Judicial error compensation claim deemed final and beyond cassation appeal under transitional procedural restrictions

Şedinţa publică din data de 24 mai 2022

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, daune materiale şi 200.000 euro, daune morale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

La data de 7 mai 2019, reclamantul a depus cerere adiţională, prin care a solicitat ca instanţa să constate caracterul abuziv şi erorile judiciare săvârşite prin pronunţarea următoarelor hotărâri: sentinţa penală nr. 1537 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2016, arătând că a fost judecat în lipsă, iar pedeapsa rezultantă stabilită a avut un cuantum de 4 ani şi 8 luni; decizia penală nr. 452 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2016, apelul fiind respins ca tardiv, şi sentinţa penală nr. 293 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul x/2016, prin care a fost stabilită o pedeapsă rezultantă de 4 ani şi 10 luni.

La data de 8 mai 2019, reclamantul a depus precizare la acţiunea introductivă în sensul că îşi întemeiază acţiunea şi pe prevederile art. 3 din Protocolul 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale .

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 961 din data de 21 august 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 914 A din data de 4 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 961 din 21 august 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 914 A din data de 4 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A..

Recurentul-reclamant, susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 961 din data de 21 august 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a deciziei civile nr. 914 A din data de 4 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 23 septembrie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris aflată la dosar.

Prin rezoluţia din data de 24 septembrie 2021, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, după efectuarea comunicărilor prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

I.6. Procedura de filtru

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost întocmit la data de 22 noiembrie 2021 şi a fost comunicat părţilor, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosarul de recurs.

Prin rezoluţia din data de 17 decembrie 2021, a fost fixat termen de judecată la data de 1 februarie 2022, în vederea analizării admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 1 februarie 2022, Înalta Curte, prin încheierea de şedinţă de la acea dată, a dispus continuarea procedurii de filtru şi întocmirea unui supliment la raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului cu referire la prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările ulterioare, şi la cele statuate prin Decizia nr. 54 din data de 14 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 20 ianuarie 2021.

Prin suplimentul la raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului s-a arătat că, în speţă, completul de filtru urmează a analiza dacă decizia recurată este supusă recursului sau dacă este incidentă excepţia inadmisibilităţii prezentei căi de atac.

Suplimentul la raport a fost comunicat părţilor, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosar.

Prin punctul de vedere depus la dosar, recurentul-reclamant a solicitat a se lua act că nu este de acord cu cele reţinute în suplimentul la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, precizând că, în speţă, cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 242/2018, iar decizia nr. 54 din data de 14 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aplicabilă speţei.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu a formulat punct de vedere cu privire la suplimentul întocmit în cauză la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin rezoluţia din data de 7 aprilie 2022, a fost fixat termen la data de 24 mai 2022, în vederea analizării admisibilităţii în principiu a recursului, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare prin prisma excepţiei inadmisibilităţii prezentei căi de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin prisma excepţiei inadmisibilităţii prezentei căi de atac, reţinând şi prevederile art. 499 teza finală C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. stipulează:

"Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din acelaşi cod, sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs.

Conform prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în forma în vigoare la data formulării prezentei acţiuni (14 noiembrie 2018):

"În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare (...)".

Aplicarea acestor dispoziţii legale a fost extinsă şi proceselor pornite până la data de 31 decembrie 2018 (cum este şi prezentul litigiu), potrivit art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 14 noiembrie 2018 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 27 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, recurentul-reclamant A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 1.000.000 euro, daune materiale, şi 200.000 euro, daune morale.

În susţinerea cererii, recurentul-reclamant A. a arătat că, prin decizia penală nr. 564/P din data de 14 mai 2018 a Curţii de Apel Constanţa, pronunţată în dosarul nr. x/2016 a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani.

A susţinut recurentul-reclamant că decizia consfinţeşte faptul că sentinţa penală nr. 1537 din data de 14 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2016, definitivă prin respingerea apelului, este rezultatul unei erori judiciare.

Reclamantul a invocat faptul că aceste erori judiciare i-au creat grave prejudicii fizice şi morale, fiind încarcerat pentru o lungă perioadă în regim închis.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 242/2018.

La data de 7 mai 2019, reclamantul a depus precizări prin care a solicitat a se constata caracterul abuziv şi erorile judiciare săvârşite prin: sentinţa penală nr. 1537 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2016, întrucât a fost judecat în lipsă, iar pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 8 luni este rezultatul unei erori judiciare; decizia penală nr. 42 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2016, deoarece a fost respins apelul ca tardiv; sentinţa penală nr. 293 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2016, întrucât pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 10 luni este rezultatul unei erori.

A arătat că, în baza hotărârilor anterior menţionate, s-a emis un mandat de executare pentru o perioadă de 4 ani şi 8 luni.

Totodată, a subliniat că, prin decizia nr. 564P din data de 14 mai 2018 a Curţii de Apel Constanţa, pronunţată în dosarul nr. x/2016, s-a dispus o pedeapsă rezultantă de 3 ani.

Reclamantul a considerat că, în speţă, cele trei hotărâri anterioare sunt rezultatul unor abuzuri şi al unor erori judiciare.

A precizat că, după emiterea mandatului pentru 4 ani şi 8 luni, a fost încarcerat pentru o perioadă de 1 an şi 3 luni, până la pronunţarea deciziei corecte, în Penitenciarele Slobozia şi Rahova.

La data de 8 mai 2021, reclamantul a depus precizare la acţiunea introductivă în sensul că îşi întemeiază acţiunea şi pe prevederile art. 3 din Protocolul 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Raportat la circumstanţele speţei, Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 54 din data de 14 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din data de 20 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările ulterioare, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (...) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, respectiv hotărârile pronunţate în cererile formulate în temeiul art. 538 din C. proc. pen..".

Potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Nu pot fi primite susţinerile recurentului-reclamant în sensul că decizia anterior menţionată nu este aplicabilă speţei de faţă, având în vedere că, astfel cum s-a arătat, recurentul-reclamant a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a săvârşirii unor erori judiciare de către instanţele de judecată.

Astfel, referitor la noţiunea de eroare judiciară, în cuprinsul deciziei nr. 54 din data de 14 septembrie 2020, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut că textul art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 prevede că, prin C. proc. civ. şi C. proc. pen., precum şi prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că nici C. proc. civ. şi nici Legea nr. 2/2013 nu cuprind vreo definiţie legală a noţiunii de eroare judiciară, în general, pentru facilitarea aplicării prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ceea ce înseamnă că pentru aplicarea acestei norme şi, în consecinţă, determinarea excepţiilor de la exercitarea recursului în această materie, este necesară identificarea noţiunii de referinţă în dreptul pozitiv, în doctrină ori în jurisprudenţă.

În cazul erorilor judiciare săvârşite în procesul penal, în prezent, o astfel de reglementare o reprezintă prevederile art. 538 din C. proc. pen., normă care are denumirea marginală "Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară".

De asemenea, a reţinut că legiuitorul român, adoptând C. proc. pen., a pus în acord legea procesuală penală cu Constituţia şi cu tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte şi a reglementat în mod distinct dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară prin art. 538 şi dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate prin art. 539.

Art. 538 C. proc. pen. prevede că:

"(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. (3) Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel. (4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit."

A mai reţinut instanţa supremă că "Legiuitorul român, adoptând C. proc. pen., a pus în acord legea procesuală penală cu Constituţia şi cu tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte şi a reglementat în mod distinct dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară prin art. 538 (dispoziţii ce corespund prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 7)"

Prin urmare, având în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a săvârşirii unei erori judiciare, invocând prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi pe cele ale art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, noţiune care este reglementată de art. 538 C. proc. pen., în aplicarea deciziei nr. 54 din data de 14 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 20 ianuarie 2021, hotărârea recurată în cauză nu este supusă recursului, fiind o hotărâre definitivă.

Legalitatea căilor de atac, prevăzută expres de dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Aşa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

În consecinţă, având în vedere cele anterior reţinute, fiind învestită cu judecata unei căii de atac neprevăzute de lege, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul, împrejurare faţă de care nu se mai impune analiza vreunor alte aspecte invocate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 914A din data de 4 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2022.