Appeal dismissed; late-payment penalties for unauthorized public communication of musical works upheld based on statutory methodology

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 20 octombrie 2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor (U.C.M.R. - A.D.A.) a chemat în judecată pe pârâta Autotrans Călători Filaret S.A., solicitând:

1. în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 371.628 RON reprezentând valoarea egală cu triplul remuneraţiei şi TVA-ul aferent, sumă datorată, potrivit art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în autobuze, microbuze şi autocare în perioada 1 octombrie 2012 - 30 octombrie 2015, fără a încheia în prealabil autorizaţie licenţă neexclusivă cu U.C.M.R. - A.D.A.;

2. în subsidiar, în cazul în care s-ar dovedi utilizarea licită a operelor muzicale prin comunicare publică de către pârâtă:

2.1 obligarea pârâtei la plata sumei de 123.876 RON, inclusiv TVA, sumă datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în autobuze, microbuze şi autocare în perioada 1 octombrie 2012 - 30 octombrie 2015;

2.2 obligarea pârâtei la plata sumei de 149.772 RON reprezentând penalităţi de întârziere, calculate până la data de 15 octombrie 2015, datorate de pârâtă pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor menţionate în capătul 2.2 al cererii;

2.3 obligarea pârâtei la plata de penalitati de 0,5%/zi de întârziere începând cu data de 16 octombrie 2015 şi până la plata efectivă a sumei de 123.876 RON, reprezentând remuneraţii restante potrivit capătului 2.2 al cererii;

3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 911 din 04 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de obligare la plata sumei aferente perioadei 1 octombrie 2012 - 30 octombrie 2015, ca rămasă fără obiect; a respins în rest acţiunea formulată de reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor (U.C.M.R. - A.D.A.), ca neîntemeiată; a obligat pârâta la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1135 A din 23 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă U.C.M.R. - A.D.A., Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor împotriva sentinţei civile nr. 911 din data de 4 mai 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 206.423,8 RON, reprezentând rest neachitat din penalităţile aferente remuneraţiilor achitate cu întârziere datorate pentru perioada 1 octombrie 2012 - 30 octombrie 2015; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat intimata la 3.525 RON către apelantă, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1135 A din 23 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta Autotrans Călători Filaret S.A.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 20 iulie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu spre soluţionare completului filtru nr. 2.

II.1. Motivele de recurs

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, iar, în subsidiar, modificarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii apelului şi menţinerii, ca legală şi temeinică, a hotărârii primei instanţe; a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii, reglementat de art. 9 C. proc. civ., a limitelor învestirii [art. 22 alin. (6) C. proc. civ..], precum şi a limitelor caracterului devolutiv al apelului, reglementat de art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.

A susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că este învestită cu cererea privind acordarea penalităţilor de întârziere asupra sumelor reprezentând remuneraţii fără TVA şi a obligat pârâta la plata sumei de de 206.423,8 RON, reprezentând rest neachitat din penalităţile aferente remuneraţiilor achitate cu întârziere datorate pentru perioada 1 octombrie 2012 - 30 octombie 2015; faptul că reclamanta a indicat o anumită sumă cu titlu de penalităţi, calculate în raport de remuneraţia estimată la care a adaugat TVA nu face ca această cerere să fie o cerere nouă în apel, atât timp cât aspectele vizând temeiul acordării penalităţilor cuantumul penalităţilor, perioada şi baza de calcul au fost deduse judecăţii la fond;

A precizat că prima instanţă a respins, în mod corect, capătul de cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere reţinând că reclamanta nu datorează TVA pentru sumele încasate în calitatea sa de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor, potrivit celor dezlegate prin decizia nr. 48/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar procentul de 0,5 cuprins în art. 5 din Decizia ORDA nr. 266/2011 a fost aplicat la remuneraţia datorată plus cota de TVA, nedatorată de pârâtă.

Printr-o cerere nouă formulată pentru prima dată în apel, reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată doar la penalităţile datorate pentru sumele reprezentând penalităţi, nu şi pentru sumele reprezentând TVA, aşa cum solicitase iniţial, susţinând că dacă prima instanţă a apreciat că prin raportul de expertiză au fost calculate penalităţi şi cu privire la suma reprezentând TVA trebuia să cenzureze raportul de expertiză şi să oblige pârâta la plata penalităţilor de întârziere aferente remuneraţiilor.

A arătat că instanţa de apel în mod nelegal a procedat la completarea probatoriului şi refacerea raportului de expertiză pentru calcularea penalităţilor doar la sumele reprezentând remuneraţii, nu şi la sumele reprezentând TVA, nefiind învestită cu o astfel de cerere.

Instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, având în vedere că reclamanta a solicitat prin acţiune la pct. 2.2 şi 2.3 obligarea pârâtei la plata sumei de 149.772 RON reprezentând penalităţi, calculate până la data de 15 octombrie 2015 şi obligarea pârâtei la plata de penalităţi de 0,5% zi de întârziere, începând cu data de 16 octombrie 2015 şi până la plata efectivă a sumei de 123.876 RON, reprezentând remuneraţii restante; or, instanţa de apel a obligat pârâta la plata sumei de 206.423,8 RON, reprezentând rest neachitat din penalităţile aferente remuneraţiilor achitate cu întârziere pentru perioada 1 octombrie 2012 - 30 octombrie 2015, suma acordată cu titlu de penalităţi fiind mult mai mare decât cea solicitată prin acţiune şi pentru o altă perioadă faţă de cea care face obiectul cererii de chemare în judecată.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel nu s-a raportat la probatoriul administrat în cauză, nu a arătat care este situaţia de fapt pe care a reţinut-o în cauză şi regulile de drept incidente care au format convingerea instanţei şi nu a arătat motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile pârâtei.

A apreciat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii - deşi constată că în speţă sunt aplicabile cele statuate prin decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, prin urmare, pârâta nu datorează TVA pentru sumele reprezentând remuneraţii, nu s-au luat în considerare concluziile raportului de expertiză, a cărui completare s-a realizat în faţa instanţei de apel, din care rezultă că pârâta a achitat TVA pentru sumele datorate cu titlu de remuneraţii.

Instanţa de apel a stabilit o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii şi nici probelor administrate, în condiţiile în care din totalul sumei de 88.286,68 RON achitată de pârâtă, reţinută în considerentele sentinţei pronunţate de prima instanţă, pârâta datora doar suma de 47.605 RON cu titlu de debit principal, aşa încât suma achitată în plus nu este 18.234,20 RON, cum greşit a stabilit instanţa de apel, ci de 40.681,68 RON, deşi a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, iar prin respingerea acestora a procedat greşit la imputaţia plăţii şi a obligat-o pe pârâtă la plata unei sume cu titlu de penalităţi mult mai mare decât cea datorată.

Cu privire la incidenţa motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a art. 5 din Metodologia publicată prin decizia O.R.D.A. nr. 266/2011, în sensul în care a considerat că pârâta nu datorează TVA, deşi aceasta a achitat TVA-ul aferent remuneraţiilor datorate, şi nu a procedat la imputaţia plăţii sau compensarea cu sumele datorate cu titlu de penalităţi.

A apreciat că este nelegală soluţia instanţei de apel, prin care recurenta a fost obligată la plata unei sume de bani baza unui act administrativ, respectiv decizia ORDA nr. 266/2011, în condiţiile în care între părţi nu au existat raporturi contractuale, guvernate de principiul acordului liber de voinţă, dând astfel valoare de lege Metodologiei publicate prin decizia menţionată, contrar dispoziţiilor art. 1312 din Legea nr. 8/1996 şi a celor ale art. 15 şi art. 16 din Constituţie, în sensul în care o normă cu forţă juridică inferioară nu poate modifica legea.

Nu există nicio dispoziţie legală care să stabilească obligaţia de plată a penalităţilor aferente plăţii cu întârziere a remuneraţiilor cuvenite, în cuantumul stabilit prin pct. 5 al deciziei ORDA nr. 266/2011, Legea nr. 8/1996 prevăzând doar opozabilitatea metodologiilor faţă de utilizatori şi nu obligativitatea acestora în lipsa încheierii unui contract care să permit negocierea.

Precizează că instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a art. 5 din Metodologia publicată prin decizia ORDA nr. 266/2011, cât şi a art. 1541 C. civ., care reglementează posibilitatea instanţei de a dispune reducerea cuantumului penalităţii, dat fiind caracterul de act administrativ al deciziei O.R.D.A. nr. 266/2011, dispoziţia de plată a penalităţilor putând fi pusă în discuţie într-o acţiune adresată instanţei de contencios administrativ, nefiind posibilă reducerea penalităţilor opozabile tuturor utilizatorilor de opere muzicale, pe cale incidentă în acest litigiu.

II.2. Procedura de filtrare a recursului

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, s-au reţinut următoarele: recursul este legal timbrat, este formulat şi motivat în termen legal, cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii, iar părţile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate.

În ceea ce priveşte criticile formulate de către recurenta-pârâtă, raportorul a reţinut că aceasta a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., precum şi faptul că în cauză, nu a fost exprimat de către părţi acordul ca recursul, în situaţia în care este admisibil în principiu, să fie soluţionat în complet de filtru, în condiţiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru urmează a aprecia dacă susţinerile recurentei-pârâte pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de lege sau dacă sunt aplicabile prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în măsura în care va aprecia că nu este incidentă sancţiunea nulităţii recursului va dispune asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac.

Prin încheierea de şedinţă din 15 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Autotrans Călători Filaret S.A. împotriva deciziei civile nr. 1135A din 23 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apreciind că argumentele dezvoltate prin memoriul de recurs sunt susceptibile de încadrare în motivele de recurs reglemenetate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată la 10 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La data de 20 mai 2022 şi, respectiv, la data de 24 mai 2022, recurenta-pârâtă a depus concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, reiterând aspectele expuse pe larg în cuprinsul cererii de recurs.

II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-un prim motiv de recurs ce reclamă neregularităţii de ordin procedural, susceptibile de analizare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta a pretins încălcarea art. 9 C. proc. civ. (principiul disponibilităţii), a art. 22 alin. (6) C. proc. civ. (limitele învestirii), a art. 477 şi art. 478 C. proc. civ. (limitele efectului devolutiv al apelului), în sensul în care instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, că este învestită cu cererea privind acordarea penalităţilor de întârziere asupra sumelor reprezentând remuneraţii fără TVA şi a obligat pârâta la plata sumei de de 206.423,8 RON reprezentând rest neachitat din penalităţile aferente remuneraţiilor datorate pentru perioada 01 octombrie 2012 - 30 octombrie 2015, deşi o atare solicitare nu reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată, ci doar cea privind acordarea penalităţilor de întârziere calculate la sumele reprezentând remuneraţii restante care conţineau TVA.

În evaluarea acestui motiv de recurs, Înalta Curte reţine că devoluţiunea ce poate fi realizată în cadrul căii de atac de reformare a apelului este guvernată de două reguli fundamentale: tantum devolutum quantum appellatum şi tantum devolutum quantum judicatum, reprezentând o particularizare a principiului disponibilităţii edictat de art. 22 raportat la art. 9 C. proc. civ.

În timp ce concretizarea primei reguli se regăseşte în dispoziţiile art. 477 C. proc. civ. (limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat), cea de-a doua este reglementată de art. 478 C. proc. civ., care limitează efectul devolutiv la ceea ce s-a judecat în primă instanţă, adică semnalează interdicţia pentru părţi de a schimba cadrul procesual [alin. (1) al art. 478 C. proc. civ..], de a se folosi de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă, în motivarea apelului ori prin întâmpinare [alin. (2) al aceluiaşi articol] şi, de asemenea, interdicţia schimbării calităţii părţilor, cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, precum şi a formulării de pretenţii noi [alin. (3) al art. 478 C. proc. civ..].

Pe de altă parte, art. 478 alin. (4) din Codul de procedurtă civilă permite părţilor să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, iar o atare explicitare nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (3) al aceluiaşi articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în primă instanţă, astfel cum a statut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 28/2015.

Astfel, cererea de chemare în judecată stabileşte cadrul procesual în limitele căruia se va desfăşura judecata, atât din punctul de vedere al părţilor, cât şi din punctul de vedere al obiectului şi cauzei cererii, iar indicarea obiectului cererii de chemare în judecată şi a fundamentului pretenţiei formulate este o componentă a principiului disponibilităţii şi o obligaţie a instanţei de a le respecta, în condiţiile art. 22 din C. proc. civ.

Înalta Curte notează că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta U.C.M.R. - A.D.A., Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a solicitat, în principal, obligarea pârâtei Autotrans Călători Filaret S.A. la plata triplului remuneraţiei şi TVA-ul aferent (pct. 1), iar în subsidiar, obligarea pârâtei la plata remuneraţiei, inclusiv TVA, şi a penalităţilor de întârziere aferente (pct. 2).

Prin soluţia primei instanţe, sub aspectele ce interesează critica analizată prin intermediul căreia sunt reiterate apărările din cadrul întâmpinării formulate în apel, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea privind obligarea pârâtei la plata TVA (primul capăt de cerere fiind respins ca rămas fără obiect, urmare a achitării de către pârâtă, la 17.01.2017, a unei sume de 88.286 RON, destinată stingerii obligaţiilor reprezentate de remuneraţiile aferente perioadei în litigiu, de 59.030,20 RON), raţionamentul fiind acela că reclamanta nu datorează TVA pentru sumele încasate în calitatea sa de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor, potrivit celor dezlegate prin decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinându-se că procentul de 0,5 prevăzut de art. 5 din decizia ORDA nr. 266/2011 a fost aplicat la remuneraţia datorată plus cota de TVA, nedatorată de pârâtă.

Împotriva soluţiei pronunţate de prima instanţă a formulat apel numai reclamanta.

Atare constatare fundamentează concluzia că, în privinţa pârâtei, stingerea debitului de 59.030,20 RON are semnificaţia stingerii datoriei decurgând exclusiv din neachitarea remuneraţiilor datorate, sumă care nu include nici TVA-ul şi nici penalităţi de întârziere şi care a fost considerată de tribunal parte componentă a sumei totale de 88.286,68 RON (achitată de pârâtă la data de 17.01.2017).

Ca atare, în prezentul recurs pârâtei nu îi este permis a formula susţineri omisso medio, date fiind prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., astfel încât, nu pot fi analizate în recurs chestiuni care sunt intrate sub autoritate de lucru judecat prin neapelare de către pârâtă (referire la susţinerea că suma de 59.030,20 RON nu cuprindea numai remuneraţiile neachiate pentru perioada în litigiu, ci şi cota de TVA pe care instanţa de apel, în aplicarea deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat-o nedatorată).

Pe de altă parte, împrejurarea că, în calea devolutivă de atac, reclamanta a indicat o anumită sumă cu titlu de penalităţi, în raport de remuneraţia estimată, la care a adăugat TVA, nu poate primi calificarea propusă de către recurenta-pârâtă - aceea de cerere nouă formulate direct în apel, în condiţiile în care motivele de apel ale reclamantei doar au explicitat pretenţiile formulate la prima instanţă, în acord cu cele prevăzute de art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. şi dezlegarea obligatorie a instanţeri supreme, anterior evocată.

Aşadar, analiza criticilor deduse judecăţii apelului s-a făcut cu respectarea principiului disponibilităţii şi a limitelor învestirii instanţei control judiciar şi demonstrează că judecătorii apelului au avut o conduită conformă cu exigenţele implicate de principiului rolului activ al judecătorul în procesul civil, instituit prin art. 22 C. proc. civ.

Relativ la criticile prin care se contestă modalitatea de apreciere a instanţei de apel în ceea ce priveşte administrarea probei cu expertiză (determinarea penalităţilor aferente debitului fără TVA), în invocarea aceluiaşi motiv de casare, Înalta Curte constată, pe de o parte, că acestea exced controlului de legalitate specific acestei etape procesuale, iar pe de altă parte, aspectele invocate de recurenta-pârâtă nu susţin neregularităţi de ordin procedural, ci propun o reevaluare a probatoriului avut în vedere de către instanţa de apel, în aprecierea temeiniciei pretenţiilor reclamantei decurgând din solicitarea penalităţilor de întârziere, aspect incompatibil cu calea de atac a recursului.

Aceeaşi concluzie este valabilă şi în privinţa criticii fundamentate pe acordarea unei sume cu titlu de penalităţi mai mare decât cea solicitată prin cererea de chemare în judecată şi pentru o altă perioadă decât cea care face obiectul litigiului.

Astfel fiind, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă este nefondat, iar instanţa de apel s-a pronunţat în limitele învestirii, cu respectarea prevederilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată nu cuprinde toate motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Argumentele inserate în cadrul acestui motiv de recurs ce evidenţiază neraportarea instanţei de apel la probatoriul administrat în cauză, nearătarea situaţiei de fapt în cuprinsul hotărârii pe care a reţinut-o în cauză şi regulile de drept incidente ce au format convingerea instanţei, precum şi a motivelor pentru care au fost înlăturate susţinerile pârâtei, exprimă, de asemenea, nemulţumirea părţii faţă de modalitatea în care a fost evaluat probatoriul şi, în raport de acesta, a fost stabilită situaţia de fapt, iar nu o nemotivare propriu-zisă a deciziei atacate supuse controlului judiciar.

Cum recursul nu permite reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor pe baza cărora aceasta a fost determinată, fiind o cale de atac rezervată controlului de nelegalitate asupra deciziei instanţei de apel, aceste critici nu pot forma obiect de analiză în această etapă procesuală.

În acest punct al analizei, se cere a fi amintit şi faptul că judecata din apel era limitată la aspectele vizate de criticile conţinute în cererea de apel, conform art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care stabileşte că:

"instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă."

Prin urmare, motivarea instanţei de apel nu refectă o rejudecare a tuturor aspectelor asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă, ci realizarea controlului judiciar asupra sentinţei apelate în limitele fixate prin criticile formulate de reclamantă, aspect ce reiese cu evidenţă, din simpla lecturare a considerentelor deciziei recurate, în sensul în care instanţa de apel a expus argumentele pentru care, în raport de pct. 4 şi 5 din Metodologia aprobată prin decizia ORDA nr. 266/2011, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta la plata sumei de 206.423,8 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente remuneraţiilor achitate cu întârziere pentru perioada 01 octombrie 2012 - 30 octombrie 2015, reţinând că din totalul sumei de 236.082,90 RON, calculată la remuneraţiile fără TVA, potrivit completării raportului de expertiză, pârâta a achitat în plus suma de 18.234,20 RON.

Având în vedere analiza astfel reţinută, corelată cu faptul că recurenta-pârâtă nu a evidenţiat vreo greşeală de judecată constând într-o omisiune a instanţei de control judiciar de a analiza efectiv una sau mai multe dintre apărările invocate de această parte, se constată că nu există temei spre a se reţine că hotărârea recurată nu ar conţine motivele pe care se sprijină, concluzie ce susţine respectarea exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte notează că, în cadrul recursului, sunt avute în vedere considerentele astfel cum au fost expuse de instanţa de apel în structurarea hotărârii pronunţate, respectiv observând succesiunea argumentelor şi legătura logico-juridică dintre acestea, pentru că o hotărârea judecătorească reprezintă un tot unitar şi numai privită în integralitate şi în contextul procesual în care a fost pronunţată este aptă a ilustra silogismul logico-juridic ce sprijină soluţia.

Această din urmă precizare este utilă în sensul în care, din perspectiva invocatei contrarietăţi a motivării deciziei recurate în ceea ce priveşte cuantumul penalităţilor de întârziere acordate de către instanţa de apel în raport cu cele solicitate de către reclamantă nu concretizează elemente ce ar ilustra existenţa unor considerente contradictorii din cuprinsul acestei hotărâri, ci mai degrabă o exemplificare a aplicării deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar nu în contextual situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, ci stabilită pe baza propriilor aprecieri ale recurentei, ceea ce nu poate fi primit.

Or, ipotezele în care se poate ajunge la constatarea incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ar putea fi de exemplu: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, dacă din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea între dispozitiv şi considerente (admiterea acţiunii prin dispozitiv şi argumentarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii); nemotivarea soluţiei din dispozitiv, motivarea insuficientă sau prezentarea în exclusivitate a unor argumente străine de natura cauzei.

Or, reperul de analiză astfel propus - modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt, nu poate, însă, să constituie fundamentul controlului judiciar în recurs pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pentru că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ceea ce se verifică în recurs este conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Ca atare, nu pot forma obiect al analizei acestei instanţe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs neavând competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop probele, întrucât doar verifică legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt deja stabilită.

Existenţa unor motive străine de natura pricinii nu se identifică în ansamblul criticilor circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ceea ce denotă o invocare pur formală a ipotezei normative reglementate de textul de lege.

În consecinţă, criticile deduse judecăţii recursului, din perspectiva acestui motiv de casare, sunt nefondate.

Cu privire la incidenţa motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a art. 5 din Metodologia publicată prin decizia ORDA nr. 266/2011, în sensul în care a considerat că pârâta nu datorează TVA, deşi aceasta a achitat TVA-ul aferent remuneraţiilor datorate, şi nu a procedat la imputaţia plăţii sau compensarea cu sumele datorate cu titlu de penalităţi.

Nelegalitatea soluţiei instanţei de apel rezidă şi din faptul că recurenta a fost obligată la plata unei sume de bani în baza deciziei ORDA nr. 266/2011, în condiţiile în care între părţi nu au existat raporturi contractuale, guvernate de principiul acordului liber de voinţă, dând astfel valoare de lege Metodologiei publicate prin decizia menţionată, contrar dispoziţiilor art. 1312 din Legea nr. 8/1996 şi a celor ale art. 15 şi art. 16 din Constituţie, în sensul în care o normă cu forţă juridică inferioară nu poate modifica legea.

Nu există nicio dispoziţie legală care să stabilească obligaţia de plată a penalităţilor aferente plăţii cu întârziere a remuneraţiilor cuvenite în cuantumul stabilit prin pct. 5 al deciziei ORDA nr. 266/2011, Legea nr. 8/1996 prevăzând doar opozabilitatea metodologiilor faţă de utilizatori şi nu obligativitatea acestora în lipsa încheierii unui contract care să permită posibilitatea negocierii.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Prin decizia nr. 48 din 19 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 98 alin. (1) lit. g)1) şi art. 1065 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată."

Având în vedere, pe de o parte, împrejurarea că taxa pe valoarea adăugată este o chestiune reglementată de normele Codul fiscal şi cu privire la care părţile nu pot deroga şi, pe de altă parte, caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 48/2017, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că, deşi în decizia menţionată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat un alt drept la remuneraţie gestionat colectiv, raţionamentul acestei instanţe se aplică mutatis mutandis şi dreptului dezbătut în prezenta cauză, neexistând nicio diferenţă în privinţa regimului taxei pe valoarea adăugată între drepturile astfel analizate şi cel dedus judecăţii în cauză.

În absenţa unui recurs declarat de către reclamantă, în cauza de faţă nu poate fi luată spre analiză dezlegarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-509/19, astfel încât neobligarea pârâtei la achitarea TVA rămâne câştigată cauzei în beneficiul recurentei-pârâte.

În acord cu raţionamentul instanţei de apel, se reţine că decizia menţionată a instanţei supreme este dată în interpretarea unor dispoziţii legale care reglementează drepturi conexe reglementate prin Legea nr. 8/1996, însă unul dintre acestea este similar dreptului de autor ce fac obiectul prezentului dosar [art. 13 lit. f)], iar raţionamentul detaliat în interpretarea dispoziţiilor legale (art. 129 din Codul fiscal) este aplicabil şi în speţa de faţă, în condiţiile în care remuneraţia echitabilă solicitată este rezultată din utilizarea ilicită a operelor muzicale în scop ambiental, iar operaţiunea din cauză, din punct de vedere fiscal, este cea de colectare de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite titularilor pentru comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea operelor acestora.

Potrivit art. 1312 alin. (8) din Legea nr. 8/1996:

"(8) Hotărârea arbitrală privind forma definitivă a metodologiilor se comunică părţilor de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului, prin decizie a directorului general, emisă în termen de cinci zile de la data depunerii. Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat şi nu se pot acorda reduceri la plata remuneraţiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate."

Metodologiile adoptate în scopul aplicării Legii nr. 8/1996 au, la rândul lor, un caracter normativ (norme de drept material), fiind opozabile erga omnes, obligatorii pentru autori, organismele de gestiune colectivă şi utilizatori, relevante în acest sens fiind dispoziţiile art. 1312 alin. (7) şi (9) din lege.

Prin decizia ORDA nr. 266/2011, a fost publicată forma finală a Metodologiei privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, aceasta fiind adoptată în baza dispoziţiilor legale, pentru organizarea colectării de la utilizatori de către organismul de gestiune colectivă, în baza gestiunii colective obligatorii, a drepturilor patrimoniale ale autorilor de opere muzicale.

Este real că decizia ORDA, care a dispus publicarea metodologiei în Monitorul Oficial, este un act administrativ, însă actul emis de Directorul ORDA în exercitarea atribuţiilor legale are doar o semnificaţie formală - cea a verificării legalităţii din perspectiva finalizării procedurilor legale de adoptare a metodologiei - urmată de măsura publicării, în scopul intrării în vigoare a dispoziţiilor sale; decizia directorului ORDA nu înglobează regulile din metodologie, act emis în aplicarea şi executarea Legii nr. 8/1996 şi având forţă obligatorie.

Potrivit raportului de expertiză în specialitatea contabilitate efectuat de către expertul A., a cărei completare a fost dispusă de către instanţa de apel, pentru perioada de referinţă (01 octombrie 2012-30 octombrie 2015), suma reţinută cu titlu de penalităţi de întârziere aferente remuneraţiilor fără TVA, achitate cu întârziere, în cuantum de 236.082,90 RON, a avut ca reper pct. 5 al Metodologiei, potrivit căruia:

"pentru întârzieri la plată utilizatorii datorează penalităţi de 0,5%/zi de întârziere," din care s-a dedus suma în cuantum de 18.234,20 RON, achitată în plus cu titlu de remuneraţii datorate de către pârâtă .

În ceea ce priveşte criticile recurentei-pârâte relative la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1541 C. civ. pentru a opera reducerea penalităţilor, se observă că o atare analiză lipseşte din argumentaţia instanţei de apel legată de imputaţia sumei asupra penalităţilor de întârziere, aspect ce induce concluzia că nu au legătură cu considerentele deciziei atacate.

În consecinţă, faţă de argumentele expuse, reţinând că nu a operat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, a garanţiilor instituite de C.E.D.O., a principiul egalităţii în drepturi, reglementat de art. 16 din Constituţia României, câtă vreme instanţa de apel a procedat la un examen efectiv al aspectelor esenţiale deduse judecăţii, raportându-se la probatoriul administrat şi răspunzând criticilor formulate, prin expunerea raţionamentului care a fundamentat soluţia adoptată, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autotrans Călători Filaret S.A. împotriva deciziei civile nr. 1135A din 23 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autotrans Călători Filaret S.A. împotriva deciziei civile nr. 1135A din 23 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2022.