Insurer's appeal on late-payment penalties admitted, case remanded; claimant's damages award upheld.

Şedinţa publică din data de 25 mai 2022

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. x/2018*, ulterior modificată, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. şi pe intervenientul forţat C., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 90.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale, a sumei de 6387,67 RON, despăgubiri pentru daunele materiale pricinuite anterior avizării de daună, a sumei de 3818,31 RON, despăgubiri pentru daune materiale cauzate ulterior avizării de daună şi penalităţi de 0.2% pentru fiecare zi de întârziere aplicate sumelor cuvenite reclamantei cu titlu de daune morale şi materiale, calculate începând cu data de 27.12.2016, şi până la data executării efective a obligaţiei de plată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Cluj, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 227 din 12 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. şi intervenientul forţat C. şi în consecinţă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 9.014,28 RON despăgubiri pentru daune materiale şi 45.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, despăgubiri pentru daune morale; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, aferente sumei reprezentând daunele morale şi sumei de 1.284 RON daune materiale, calculate începând cu data de 27.12.2016 şi până la achitarea efectivă. Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse restul pretenţiilor.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

Prin decizia civilă nr. 91/A/2021 din 06 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 227 din 12 iunie 2020 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 16.716,04 RON, reprezentând daune materiale şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, aferente sumei de 4.824 RON, reprezentând daune materiale, calculate începând cu data de 27 decembrie 2016 şi până la achitarea efectivă; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 91/A/2021 din 06 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta S.C. B..

4.1. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

În motivarea recursului declarat, recurenta reclamantă a susţinut că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 50 pct. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, invocând sub acest aspect faptul că, în speţă, cuantumul daunelor morale nu au fost acordat în conformitate cu jurisprudenţa naţională în materie.

În dezvoltarea acestei critici, reclamanta a susţinut că, în mod nelegal, curtea de apel a ţinut cont în cuantificarea daunelor morale numai de jurisprudenţa depusă la dosarul cauzei de către pârâtă, în contextul în care aceasta nu viza speţe similare, ci hotărârile valorificate au fost pronunţate în cauze în care victimele fie au avut nevoie de un număr de zile de îngrijiri medicale diferit de numărul de zile de îngrijiri medicale de care a beneficiat reclamanta din prezenta cauză, fie nu vizau situaţia existenţei unei incapacităţi adaptative stabilite medical la 45 %, cum este cazul în speţă.

Precizează recurenta reclamantă că în cuantificarea daunelor morale solicitate, în cuantum de 90.000 euro, a avut în vedere criteriul obligatoriu de stabilire a daunelor morale şi anume jurisprudenţa în materie în cazuri similare, astfel cum impun dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014, ale Legii nr. 136/1995, Constituţiei României, dar şi art. 20 şi 21 din Directiva 2099/103/CE, care fac trimitere la necesitatea aplicării unui tratament comparabil cu situaţiile similare reţinute prin decizii pronunţate de instanţele naţionale.

Mai arată recurenta reclamantă că, pe lângă numărul de îngrijiri medicale şi incapacitatea adaptativă de 45%, a suferit şi numeroase alte prejudicii inclusiv de agreement, psihologic şi estetic, aşa cum reiese din actele medicale depuse la dosarul cauzei (3 fracturi de bazin, deficienţă locomotorie, lombalgie cronică, spondiloză cervico-dorso lombară, deviaţie de sept dextroconvexă, piramidă nazală deviată stânga, spaţiu respirator îngustat, cicatrice cheloidă de 13-14 cm, pe faţa anterioară a deltoidului stâng, dureroase, pruriginoasă cu şanse minime de îmbunătăţire chirurgicală, leziune de menisc corn posterior genunchi stâng, imobilizare la pat timp pentru o perioadă de 6 săptămâni, torticolis cergigen şi nevralgie Arlod stând, sindrom de impingementsubacromial).

Prin urmare, faţă de prejudiciul moral suferit de către reclamantă, aceasta a apreciat că suma de 45.000 de euro acordată de curtea de apel nu este una justă şi echitabilă, nereflectând situaţia de fapt şi nici jurisprudenţa naţională în materie, pronunţată în speţe similare.

4.2. Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta B. solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, şi în rejudecare, respingerea cererii reclamantei de obligare a sa la plata penalităţilor de întârziere.

În motivarea recursului declarat, pârâta a învederat că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere pentru neîndeplinirea obligaţiei de a emite oferta de despăgubire în termenul de 3 luni de la depunerea cererii, reţinând că aceasta se află în culpă.

În argumentarea acestei critici, pârâta a învederat că instanţa de apel a nesocotit prevederile Normei ASF nr. 23/2014, dispoziţiile art. 1531 şi art. 1535 din C. civ., precum şi art. 22 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului european şi a Consiliului din data de 16 septembrie 2009 în contextul în care, până la data de 06 septembrie 2016, faptele în legătură cu care a fost formulată cererea de despăgubire constituiau obiect al cercetării penale în dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca, acestea fiind finalizate la data de 15 martie 2018, prin ordonanţa prin care a fost dispusă clasarea cauzei.

Faţă de aceste împrejurări, asigurătorul era îndreptăţit să aştepte finalizarea cercetărilor în legătură cu împrejurările şi circumstanţele producerii evenimentului asigurat, astfel cum reiese şi din conţinutul art. 44, art. 68 alin. (1) şi art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014.

Prin urmare, ori de câte ori despăgubirile urmează a fi stabilite prin hotărâre judecătorească, iar la momentul depunerii cererii de avizare, cercetările penale în legătură cu dinamica producerii accidentului nu sunt finalizate, în absenţa oricăror înscrisuri şi criterii obiective în funcţie de care să fie determinat cuantumul despăgubirilor morale sau în ipoteza în care între părţi nu a intervenit o înţelegere în legătură cu cuantumul acestora, asigurătorul nu poate fi obligat la plata de penalităţi de întârziere.

În ipoteza determinării cuantumului daunelor morale pe cale judecătorească, penalităţile de întârziere nu pot fi acordate anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti. Astfel, prin obligarea asigurătorului la plata penalităţilor de întârziere începând cu data de 27 decembrie 2016, acesta urmează să achite reclamantei o sumă de trei ori mai mare decât cuantumul daunelor morale şi materiale acordate, ceea ce este în contradicţie cu principiile răspunderii asigurătorului şi a răspunderii civile delictuale potrivit cărora despăgubirile trebuie să acopere prejudiciul suferit prin fapta ilicită.

Se mai susţine că obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere începând cu data de 27 decembrie 2016 este în contradicţie şi cu art. 1531 şi art. 1535 din C. civ. din perspectiva în care obligaţia de plată a despăgubirilor nu devine certă şi lichidă mai înainte de pronunţarea unei decizii definitive, de către instanţa de recurs, aceasta fiind cea care stabileşte cuantumul final al despăgubirilor pe care pârâta este obligată să le achite reclamantei.

De asemenea, instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu nesocotirea prevederilor art. 22 din cuprinsul Directivei nr. 2009/103/CE care face o distincţie între sancţiuni financiare eficiente şi sistematice corespunzătoare, pe de o parte, şi sancţiuni administrative, pe de altă parte, orice sancţiune implicând ideea de culpă, principiul proporţionalităţii între gravitatea faptei şi sancţiunea aplicată şi posibilitatea individualizării în raport de efectele faptei ilicite. Or, instanţa de apel prin aplicarea pârâtei a sancţiunii obligării la plata de penalităţi de întârziere pentru nerespectarea termenului de ofertare încalcă principiul proporţionalităţii între faptă şi sancţiune, de vreme ce întinderea sancţiunii nu era una determinată.

În cauza dedusă judecăţii, cu toate că cererea de despăgubiri a fost depusă la data de 06 septembrie 2016, reclamanta a înţeles să promoveze acţiunea în justiţie abia la data de 24 septembrie 2018. De asemenea, asigurătorul a făcut o primă ofertă de despăgubire în data de 27 decembrie 2016 şi o altă ofertă în data de 03 octombrie 2019, pe parcursul derulării procesului, ambele oferte fiind respinse de către reclamantă.

În concluzie, determinarea cuantumului despăgubirilor în termen de 5 ani de la data depunerii cererii de acordare a despăgubirilor nu este imputabilă asigurătorului şi, ca atare, acesta nu poate fi obligat la plata penalităţii de 0,2% pe zi de întârziere pentru o perioadă de timp scursă anterior momentului stabilirii, în mod definitiv, a cuantumului despăgubirilor.

Art. 22 din Directiva 2009/103/CE consacră posibilitatea de a calcula dobânzi la suma stabilită cu titlu de despăgubire în cazul în care întârzierile în plata despăgubirilor sunt imputabile asigurătorului, textul european face astfel, distincţie între dobânzi şi sancţiunile financiare şi administrative, sancţiuni care trebuie reglementate cu respectarea rigorilor specifice: asigurarea caracterului clar şi previzibil al sancţiunii, crearea posibilităţii de a individualiza sancţiunea în funcţie de gravitatea faptei şi urmările acesteia.

În speţă, obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere nu poate fi justificată de caracterul de sancţiune financiară, întrucât cuantumul acesteia nu este proporţional cu gravitatea faptei, ci este determinat de perioada de timp în care au fost cuantificate, în mod definitiv, despăgubirile.

Totodată, recurenta pârâtă a invocat jurisprudenţa naţională, susţinând că aceste aspecte au fost reţinute şi de către instanţele naţionale cu ocazia soluţionării unor pricini similare.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză.

Recurenta reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta pârâtă B. S.A., ca nefondat.

În motivare, recurenta reclamantă a susţinut, în esenţă, că pârâta a nesocotit intervalul de timp de trei luni prevăzut de art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, dat fiind că deşi a fost notificată cu cererea de despăgubire, aceasta nu a formulat o ofertă de despăgubire sau o notificare prin care să arate motivele pentru care nu a aprobat pretenţiile solicitate în acest interval de timp.

În opinia recurentei reclamante, pârâta nu poate pretinde lipsa documentelor necesare cuantificării prejudiciului, dat fiind că a emis cu întârziere, două oferte de despăgubire, fără a solicita reclamantei completarea dosarului de daună.

A mai arătat recurenta reclamantă că Directiva 2009/103/CE consacră obligaţia asiguratorului de a face o ofertă de despăgubire justificată, impunând prin dispoziţiile art. 22 lit. a) şi art. 25 alin. (1) obligaţia de a emite un răspuns motivat, astfel că soluţia dată de instanţa de apel cererii sale de aplicare a penalităţilor de întârziere este conformă acestor dispoziţii comunitare.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, la data de 18 mai 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

II. 1. Recursul declarat de recurenta reclamantă.

În esenţă, prin recursul declarat recurenta reclamantă critică faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere, la aprecierea daunelor morale acordate jurisprudenţa naţională pronunţată în cauze similare, pe care a invocat-o în cuantificarea prejudiciului moral pretins, respectiv nu au fost avute în vedere hotărâri care, în opinia acesteia, s-au raportat la consecinţe similare celor ale accidentului produs la data de 19.12.2015 a cărui victimă a fost reclamanta.

Critica este nefondată.

Cu preliminar, se impune a fi observat că în conformitate cu prevederile art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, a cărei greşită aplicare recurenta a criticat-o, stabilirea despăgubirilor în caz de vătămare corporală se realizează în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Or, aşa cum corect s-a statuat prin decizia civilă recurată, utilizarea ambelor criterii presupune, înainte de toate, stabilirea şi luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale cauzei deduse judecăţii. Aceasta şi pentru că, pornind de la circumstanţele fiecărei cauze poate fi identificată jurisprudenţa relevantă, în marja căreia trebuie să se înscrie sumele stabilite cu titlu de despăgubiri în cazul particular analizat.

În speţă, plecând de la textul art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, instanţa de apel a enunţat regulile şi principiile de cuantificare a despăgubirilor, astfel cum au fost ele conturate în jurisprudenţa instanţelor naţionale, reţinând că despăgubirile se stabilesc în echitate, în primul rând în raport de circumstanţele particulare ale cauzei, că acestea trebuie să aibă caracterul de satisfacţie echilibrată.

Înalta Curte reţine, în acord cu această statuare, că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

În acest context, în privinţa criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, în jurisprudenţa naţională s-a decis, în mod constant, că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport de consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor pretins a fi lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială.

Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

Aceste criterii, în cuantificarea prejudiciului moral, sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suferit victimele unui accident, precum şi la consecinţele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate.

Deopotrivă, despăgubirile acordate trebuie să respecte criteriul unui raport de proporţionalitate cu dauna suferită, Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmând în jurisprudenţa sa că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă valorilor sociale ocrotite, cu intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.

În speţă, instanţa de apel, apreciind asupra cuantumului despăgubirilor pentru daune morale acordate de către tribunal reclamantei, a considerat că acesta este echitabil şi rezonabil, raportat la situaţia de fapt concretă, criterii şi principii pe care le-a evocat în cuprinsul motivării deciziei recurate.

Astfel, curtea de apel a avut în vedere suferinţa ce i-a fost cauzată reclamantei prin accidentul de circulaţie din data de 19.12.2015, care a necesitat pentru vindecare 95-97 zile de îngrijiri medicale, faptul că reclamanta a prezentat stare post traumatism prin accident rutier şi o incapacitate adaptativă de 45%, respectiv o deficienţă locomotorie uşoară, că nu se încadrează în grad de invaliditate şi are capacitate de muncă păstrată.

Totodată, s-a reţinut că în urma accidentului reclamanta a fost internată mai multe săptămâni în spital, a suferit intervenţii chirurgicale la piciorul şi la umărul stâng, cu aplicare material de osteosinteză, iar o perioadă de 6 săptămâni a fost imobilizată, respectiv faptul că reclamanta va trebui să suporte naşterea prin cezariană, potrivit indicaţiilor terapeutice.

De asemenea, a fost avut în vedere prejudiciul estetic produs în urma accidentului constând în o cicatrice cheloiodă de pe mâna stângă, de mari dimensiuni, respectiv faptul că, în plan emoţional, accidentul a reprezentat pentru reclamantă o experienţă traumatizantă, iar urmările acestuia au marcat-o şi psihic în sens negativ.

Aşadar, pentru a face aprecieri asupra cuantumului daunelor morale, instanţa de apel s-a raportat la toate criteriile menţionate anterior, care s-au impus deja cu valoare de principiu în practica instanţelor.

Deopotrivă, lecturarea considerentelor decizorii ale deciziei recurate relevă fără echivoc, contrar susţinerilor din recurs, că instanţa de apel a analizat punctual hotărârile judecătoreşti anexate în probaţiune de către părţile litigante, reţinând că acestea relevă faptul că în caz vătămare a integrităţii corporale, victimele au primit daune morale în cuantum mult diferenţiat, aprecierile instanţelor fiind diferite.

Nu se poate reţine, aşadar, încălcarea art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, întrucât instanţa de apel a precizat clar şi neechivoc criteriile pe care le-a avut în vedere la cuantificarea daunelor morale, criterii ce au fost adaptate situaţiei concrete a reclamantei.

Deşi în recurs se pretinde o greşită raportare şi valorificare de către instanţa de apel a hotărârilor judecătoreşti anexate la dosar, este relevant sub acest aspect că prin argumentele prezentate nu se contestă faptul că prin jurisprudenţa evaluată în apel, instanţele naţionale au procedat la stabilirea şi evaluarea aceluiaşi tip de prejudiciu, ca şi cel pretins în speţă şi care face obiect al prezentei analize în recurs, respectiv un prejudiciu nepatrimonial rezultat din aceeaşi categorie de fapte ilicite - accidente cauzate de autovehicul care au avut drept consecinţă vătămarea integrităţii corporale a victimelor, ci se susţine că speţele soluţionate prin hotărârile judecătoreşti analizate în apel au relevat fie un alt număr de zile de îngrijiri medicale, fie un alt procent de inacapacitate adaptativă.

Or, distinct de faptul că, aşa cum corect s-a reţinut prin decizia civilă recurată, caracterul similar al hotărârilor judecătoreşti trebuie stabilit prin raportare la faptele ilicite sancţionate şi la natura prejudiciului încercat de victimă, critica recurentei, astfel cum a fost argumentată, nu relevă o ipoteză de aplicare greşită a prevederilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF menţionată, ci tinde, în realitate la reevaluarea materialului probator (prin reanalizarea valorii probatorii a hotărârilor judecătoreşti anexate la dosarul cauzei şi reţinute ca fiind concludente, din perspectiva similarităţii de situaţii, de către instanţa devolutivă de apel), ceea ce excedează însă controlului de legalitate ce poate fi realizat în recurs, aşa cum rezultă neechivoc din prevederile art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Deopotrivă, Înalta Curte, reţine în privinţa celorlalte argumente subsumate acestei critici, că instanţa de apel a reţinut corect că raportarea la jurisprudenţa din România, la care face trimitere art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 are doar un caracter de orientare, cât timp situaţia fiecărei persoane este una particulară, ca şi situaţia fiecărei speţe şi că, în realitate, sensul acestei norme nu presupune o limitare a analizei instanţei la realizarea unor simple operaţiuni de comparare şi preluare necenzurată a cuantumului daunelor stabilite în alte cauze, ci utilizarea, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, dar ţinând seama de principiile şi criteriile cristalizate în jurisprudenţă pentru a putea fi cuantificate daunele morale, a unor repere orientative din punct de vedere valoric, asupra cărora apreciază judecătorul de la caz la caz.

Un argument suplimentar în susţinerea acestei interpretări este chiar faptul că, aşa cum relevă starea de fapt a cauzei de faţă, fiecare parte angrenată într-un litigiu de natura celui pendinte are interes să depună jurisprudenţa care interesează pentru susţinerea propriului punct de vedere.

În acelaşi sens, deciziile instanţei supreme care fac trimitere la necesitatea utilizării criteriilor jurisprudenţiale în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale şi de care s-a prevalat recurenta în recurs (cu titlu de jurisprudenţă relevantă) nu sunt apte să susţină această critică de nelegalitate, dat fiind faptul ceea ce s-a reţinut în mod constant şi unitar a fost imperativul stabilirii cuantumului daunelor morale prin raportare la consecinţele suportate de reclamanţii din acele cauze în plan personal, familial, psihologic şi profesional, precum şi la criteriul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, criterii consacrate jurisprudenţial în materia stabilirii daunelor morale şi utilizate deopotrivă în cauză.

Cum, în speţă, cu referire la practica judiciară depusă la dosar, analiza instanţei de apel a semnalat că hotărârile care se referă la acelaşi tip de prejudicii au stabilit despăgubiri diferite, raportat la împrejurările particulare ale fiecărei cauze, relevând variaţii şi diferenţe semnificative între cuantumul daunelor stabilite în situaţii similare de instanţele de judecată, în mod corect a apreciat instanţa de apel că jurisprudenţa invocată de părţile litigante se poate valorifica în măsura care este compatibilă cu economia fiecărei cauze concrete deduse judecăţii, conferindu-i acesteia doar un caracter orientativ în operaţiunea de evaluare a cuantumului daunelor morale, prin evidenţierea sumelor de bani acordate cu acest titlu în cauze similare.

În consecinţă, se reţine că, în speţă, instanţa de apel a argumentat suficient de clar raţiunea pentru care procesul de stabilire a despăgubirilor rezultate din accidente nu poate fi simplificat şi redus la simpla observare şi însuşire a unor sume acordate în alte cauze, în privinţa cărora reclamanta a pretins că ar constitui, în mod singular, jurisprudenţă relevantă, în sensul normei anterior evocate, şi a procedat, în mod judicios la o analiză de ansamblu a situaţiei concrete din speţa dedusă judecăţii, cuantificarea daunelor morale acordate reclamantei constituind rezultatul unei analize concrete şi adecvate a împrejurărilor concrete ale cauzei.

Câtă vreme aprecierea asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantei s-a realizat prin raportare la criteriile statuate de jurisprudenţa în materie, iar, în speţă, nu s-a demonstrat că, cuantumul daunelor morale stabilite nu se încadrează în limitele de apreciere utilizate în jurisprudenţa pronunţată în cauze similare (în sensul că s-ar situa în afara gamei de valori regăsite în jurisprudenţă), aşadar că reperele orientative cu privire la cunatificarea daunelor morale furnizate de jurisprudenţa analizată ar fi fost ignorate, ci s-a susţinut doar îndreptăţirea recurentei reclamante la a beneficia de un cuantum superior al acestor daune, conform practicii judiciare identificate de această parte, nu se poate imputa instanţei de apel pronunţarea hotărârii atacate cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Normele aprobate prin Norma ASF nr. 23/2014 .

Întrucât motivul de recurs susţinut de recurenta reclamantă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat în raport de judecata înfăptuită de instanţa de apel, se reţine că instanţei de recurs îi lipseşte argumentul de ordin legal spre a interveni în cenzurarea cuantumului sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile de ordin moral suferite de reclamantă, aprecierea în concret a nivelului adecvat al acestora implicând o evaluare a circumstanţelor de fapt ale cauzei, incompatibilă cu structura recursului.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 91/A/2021 din data de 06 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018.

II. 2. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta pârâtă.

Recurenta-pârâtă pretinde, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită, în speţă, a dispoziţiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, validând soluţia adoptată de prima instanţă în privinţa cererii reclamantei având ca obiect obligarea sa la plata unor penalităţi de 0,2 % pe zi de întârziere sub motiv că asigurătorul nu a răspuns cererii de despăgubire pe care i-a adresat-o reclamanta în termenul prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, pârâta invocând lipsa culpei sale în soluţionarea dosarului de daună.

În cauză, penalităţile de întârziere au fost solicitate de către reclamantă în scopul sancţionării atitudinii de pasivitate pe care aceasta a pretins că pârâta a manifestat-o în îndeplinirea obligaţiei de a adopta o soluţie privitoare la solicitarea sa de acordare a despăgubirilor, respectiv pentru nerespectarea obligaţiei de a face prevăzută de art. 37 alin. (1) din Norma ASF, şi anume aceea de a da un răspuns avizării de daune, în termenul de trei luni prevăzut de această normă, oferta de despăgubire formulată de pârâtă fiind emisă la data de 27.12.2016.

Astfel, pretinzând o omisiune nejustificată de soluţionare a cererii de despăgubire şi astfel, activarea penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, recurenta-reclamantă s-a raportat la răspunsul formulat de asigurător la data de 27.12.2016 (obiect al ofertei iniţiale a asigurătorului), susţinând că aceasta nu respectă termenul de trei luni (de la data înregistrării cererii de despăgubire) prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014.

Din aceeaşi perspectivă, se impune a fi observat că pârâta a susţinut în mod constant că neinstrumentarea dosarului de daună începând cu data avizării nu îi este imputabilă, întrucât reclamanta nu i-a remis, odată cu avizarea daunei, un probatoriu apt să contribuie la cuantificarea certă a prejudiciului pretins, respectiv că la acel moment cercetarea din dosarul penal nu fusese finalizată, iar probele nu fuseseră administrate decât parţial, nefiind anexate la dosarul de daună.

Potrivit art. 38 din Norma nr. 23/2014, dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător.

În aplicarea acestei norme, dacă se dovedeşte răspunderea asiguratorului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat, fiind anexate toate documentele necesare stabilirii răspunderii persoanei asigurate şi cuantificării daunelor, asiguratorul RCA este obligat ca, în termenul menţionat, să răspundă cererii părţii solicitante prin formularea unei oferte de despăgubire justificate, fie să notifice motivat refuzul de soluţionare.

Consecinţa încălcării de către asigurator a obligaţiei de a răspunde (în oricare din aceste modalităţi) în termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către cel prejudiciat, este aceea a obligării acestuia la plata unor penalităţi de întârziere.

În consecinţă, dispoziţiile art. 38 instituie o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-şi îndeplineşte obligaţiile stipulate în mod expres în sarcina sa în termenele prevăzute la art. 37 alin. (1), ceea ce presupune, în toate cazurile, o situaţie de culpă a acestuia.

Se impune a fi, deopotrivă, observat că scopul instituirii acestui mecanism sancţionator este reprezentat de asigurarea celerităţii în instrumentarea şi finalizarea dosarelor de daună, prin soluţionarea pe cât posibil pe cale amiabilă a acestora, fără însă a se stabili în sarcina asigurătorilor vreo obligaţie de rezultat în acest sens. Astfel, penalităţile sunt menite a sancţiona atitudinea pasivă a asigurătorului care, în mod discreţionar, nu răspunde solicitării de stabilire a despăgubirilor pe cale amiabilă, refuzând să încerce, în termenul legal, să iniţieze o procedură de înţelegere pe cale amiabilă.

Relevante sub acest aspect, sunt prevederile art. 44 şi art. 46 pct. 3 din Norme, dispoziţii potrivit cu care stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit, iar nu în ipoteza în care din aceste documente nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse.

Aşadar, penalităţile de întârziere au ca finalitate sancţionarea atitudinii culpabile a asigurătorului care nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute expres în sarcina sa în art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, deşi are la dispoziţie toate documentele necesare pentru a determina atât persoana vinovată de procducerea acidentului, cât şi riscul asigurat, această sancţiune neputând fi confundată cu dobânzile penalizatoare reglementate de art. 1.381, art. 1.385, art. 1.535 din C. civ. şi art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, care au ca scop asigurarea unei reparaţii integrale a prejudiciului încercat de victimă. O atare interpretare este, de altfel, conformă nu numai cu prevederile art. 22 din Directiva 2009/103/CE, dar şi cu jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 25/2022 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

În ceea ce priveşte antrenarea mecanismului sancţionator instituit prin art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, aşa cum rezultă din interpretarea sistematică a acestei norme, îndeplinirea obligaţiei de a emite oferta de despăgubire în termenul stabilit de art. 37 alin. (1) din Normă are ca situaţie premisă existenţa dovezilor în privinţa răspunderii asiguratului pentru producerea accidentului şi în privinţa cuantificării prejudiciului.

Această cerinţă rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 36, art. 37, art. 38, art. 45 şi art. 46 pct. 3 din Norma ASF nr. 23/2014, norme în conformitate cu care asigurătorii RCA au obligaţia instrumentării dosarului de daună chiar de la data avizării producerii evenimentului asigurat, pe baza probelor depuse de părţi privitoare la răspunderea asiguratului şi cuantificarea prejudiciului. Din această perspectivă, trebuie observat, că Norma ASF admite existenţa situaţiilor în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele, împrejurările producerii accidentului ori la cuantumul prejudiciilor produse, stabilind că în astfel de situaţii despăgubirile se determină prin hotărâre judecătorească (art. 46 din Norma ASF nr. 23/2014).

În cauza de faţă, prima instanţă, a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 apreciind că pârâta a tergiversat culpabil soluţionarea dosarului de daună al reclamantei în condiţiile în care producerea accidentului a fost avizată acesteia la data de 05.09.2016, iar pârâta, deşi a emis o ofertă de despăgubire, şi-a îndeplinit această obligaţie cu depăşirea termenului de trei luni stabilit de art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, mai exact la data de 27.12.2016, deşi elementele speţei permiteau formularea concluziilor referitoare la persoana vinovată de săvârşirea accidentului şi la împrejurările producerii acestuia, respectiv a reţinut că neîndeplinirea corespunzătoare a obliogaţiilor asiguratorului este generată de diminuarea nujustificată a despăgubirii.

În apel, deşi soluţia a fost validată, s-a reţinut depăşirea teremneului de 3 luni de la care asigurătorul avea obligaţia de a comunica reclamantei oferta de dspăgubire.

Această statuare a instanţei de apel, care a invalidat parţial considerentele primei instanţe este rezultatul unei aplicări greşite a dispoziţiilor anterior menţionate din Norma ASF nr. 23/2014, concluzia silogismului judiciar expusă în decizia recurată, care a explicitat această soluţie, ignorând, în mod nepermis cerinţele cumulative impuse de prevederile art. 38 coroborat cu art. 36, art. 37, art. 45 şi art. 46 pct. 3 din Norma ASF nr. 23/2014 din Norma ASF nr. 23/2014, cerinţe la care s-a făcut referire în cele ce preced, în contextul în care, situaţia de fapt a cauzei relevă faptul că, în speţă, reclamanta s-a adresat asigurătorului cu cererea în despăgubiri la data de 5.09.2016, indicând suma de 6.387,6 RON, cu titlu de daune materiale şi suma de 267. 540 RON, cu titlu de daune morale, iar recurenta-pârâtă a răspuns acestei cereri la 27.12.2016, cu o ofertă de despăgubire de 25000 RON, daune morale, iar în privinţa daunelor materiale a evidenţiat necesitatea completării dosarului de daună.

Deopotrivă, s-a ignorat faptul că procesul de cuantificare a daunelor solicitate de reclamantă a presupus, în speţă, un probatoriu complex, ce s-a impus a fi administrat inclusiv în cursul cercetării judecătoreşti realizate în cauza pendinte, probatoriu analizat şi valorificat ca atare de către instanţele de fond, în cuantificarea daunelor încuviinţate reclamantei.

În acelaşi sens, deşi potrivit art. 47 din Norma ASF nr. 23/2014, derularea unor cercetări penale nu este de natură să împiedice, în toate ipotezele, plata despăgubirilor către persoana vătămată prin producerea evenimentului asigurat, în speţă, nu se poate ignora că, în cauză, la momentul avizării daunei, cercetarea penală era în plină desfăşurare, urmând a fi administrate probe pentru determinarea consecinţelor accidentului, evenimentul cauzator de prejudicii reclamat fiind unul cu consecinţe care nu pot fi apreciate ca fiind minore, de vreme ce a cauzat reclamantei vătămări corporale importante, ce au necesitat, în final, potrivit probelor administrate în prezentul litigiu, un număr de 95-97 zile de îngrijiri medicale şi au condus la o incapacitate adaptativă a acesteia, în proporţie de 45%.

Înalta Curte reţine, în acest sens, că norma art. 47 din Norma ASF nr. 23/2014 admite posibilitatea stabilirii pe cale amiabilă a despăgubirilor chiar şi în ipoteza în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, însă în următoarele condiţii: când acţiunea penală a fost sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor; când, deşi hotărârea instanţei penale a rămas definitivă (situaţie neregăsită în cauză până la data sesizării asiguratorului cu cererea de despăgubire), stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior; când sunt întrunite ipotezele de la pct. 3 lit. a) şi b), de asemenea neincidente cauzei în condiţiile în care rechizitoriul sau cercetarea realizată de organele de anchetă penală au fost finalizate ulterior sesizării instanţei civile.

În speţă, soluţia de clasare adoptată la 15 martie 2018, în dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca, a fost adoptată doar după administrarea unor probe complexe (atât raportul de expertiză medico-legală, din data de 13.02.2017, cât şi suplimentul la expertiza medico-legală realizat la data de 25.01.2018, evaluarea psihologică a reclamantei, relevante atât din perspectiva calificării faptei ilicite imputate asiguratului ca fiind infracţiune, dar şi în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral pretins de reclamantă, fiind întocmite doar ulterior datei avizării daunei către asigurator şi împlinirii termenului de trei luni de la data vizării daunei).

Or, deşi reclamanta a susţinut culpa pârâtei în neinstrumentarea dosarului de daună în intervalul septembrie 2016 (avizarea evenimentului) - 27 decembrie 2016, se observă că cel puţin o parte din probatoriile relevante în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului nepatrimonial cauzat reclamantei au fost întocmite/emise ulterior momentului 27.12.2016.

Este, aşadar, neîndoielnic faptul că, la data avizării daunei, dosarul de daună deschis la sesizarea reclamantei nu putea fi considerat complet în privinţa tuturor elemente absolut necesare naşterii obligaţiilor prevăzute de art. 37 alin. (1) în sarcina pârâtei.

Deopotrivă, nu se poate ignora faptul că, inclusiv ulterior sesizării instanţei civile (la data de 24.09.2018), cu prilejul judecăţii în fond a prezentei cauze, prima instanţă a apreciat că dosarul civil nu poate fi soluţionat, în lipsa administrării unei noi expertize medico - legale şi avizării acesteia de către comisia de avizare a actelor medicale din cadrul IML Cluj, după cum, parte din înscrisurile doveditoare ale cheltuielilor prilejuite de accident au fost administrate doar în cursul cercetării judecătoreşti realizate în cauza de faţă (reclamanta formulând inclusiv în procedura judiciară pendinte mai multe cereri precizatoare referitoare la daunele materiale, respectiv, la data de 05.09.2019, 14.01.2020, 03.03.2020).

Aşadar, contrar susţinerii recurentei reclamante potrivit cu care, încă de la data avizării pârâta ar fi fost în măsură să cuantifice prejudiciul material şi moral înregistrat de reclamantă în urma accidentului din data de 19.12.2015, pe baza probelor anexate şi să formuleze o ofertă de despăgubire, în cauză, determinarea corectă şi completă a prejudiciului pretins a necesitat un probatoriu complex, administrat atât în faza de cercetare penală, cât şi ulterior sesizării primei instanţe cu prezenta cerere de chemare în judecată, situaţia particulară factuală evidenţiată în speţă, relevând, în realitate, lipsa conduitei culpabile a recurentei pârâte, anterior emiterii ofertei de despăgubire din 27.12.2016.

În concluzie, în condiţiile în care, în mod evident, pe segmentul de timp de la data avizării accidentului de către reclamantă (05.09.2016) şi până la 27.12.2016 (data emiterii ofertei de despăgubire) dosarul de daună era incomplet, în speţă, lipseşte premisa necesară aplicării sancţiunii instituite prin art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, neputându-se afirma o culpă în îndeplinirea obligaţiei recurentei-pârâte de gestionare a dosarului de daună cât timp acesta nu era complet, întârzierea culpabilă neputând exista în lipsa îndeplinirii acestei premise, doar ca efect al constituirii dosarului de daună pe baza avizării evenimentului asigurat.

În acest context, soluţia instanţei de apel relevă o eronată aplicare a normelor menţionate ale Normei ASF nr. 23/2014 prin ignorarea elementelor particulare ale raporturilor dintre părţi, dar şi o ignorare a raţiunii instituirii penalităţilor de întârziere de 0,2% ce se aplică la suma datorată de asigurătorul RCA cu titlu de despăgubire.

Întrucât, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamantei, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în sarcina pârâtei, în calitate de asigurator RCA, doar în cadrul procesului pendinte (în condiţiile în care, ca urmare a sesizării instanţelor cu prezenta acţiune în despăgubiri la 24.09.2018, abandonarea procedurii amiabile de soluţionare a dosarului de daună a avut loc din iniţiativa reclamantei mai înainte ca acesta să poată fi considerat complet, potrivit explicaţiilor anterioare), apare ca nelegală obligarea acesteia (prin sentinţa tribunalului astfel cum a fost aceasta schimbată în apel) la plata penalităţilor de 0,2% pentru despăgubirile acordate recurentei-reclamante, începând cu data emiterii primei oferte de despăgubire de către pârâtă, nelegalitate care decurge, cum s-a arătat, din inexistenţa unei culpe a recurentei-pârâte în gestionarea dosarului de daună, incomplet sub aspectele relevate anterior.

În considerarea acestor argumente, reţinând ca fiind întemeiat motivul de recurs fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta pârâtă, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecarea ambelor apeluri aceleiaşi instanţe de apel, exclusiv în ceea ce priveşte criticile părţilor relative la plata penalităţilor de întârziere, rejudecare ce va avea loc în raport de cele dezlegate prin prezenta hotărâre (date fiind limitele judecăţii de recurs pe care o realizează Înalta Curte, determinate prin dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care nu dispune de o soluţie de casare şi/sau de modificare în acelaşi timp a deciziei de apel constatată ca fiind nelegală).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 91/A/2021 din data de 06 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleaşi decizii.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel, pentru rejudecarea ambelor apeluri, în ceea ce priveşte cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.

Menţine celelalte dispoziţii, care nu contravin prezentei decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2022.