a Legii nr. 198/2004, astfel încât diferenţa de 62.522,67 euro apare ca fiind nedatorată, aspect invocat în faţa instanţei de apel în rejudecare.

A făcut cunoscut că în apel în rejudecare, Municipiul Bucureşti a propus probe, respectiv adresa către ANAF şi o expertiză contabilă, ale cărei obiective le-a reiterat, probe respinse de curte.

Or, potrivit recurentului, administrarea probelor în cadrul procesului civil este strâns legată de respectarea principiului fundamental al aflării adevărului, iar acest obiectiv procesual este instituit prin C. proc. civ. care conţine reguli referitoare la rolul activ al judecătorului şi la administrarea şi sarcina probei.

A susţinut, în consecinţă, că prin luarea în considerare a adresei emise de ANAF, prin care se comunică cuantumul TVA-ului în anul 2009 şi prin raportare la titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1900/2008 reiese că a fost executată o sumă mai mare cu titlu de despăgubire decât cea avută în vedere de către experţi, rezultând astfel că şi sumele calculate cu titlu de dobândă legală penalizatoare şi dobândă legală sunt eronate.

A arătat că obligaţia instanţei de apel de a încuviinţa şi administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri reiese şi din prevederile art. 479 alin. (2) şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care trebuie coroborate cu cele care dau expresie caracterului devolutiv al apelului. În sprijinul afirmaţiilor sale, recurentul s-a prevalat şi de decizia nr. 9/2020 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii.

A concluzionat în sensul că cele două aspecte esenţiale, respectiv refuzul administrării probelor propuse în calea de atac a apelului, devolutivă, precum şi administrarea probei cu expertiză contabilă în rejudecare, cu obiective trasate de către o altă instanţă conduc la concluzia că decizia atacată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dreptului său la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, echivalând cu lipsirea pârâtului de o judecată efectivă a căii de atac.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului având în vedere că motivele invocate nu se încadrează în cele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că deşi recurentul invocă încălcarea art. 22 C. proc. civ. în realitate criticile vizează faptul că instanţa de apel nu a schimbat cadrul procesual al cauzei şi nu s-a substituit instanţei de executare, reglând aspecte care ţineau de calea specială a contestaţiei la executare. Astfel, potrivit intimatei, motivele de recurs vizează exclusiv nemulţumirile recurentului faţă de cuantumul sumei la care au fost calculate daunele moratorii, astfel cum a fost stabilită în procedura executării silite şi faţă de perioada pentru care au fost calculate acestea.

Mai mult, intimata a învederat că art. 488 alin. (2) C. proc. civ. interzice expres primirea motivelor de recurs care puteau fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului. Or, recurentul nu a invocat în primul ciclu procesual şi nici în calea de atac a apelului aceste motive, prin decizia nr. 586/2018 statuându-se definitiv că pârâtul nu a contestat nici existenţa, nici întinderea debitului şi nici suma rămasă neachitată.

Cum motivele de recurs nu conţin critici de nelegalitate, fiind motive care ţin de procedura contestaţiei la executare, neurmată de către pârât, intimata a susţinut că, în privinţa acestora, instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar.

În continuare, intimata - reclamantă a dezvoltat argumentele pentru care a considerat că trebuie respins recursul.

A susţinut că instanţa de apel a reţinut corect situaţia de fapt şi a aplicat corect legea, stabilind că hotărârea tribunalului a fost legală şi temeinică, aceasta având în mod real în vedere dezlegările din decizia civilă nr. 586/2018, definitivă.

Şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând a se respinge cererea de anulare a recursului, acesta încadrându-se temeiului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. A menţionat, că aşa cum a arătat prin cererea de recurs, instanţa de apel a încălcat rolul activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, neadministrând probele necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi a aflării adevărului.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a constatat neincidenţa nulităţii acestuia invocată prin întâmpinare, reţinându-se posibilitatea subsumării criticilor formulate la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru şi comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19 ianuarie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 25 mai 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecăţii critici care sunt nefondate, potrivit celor ce urmează.

Pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat pentru nelegalitate decizia instanţei de apel, afirmând că soluţia conţinută este rezultatul încălcării rolului activ al instanţei prevăzut de art. 22 C. proc. civ., care nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, prin neadministrarea probelor necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului. Această critică va fi examinată, deopotrivă şi pe tărâmul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece pune în discuţie, pe lângă corectitudinea dezlegării pe fond a raporturilor litigioase, şi regularitatea înfăptuirii judecăţii în raport cu etapa procesuală specifică în care s-a judecat cauza prin decizia atacată.

Pe calea acestei critici, pârâtul şi-a exprimat nemulţumirea faţă de neîncuviinţarea administrării în apel a probei constând în emiterea unei adrese către ANAF, care să ateste că la nivelul anului 2009 nivel TVA era de 19%, iar nu de 24%, ceea ce ar fi permis observarea că valoarea creanţei principale datorate faţă de reclamantă nu era aceea de 1.724.360, 60 eu vizată de dosarul de executare silită nr. x/2013, ci una mai mică (potrivit recurentului, fie 1.601.488,19 eu cu includerea TVA-ului de 19%, fie suma de 1.390.613,39 eu, cum s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 1900/19.12.2008) şi faţă de neîncuviinţarea unui supliment la expertiza contabilă administrată la fond (în scopul determinării despăgubirilor cerute de reclamantă de la alte date avansate de pârât decât cele avute în vedere în expetiza iniţială). De asemenea, şi-a exprimat nemulţumirea faţă de refuzul instanţei de a observa şi stabili că, funcţie de titlul executoriu la care se face raportarea, nivelul creanţei princiarele ar fi putut fi diferit, respectiv 1.390.613,39 eu dacă titlul executoriu ar fi fost reprezentat de sentinţa civilă nr. 1900/12.10.2012 sau 1.654.892,92 eu dacă s-ar fi avut în vedere Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 13/7.04.2009.

Tot astfel, s-a refuzat a se observa şi stabili că reclamanta putea fi îndreptăţită la dobânzi penalizatoare doar pe perioada 2.10.2012 (data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 1900/12.10.2012) - 11.04.2013 sau, cel mult, începând cu 13.09.2011 - momentul respingerii apelului împotriva sentinţei civile nr. 1900/12.10.2011 prin decizia nr. 680A/13.09.2011 a Curţii de Apel Bucureşti.

Potrivit pârâtului, nerespectând caracterul devolutiv al apelului şi refuzând administrarea probelor necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului, în cauză s-a reţinut greşit că Municipiul Bucureşti ar fi achitat cu întârziere şi doar parţial suma stabilită cu titlu de despăgubire pentru exproprierea suprafeţei de teren de 171 mp, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 1F şi, de aici, s-a determinat în mod eronat că reclamanta ar fi îndreptăţită la daune moratorii în temeiul art. 1535 alin. (1) C. civ.

Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt cu totul nefondate, observându-se că, în realitate, fundamentul criticării legalităţii soluţiei instanţelor de fond, adoptate asupra cererii reclamantei privind acordarea de daunelor moratorii pentru achitarea cu întârziere a despăgubirii cuvenită din expropriere, se regăseşte în contestările tardive pe care pârâtul le face atât în privinţa titlului executoriu care stabileşte creanţa, cât şi a întinderii creanţei datorate ori a scadenţei acesteia, toate aceste elemente - de natură să influenţeze existenţa dreptului reclamantei la daune moratorii şi întinderea acestui drept - fiind văzute diferit de pârât în raport de cele avute în vedere de instanţele anterioare în soluţionarea prezentei cauze.

Însă, faptul că în istoricul raporturilor juridice litigioase existente între părţi, în legătură cu creanţa constând în despăgubirea cuvenită reclamantei din exproprierea terenului său, există şi raporturi juridice execuţionale (creanţa menţionată fiind realizată parţial de reclamantă pe calea executării silite ce a făcut obiectul dosarului de executare nr. 217/2013), îndreptăţeşte observaţia că orice contestări asupra întinderii creanţei - fie întemeiate pe identificarea titlului executoriu din care aceasta provine, fie întemeiate pe calcule matematice determinate de nivelul taxei pe valoare adăugată calculate la suma de bază, respectiv 19% sau 24% - ori asupra determinării scadenţei acesteia, trebuia realizate de pârâtul-debitor pe calea contestaţiei la executare şi intrau în competenţa de soluţionare a instanţei de executare.

Motivul arătat de pârât, pentru care nu a uzat de calea contestaţiei la executare, anume că ar fi fost indus în eroare de reclamanta care a instituit poprire asupra unui cont de afectaţiune specială (cel deschis la B.) iar nu asupra unui cont al Municipiului Bucureşti, putea justifica, eventual, o solicitare de repunere în termenul de formulare a contestaţiei la executare, însă nu-i deschide calea părţii de a discuta, în cel de-al doilea ciclu procesual de soluţionare a acţiunii în pretenţii de faţă, subsecventă fazei executării silite a creanţei principale, aspecte esenţiale şi definitivate ale raportului juridic execuţional cum ar fi: titlu executoriu al creanţei, întinderea acesteia ori scadenţa sa.

De altfel, confruntat cu pretenţii îndreptate împotriva sa, aflate în strânsă legătură cu creanţa principală, pârâtul nu a supus verificării/dezbaterii între părţi astfel de elemente ale raportului juridic execuţional nici prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată şi nici prin apelul la hotărârea de primă instanţă pronunţată în primul ciclu procesual de soluţionare a cauzei, în pofida realităţii că aceasta conţinea şi dezlegări parţiale pe fondul cauzei (în limita pretenţiilor încadrate înăuntrul termenului de prescripţie).

În aceste împrejurări, judecata înfăptuită prin decizia nr. 586A/17.05.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă, a pornit de la constatarea că părţile nu contestă stabilirea datelor cronologice ale situaţiei de fapt, nici existenţa şi întinderea debitului ce se pretinde a fi purtător de dobânzi, respectiv a sumei de 147.219,45 eu, reţinută de prima instanţă ca rămasă neachitată (prin raportare la creanţa urmărită în dosarul execuţional nr. x/2013, de 7.034.376,74 RON reprezentând contravaloarea sumei de 1.601.488,19 eu, din care s-au acoperit 101.264,24 cheltuieli de executare şi creanţa propriu-zisă în limita sumei de 6.933.112,50 RON sau 1.577.141,15 eu, cu un rest nerecuperat de147.219,45 eu) de către pârât din despăgubirea acceptată de reclamantă.

Prin urmare, a pretinde - ulterior judecăţii definitive deciziei nr. 586A/17.05.2018 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţate în cauza de faţă, ciclul procesual anterior - că întinderea creanţei principale ar fi fost alta decât cea realizată parţial prin executarea silită din dosarul execuţional nr. x/2013, din care s-a acoperit prin plata făcută de terţul poprit B. suma de 6.933.494,80 RON, rămânând un rest nerecuperat nici în prezent de 677.050,18 RON (sau 147.219,45eu), înseamnă a nesocoti puterea obligatorie a acestei hotărâri judecătoreşti ale cărei dezlegări au avut în vedere o anume situaţie de fapt şi de drept existentă între părţi.

Indiferent de motivul pentru care pârâtul ar pretinde o altă valoare a creanţei principale - prin raportarea la titlul executoriu sentinţa civilă nr. 1900/12.10.2012 sau, potrivit acestuia, la Hotărârea nr. 13/7.04.2009 ori întrucât s-ar fi calculat TVA în procent de 24%, iar nu de 19% -, aşa cum pertinent a reţinut instanţa de apel prin decizia atacată, la acest moment nu mai pot fi formulate critici care să tindă la verificarea modalităţii de stabilire a debitului principal (nici măcar sub aspectul procentului de TVA aplicat), dezlegările instanţei de control judiciar cuprinse în decizia nr. 586A/17.05.2018 relative la faptul că debitul principal la care se calculează dobânzile nu a fost contestat, impunându-se cu autoritate de lucru judecat.

De altfel, şi atunci când trimite la două posibile titluri executorii pentru a pretinde întinderi diferite ale creanţei principale, ca şi atunci când invocă alte două posibile date ale scadenţei acesteia (menţionate drept date începând cu care reclamanta ar fi îndreptăţită la dobânzi penalizatoare), respectiv 2.10.2012 (data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 1900/2008) sau 13.09.2011 (data rămânerii definitive a aceleiaşi sentinţe), pârâtul nu face decât să încalce forţa obligatorie a dezlegărilor cu putere de lucru judecat ale deciziei nr. 586A/17.05.2018 a Curţii de Apel Bucureşti care, cât priveşte titlul creanţei principale, a reţinut că este reprezentat de Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 13/7.04.2009 a Municipiului Bucureşti (prin care s-a înlocuit suma propusă iniţial cu suma acordată cu titlu de despăgubire prin sentinţa civilă nr. 1900/19.12.2008, respectiv 1.390.613,38 eu+TVA), iar cât priveşte scadenţa creanţei principale (ce corespunde momentului naşterii dreptului reclamantei la daune moratorii) a reţinut că este data de 12.10.2009, adică data îndeplinirii de către creditoare a condiţiilor pentru eliberarea despăgubirii din expropriere (cele impuse prin art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 în sarcina sa), de a depune declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii, consemnată de pârât într-un cont de afectaţiune specială la B. S.A..

Aşadar, şi cât priveşte indicarea de către pârât a unor alte date ale exigibilităţii creanţei principale (corespunzătoare datelor începând cu care se susţine că reclamanta putea fi îndreptăţită la daune moratorii), este corect argumentul din decizia atacată care a reţinut că astfel de susţineri nesocotesc dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. cu referire la caracterul obligatoriu al dezlegărilor cuprinse în decizia civilă nr. 586A/17.05.2018.

Este eronat argumentul indicat de pârât, care l-ar îndreptăţit să susţină alte date ale exigibilităţii creanţei principale, cu consecinţa implicită a unor alte date de la care începând reclamanta ar fi îndreptăţită la acordarea despăgubirilor pentru întârzierea la plată, respectiv cel sprijinit pe considerentele instanţelor de contencios administrativ care au soluţionat dosar nr. x/2012, având ca obiect cererea reclamantei de obligare a pârâtului Municipiului Bucureşti să emită o notificare de plată către B., de eliberare a sumei consemnate pe numele şi la dispoziţia reclamantei, conform Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 13/7.04.2009.

Considerentele acestor hotărâri (sentinţa civilă nr. 6327/16.12.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2792/14.05.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal) care, subordonat obiectului litigiului pe care l-au soluţionat, au reţinut că suma reprezentând despăgubirea reclamantei a fost consemnată până la definitivarea cuantumului ei, care s-ar fi întâmplat la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 1900/19.12.2008 a Tribunalului Bucureşti- nu îndreptăţeşte pârâtul să nesocotească chiar considerentele deciziei nr. 586A/17.05.2018 care, într-un tablou mai larg al manifestărilor părţilor ce depăşeşte cadrul judecăţii înfăptuite în dosar x/2008 (având ca obiect determinarea cuantumului despăgubirii cuvenite din expropriere), a reţinut că această definitivare s-a realizat la 12.10.2009, prin depunerea de către reclamantă a declaraţiei autentice de acceptare a cuantumului despăgubirii oferit de expropriator prin Hotărârea nr. 13/17.04.2009 şi consemnată la dispoziţia sa.

De altfel, aceleiaşi manifestări de voinţă extraprocesuale a părţilor i s-a acordat prioritate chiar şi prin soluţiile pronunţate în dosarul nr. x/2008 având ca obiect determinarea cuantumului despăgubirii din expropriere, apelul la sentinţa civilă nr. 1900/2008 formulat de expropriator fiind respins ca lipsit de interes prin decizia nr. 680A/13.09.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, soluţie menţinută ulterior prin decizia nr. 5893/2.10.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut, de asemenea, lipsa de interes a Municipiului Bucureşti în formularea căii de atac a recursului în considerarea aceleiaşi împrejurări decurgând din emiterea Hotărârii nr. 13/7.04.2009 al cărei caracter definitiv a fost dobândit prin acceptarea despăgubirii de către cel expropriat.

Prin urmare, sprijinit pe considerente ale hotărârilor ce au soluţionat litigiul din contencios administrativ înregistrat sub nr. x/2012, pârâtul nu poate ieşi de sub autoritatea dezlegărilor obligatorii ale deciziei nr. 586A/17.05.2018 pronunţate în acest dosar care, chiar cu referire la determinarea momentului începerii curgerii prescripţiei dreptului reclamantei la daune moratorii (ce coincide cu cel al exigibilităţii creanţei sale), a reţinut că acesta este 12.10.2009, ce corespunde datei îndeplinirii de către reclamantă a tuturor condiţiilor Legii nr. 198/2004 (art. 5 alin. (8) pentru eliberarea despăgubirii.

Concluzionând, nu se poate vorbi de o nerespectare de către instanţa de apel a caracterului devolutiv al apelului prin neadministrarea unor probe (adresa către ANAF şi suplimentul la expertiza contabilă) destinate obţinerii unor relaţii care nu mai erau utile rezolvării litigiului întrucât vizau elemente definitivate ale acestuia (cum ar fi întinderea creanţei principale ce a făcut obiectul executării silite în dos. nr. 217/2013) ori calculul despăgubirilor cuvenite reclamantei în raport de date nestabilite ca având relevanţă în raporturile juridice dintre acestea existente în legătură cu plata despăgubirii din expropriere.

De bună seamă că, cenzurând din punct de vedere al utilităţii lor, probele noi propuse de pârât în etapa apelului din rejudecarea cauzei, respingerea/neîncuviinţarea acestora de către curtea de apel nu a generat o situaţie procesuală contrară dezlegărilor cu efect obligatoriu cuprinse în decizia de recurs în interesul legii nr. 9/2020, invocată de pârât în motivarea recursului, decizie prin care statuarea asupra noţiunii de "probe noi" în etapa apelului a tranşat asupra chestiunii admisibilităţii acestora, fiind deci, nerelevantă din punct de vedere al măsurilor dispuse de instanţa de apel a cărei hotărâre este criticată.

De altfel, ca să justifice propunerea direct în apel, a administrării unui supliment la expertiza contabilă realizată în faţa instanţei de fond, la care nici obiecţiuni nu formulase, pârâtul se justifică arătând că obiectivele expertizei administrate de instanţa de fond, din rejudecare, erau deja stabilite prin decizia nr. 586 A/17.05.2018, mersul judecăţii fiind deja stabilit, context în care orice intervenţie a sa ar fi fost pur formală. Nu explică, însă, pârâtul de ce la acest moment ori la acela al judecării apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, dezlegările aceleiaşi decizii definitive ar fi încetat a mai produce efecte obligatorii, aşa încât să poată formula solicitări de probe care depăşesc îndrumările şi dezlegările sale, cărora legea le ataşează efectul obligatoriu prin dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ.

Tot astfel, nu se poate vorbi de o nesocotire a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care impun judecătorului obligaţia de a stăruiri pentru aflarea adevărului şi prevenirea oricăror greşeli în cunoaşterea faptelor, prin refuzul instanţei de a statua asupra unor elemente ale raportului juridic dintre părţi definitivate între acestea, pe de o parte prin necontestarea lor de către pârât în termenele şi în procedura anume prevăzute de lege în acest sens (contestaţia la executare), iar pe de altă parte, prin statuarea într-un anume sens asupra acestora prin hotărâri judecătoreşti definitive şi obligatorii pentru părţi (dec. nr. 586A/17.05.2018 a Curţii de Apel Bucureşti), fiind avute în vedere chestiunile legate de identificarea titlului de creanţă, a întinderii acesteia şi a datei scadenţei ei, ce coincide cu data la care s-a născut dreptul reclamantei de a solicita şi obţine daune moratorii (pentru întârzierea la plată).

Dacă avea de afirmat şi dovedit existenţa unei diferenţe nedatorată (69.522,67 eu) din creanţa principală, pârâtul avea suficiente posibilităţi procedurale şi momente în care să o facă, fiind în mod evident tardiv adresată această problemă în cel de-al doilea ciclu procesual al acţiunii de faţă, direct instanţei de apel şi subsecvent pronunţării deciziei nr. 586A/17.05.2018, care, după cum corect reţine decizia atacată, a trasat în mod definitiv şi obligatoriu coordonatele în care avea să aibă loc rejudecarea cauzei, respectiv doar prin dimensionarea despăgubirilor la perioada nouă indicată cu începere de la 12.10.2009 (însă în raport de debitul principal urmărit silit în dos. de executare nr. 217/2013 ce nu a fost contestat în primul ciclu procesual), ca efect al înlăturării prescripţiei (ce fusese reţinută iniţial) şi cu reţinerea (şi a) incidenţei dispoziţiilor din O.G. nr. 13/2011.

Rejudecarea cauzei dispusă prin această decizie nu avea a se face cu ştergerea tuturor momentelor şi actelor procesuale realizate până la acel moment în cauză, cum evident distorsionat şi subiectiv afirmată pârâtul prin recursul său, (atunci când susţine că rejudecarea cauzei avea a se face în integralitatea sa), ci în coordonatele fixate prin chiar considerentele deciziei de control judiciar, respectiv pornind de la situaţia (verificată la acel moment în cauză) unui debit principal a cărui existenţă şi întindere nu fuseseră contestate, a existenţei unui rest rămas neachitat din acesta de 147.219,45 eu, a confirmării dreptului reclamantei la acordarea daunelor moratorii începând cu 12.10.2009, pentru care s-a stabilit că nu operase prescripţia (aplicată în primă instanţă în intervalul 12.10.2006 - 1.04.2013).

Aşadar, nu este vorba de statuări greşite şi cu titlu de noutate acelea în care se arată că Municipiul Bucureşti ar fi achitat cu întârziere şi doar parţial suma stabilită cu titlu de despăgubire pentru exproprierea suprafeţei de 171 mp, ci de aspecte ale cauzei asupra cărora s-a statuat deja definitiv prin decizia nr. 586A/17.05.2018, care a modificat din elementele raportului juridic litigios dezlegat iniţial doar perioada pentru care pârâtul datorează despăgubiri pentru întârziere la plată, cu includerea şi a aceleia cuprinse între 12.10.2009 - 1.04.2013 (pentru care sentinţa civilă nr. 1261/25.09.2017 reţinuse greşit incidenţa prescripţiei), pentru calculul sumelor aferente căreia s-a impus trimiterea la rejudecarea cauzei şi completarea expertizei contabile cu un calcul actualizat care să includă şi acest interval temporal prin raportare la partea de debit recuperată prin executarea silită, dar cu întârziere.

De aceea, nefondat şi fără temei se mai critică la acest moment reţinerea incidenţei art. 1535 alin. (1) C. civ. ori nemotivarea aplicării sale în cauză, de către instanţa de apel.

În considerarea tuturor acestor argumente, apreciind ca fiind nefondate deopotrivă criticile pârâtului subsumabile motivelor legale de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Direcţia de Transporturi, Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei împotriva deciziei nr. 4A din 11 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2022.