Extinction of civil compensation claims for 1989 revolution injuries under legacy statute of limitations despite imprescriptible crimes against humanity

Şedinţa publică din data de 24 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 decembrie 2020, pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub nr. x/2020, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtului: în ceea ce îl priveşte pe reclamantul A., la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale şi la plata de daune materiale (al căror cuantum va fi indicat precis după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate); în ceea ce o priveşte pe reclamanta B., la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale şi la plata de daune materiale (al căror cuantum va fi indicat precis după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate).

În drept, au fost invocate prevederile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1000 C. civ. de la 1864, precum şi celelalte dispoziţii legale la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 883/PI din data de 12 mai 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât prin întâmpinare şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fără cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 215 din data de 27 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 883/PI din data de 12 mai 2021 pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

I.4. Calea de atac exercitată

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a analizat raportul dintre dispoziţiile legii vechi şi ale celei noi, susţinând greşit că ar fi invocat în mod nejudicios dispoziţiile legale privind prescripţia, din perspectivă temporară, dar şi faptul că premisa de la care s-a plecat cu analiza cauzei ar fi una greşită.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, curtea de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile privind principiul neretroactivităţii legii civile, nefiind vorba despre o aplicarea greşită a dispoziţiilor legale invocate, în sensul aplicării legii în afara limitelor sale.

Au menţionat că, în cauză, raportat la invocarea de către partea adversă, prin întâmpinare, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, au formulat apărări, făcând o analiză a Decretului nr. 167/1958, cu trimitere la condiţiile şi la momentul de la care, în accepţiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripţie.

Recurenţii-reclamanţi au precizat că au indicat art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi au invocat faptul că momentul de la care curge termenul de prescripţie reglementat de aceste dispoziţii legale este cel la care a avut loc cunoaşterea pagubei, cât şi a persoanei care răspunde de săvârşirea ei.

Au subliniat că, abia odată cu soluţia de clasare pronunţată în dosarul nr. x/2014 a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, în cuprinsul rechizitorului arătându-se că, în speţă, coordonarea acţiunii a fost făcută de preşedintele C..

În opinia recurenţilor-reclamanţi, împrejurarea că, în urma analizei Decretului nr. 167/1958, se ajunge la concluzia că termenul de prescripţie curge după intrarea în vigoare a C. civ. actual, nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege, aşa cum a reţinut instanţa de apel, ci doar faptul că, în cauză, nu este împlinit termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Au mai susţinut şi faptul că, în condiţiile în care au arătat că termenul de prescripţie a început să curgă odată cu soluţia de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, însă, cu toate acestea, analiza incidenţei sau nu a prescripţiei a trebuit să plece inclusiv de la analiza dispoziţiilor acestui act normativ.

Recurenţii-reclamanţi au arătat şi că inclusiv instanţa de apel a arătat că este imposibil a se cunoaşte, la momentul exercitării violenţelor asupra manifestanţilor, care au fost autorii faptelor, tocmai acesta fiind motivul pentru care se urmăreşte răspunderea fostului preşedinte, în calitate de comitent; legea dă posibilitatea ca acţiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului, pentru faptele prepuşilor, astfel că instanţa de apel a procedat la o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept din această materie, atunci când a reproşat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului preşedinte şi nu a altor persoane din subordinea acestuia.

Totodată, raportându-se la prevederile art. 1394 C. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că, întrucât infracţiunile contra umanităţii şi de genocid sunt imprescriptibile, şi prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dată nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal, are acelaşi regim juridic.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, au arătat că nu au făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept, însă imprescriptibilitatea crimelor contra umanităţii face ca termenul de prescripţie a răspunderii penale să se aplice şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., au solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

I.5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, în esenţă, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că instanţa de apel a reţinut în mod corect că termenul de prescripţie pentru recuperarea prejudiciului suferit este cel cu caracter general, de 3 ani, şi a început să curgă în cauză de la înlăturarea regimului comunist, în 22 decembrie 1989, acţiunea recurenţilor-reclamanţi, formulată la mai bine de 31 de ani după acest moment, fiind prescrisă.

I.6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată, la data de 3 ianuarie 2022, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2020, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2, astfel cum rezultă din fişa Ecris aflată la dosar.

Prin rezoluţia din data de 10 ianuarie 2022, s-a dispus efectuarea comunicărilor reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., iar, după finalizarea acestor proceduri, prin rezoluţia din data de 22 martie 2022, s-a fixat termen de judecată la data de 24 mai 2022, când instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au adus critici cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv a constatării de către instanţa de apel a incidenţei prescripţiei în ceea ce priveşte acţiunea având ca obiect obligarea intimatului-pârât la despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a rănirii acestora prin împuşcare în timpul Revoluţiei Române din 1989.

Astfel, recurenţii-reclamanţi, în esenţă, au considerat că în cauză nu este incident Decretul nr. 167/1958, ci dispoziţiile în materie ale noului C. civ., iar raportarea la un alt act normativ încalcă principiul neretroactivităţii legii civile.

Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1394 C. civ., că solicitarea de despăgubiri derivând din prejudicii produse prin infracţiunii contra umanităţii are caracter imprescriptibil (la fel ca infracţiunile ce au determinat solicitarea de despăgubiri), iar termenul de prescripţie în cauză a început să curgă de la soluţia de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014

Sub acest aspect, în speţă, instanţa de apel a stabilit legea aplicabilă litigiului, prin raportare la prevederile art. 6 alin. (4) din noul C. civ. şi ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., concluzionând că, fiind vorba despre o prescripţie începută şi împlinită sub imperiul reglementării anterioare, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, iar nu cele ale Legii nr. 287/2009.

Ulterior, instanţa de apel a analizat dacă în speţă este sau nu incidentă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportându-se la situaţia de fapt stabilită şi la dispoziţiile legale a căror incidenţă a reţinut-o în cauză, cercetând şi dacă a operat sau nu o întrerupere a termenului de prescripţie şi înlăturând argumentat susţinerile recurenţilor-reclamanţi privind extinderea aplicării termenul de prescripţie a răspunderii penale şi dreptului la acţiune în răspundere civilă, arătând că are relevanţă natura dreptului valorificat prin acţiunea civilă, iar nu izvorul acestuia.

Referitor la dreptul material incident şi la modalitatea în care acesta a fost aplicat sau interpretat de instanţa de apel, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit, nefiind de natură a determina concluzia nelegalităţii deciziei recurate.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au iniţiat prezentul demers judiciar la data de 29 decembrie 2020, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârşite la nivelul anului 1989, respectiv rănirea prin împuşcare cu prilejul participării la Revoluţia Română din 1989.

Contrar apărărilor recurenţilor-reclamanţi şi astfel cum în mod corect a stabilit instanţa de apel, la data săvârşirii pretinselor fapte, în materia prescripţiei era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârşirii faptelor prejudiciabile, cât şi din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripţia legii în vigoare la data începutului curgerii termenului.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din acelaşi act normativ "Termenul de prescripţie este de 3 ani...".

Întrucât învestirea instanţei cu prezenta acţiune în despăgubiri s-a realizat la data de 29 decembrie 2020, pentru fapte produse şi cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune în cauză.

Susţinerii recurenţilor-reclamanţi potrivit căreia autorul faptelor ar fi fost cunoscut abia la momentul soluţiei de clasare din dosarului penal nr. x/2014, i se opun notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, faptul că prin cererea de chemare în judecată recurenţii-reclamanţi au arătat în mod expres că represiunea a fost coordonată de către C. şi, nu în ultimul rând, faptul că acesta din urmă a fost condamnat şi executat la sfârşitul lunii decembrie 1989 tocmai pentru faptele expuse de către părţi; toate aceste elemente contrazic susţinerile recurenţilor-reclamanţi cu privire la data cunoaşterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Ca atare, acest moment nu este cel indicat de către recurenţii-reclamanţi, prin raportare la soluţia de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014 pentru perioada cuprinsă între 16 decembrie 1989 şi 22 decembrie 1989, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, C., a fost condamnat şi executat, fiind, deci, anterior soluţiei de clasare dispuse în dosarul penal menţionat şi la care recurenţii-reclamanţi se raportează permanent în apărările formulate.

Prin urmare, în mod legal instanţa de apel a reţinut că, întrucât identificarea persoanei responsabile direct de săvârşirea in concreto a faptei ilicite, rănirea recurenţilor-reclamanţi prin împuşcare, este imposibil de determinat, precum şi având în vedere şi împrejurarea că împuşcarea recurenţilor-reclamanţi a fost făcută de către forţele armate care au acţionat la comanda şi ordinul conducătorului suprem de la acea dată, respectiv dictatorul C., răspunderea alegată a Statului Român pentru fapta acestuia a fost cunoscută sau ar fi trebuit să fie cunoscută cel mai târziu încă de la data înlăturării regimului dictatorial din România, la data de 22 decembrie 1989, dată de la care nu mai exista niciun impediment de ordin politic sau juridic pentru a se acţiona pentru repararea prejudiciului.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor-reclamanţi prin care aceştia au susţinut încălcarea prevederilor art. 1394 din noul C. civ., arătând că, întrucât infracţiunile contra umanităţii sunt imprescriptibile, acelaşi caracter îl va avea şi acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal, instanţa supremă constată că, în speţă, curtea de apel a reţinut în mod legal faptul că aceste prevederi nu sunt aplicabile în prezentul litigiu.

Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, prescripţia incidentă în prezenta cauză este supusă reglementărilor cuprinse în Decretul nr. 167/1958 şi nu celor din noul C. civ. şi, ca atare, prevederile art. 1394 din noul C. civ. nu sunt aplicabile litigiului pendinte.

Prin urmare, în speţă, imprescriptibilitatea răspunderii penale în ceea ce priveşte faptele invocate nu atrage şi imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală, prescripţia dreptului la acţiune în faţa instanţei civile rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârşirii faptelor ilicite invocate de către recurenţii-reclamanţi.

În aceste circumstanţe, sub imperiul reglementărilor legale incidente speţei, astfel cum a reţinut în mod corect şi instanţa de apel, prescripţia răspunderii penale şi aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituţii de drept autonome, având principii şi reguli proprii, iar ceea ce are relevanţă în dezlegarea problemei prescripţiei în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acţiune, şi nu izvorul acestuia.

Prin prezentul demers judiciar, recurenţii-reclamanţi, solicitând obligarea intimatului-pârât la plata daunelor morale şi materiale pentru prejudiciul cauzat prin rănirea în timpul Revoluţiei Române din decembrie 1989, tind a valorifica un drept patrimonial supus prescripţiei extinctive reglementate de Decretul nr. 167/1958, a cărui natură juridică nu poate fi schimbată prin aceea că despăgubirile solicitate decurg din săvârşirea unor fapte ilicite ce reprezintă crime împotriva umanităţii.

Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă [art. 1 alin. (1) şi art. 3 alin. (3)], aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este şi cel ce face obiectul prezentului litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive, iar termenul de prescripţie este de 3 ani.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu pot primi finalitatea urmărită de către recurenţii-reclamanţi susţinerile acestora prin care se afirmă că instanţa de apel al fi reţinut în mod greşit invocarea atât a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, cât şi a celor cuprinse în noul C. civ. privitoare la prescripţie, precum şi că s-ar fi reproşat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului preşedinte şi nu a altor persoane din subordinea acestuia.

Astfel, instanţa de apel a înlăturat susţinerile recurenţilor-reclamanţi privind aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 1394 C. civ., apreciindu-le a fi lipsite de fundament legal, aspect din care rezultă fără dubiu împrejurarea că instanţa de apel a reţinut invocarea de către părţi a normelor cuprinse în noul C. civ. şi nu pe cele ale reglementării anterioare, privind prescripţia, cuprinse în Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, se poate constata că în mod clar instanţa de apel a identificat critica recurenţilor-reclamanţi, reţinând că, în opinia acestora, în cauză sunt incidentele dispoziţiile C. civ. şi nu cele ale Decretului nr. 167/1958.

Totodată, instanţa de apel nu a reproşat recurenţilor-reclamanţi faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului preşedinte şi nu a altor persoane din subordinea acestuia, ci a reţinut că părţile, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat repararea pagubei de către intimatul-pârât Statul Român în considerarea calităţii acestuia de comitent pentru fapta prepusului său, fostul dictator C., ca argument al faptului că aceştia au cunoscut pe cel responsabil de ordonarea reprimării manifestanţilor la nivelul anului 1989, respectiv că au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască anterior momentului comunicării ordonanţei de clasare pe cel vinovat de producerea prejudiciului şi pe cel ţinut să îl repare pentru acesta.

Ca atare, aceste susţineri ale recurenţilor-reclamanţi nu se verifică raportat la considerentele deciziei recurate şi nu sunt de natură a determina concluzia încălcării vreunor dispoziţii de drept material de către instanţa de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând legalitatea validării de către instanţa de apel a soluţiei tribunalului de respingere ca prescrisă a acţiunii recurenţilor-reclamanţi, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 215 din data de 27 octombrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 215 din data de 27 octombrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2022.