Civil tort claims for 1989 Revolution injuries barred by prescription under Decree 167/1958 despite imprescriptibility of underlying crimes

Şedinţa publică din data de 24 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 decembrie 2020, pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub nr. x/2020, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului: la plata sumei de 500.000 RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; la plata de daune materiale (al căror cuantum îl va indica precis după administrarea probei cu expertiza de specialitate contabilitate, care va stabili diferenţele de venit ale reclamatului după rănirea prin împuşcare).

În drept, au fost invocate prevederile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864, precum şi celelalte dispoziţii legale la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 884 din data de 12 mai 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât prin întâmpinare şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia nr. 194 din data de 12 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 884 din data de 12 mai 2021 pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

I.4. Calea de atac exercitată

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs reclamantul A..

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Astfel, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit inclusiv dispoziţiile privind principiul neretroactivităţii legii civile, nefiind vorba despre un amalgam de dispoziţii legale invocate, în sensul aplicării legii în afara limitelor sale.

A menţionat că, în cauză, raportat la invocarea de către partea adversă, prin întâmpinare, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a formulat apărări, făcând o analiză a Decretului nr. 167/1958, cu trimitere la condiţiile şi la momentul de la care, în accepţiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripţie.

Recurentul-reclamant a precizat că a indicat art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a invocat faptul că momentul de la care curge termenul de prescripţie reglementat de aceste dispoziţii legale este cel la care a avut loc cunoaşterea pagubei, cât şi a persoanei care răspunde de săvârşirea ei.

A subliniat că, abia odată cu soluţia de clasare pronunţată în dosarul nr. x/2014 a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, în cuprinsul rechizitorului arătându-se că, în speţă, coordonarea acţiunii a fost făcută de preşedintele B..

În opinia sa, împrejurarea că, în urma analizei Decretului nr. 167/1958, se ajunge la concluzia că termenul de prescripţie curge după intrarea în vigoare a C. civ., nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege, aşa cum a reţinut instanţa de apel, ci doar faptul că, în cauză, nu este împlinit termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.

A mai susţinut şi faptul că, în condiţiile în care a arătat că termenul de prescripţie a început să curgă odată cu soluţia de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, însă, cu toate acestea, analiza incidenţei sau nu a prescripţiei a trebuit să plece inclusiv de la analiza dispoziţiilor acestui act normativ.

Totodată, recurentul-reclamant a criticat cele reţinute de către instanţa de apel, potrivit cărora, oricum, în cauză, ar fi incidentă prescripţia dreptului material la acţiune, susţinându-se faptul că ar fi fost trimise în judecată o serie de persoane implicate în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989, însă fără a se preciza, clar, precis şi determinant care este semnificaţia acestei trimiteri în judecată.

Invocând faptul că instanţa de apel a preluat apărările intimatului-pârât cu privire la trimiterile în judecată care ar fi decisive în stabilirea incidenţei excepţiei prescripţiei, fără a prezenta argumente proprii, recurentul-reclamant a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În plus, a susţinut că nu se precizează în ce măsură persoana recurentului-reclamant are legătură cu acele trimiteri în judecată şi condamnări, dacă a făcut parte din proces, dacă persoanele respective au fost realmente vinovate de ce i s-a întâmplat sau dacă au fost doar nişte prepuşi, care au acţionat la comanda fostului preşedinte B., cel care s-a descoperit că a fost autorul faptelor.

Ca atare, a apreciat că existenţa acelor condamnări nu echivalează cu o cunoaştere a autorului faptelor petrecute în perioada relevantă, nefiind făcute sincronizări clare şi determinante, neindicându-se cu precizie faptele.

Printr-o altă critică formulată, recurentul-reclamant a invocat faptul că instanţa de apel făcut o interpretare şi aplicare greşită a noţiunii de autoritate de lucru judecat, în sensul că menţionează condamnarea şi executarea fostului preşedinte din data de 25 decembrie 1989, indicând că s-ar fi cunoscut încă de atunci cine este autorul faptei, în condiţiile în care respectivul proces a fost unul care nu a respectat garanţiile procesuale în vigoare, a fost imposibilă constituirea de parte civilă şi nu s-a cunoscut în mod exact care este motivul condamnării şi executării fostului preşedinte.

De altfel, a menţionat că inclusiv instanţa de apel a arătat că este imposibil a se cunoaşte, la momentul exercitării violenţelor asupra manifestanţilor, cine au fost autorii faptelor, tocmai acesta fiind motivul pentru care se urmăreşte răspunderea fostului preşedinte, în calitate de comitent; legea dă posibilitatea ca acţiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului, pentru faptele prepuşilor, astfel că instanţa de apel a procedat la o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept din această materie, atunci când a reproşat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului preşedinte şi nu a altor persoane din subordinea acestuia.

Totodată, raportându-se la prevederile art. 1394 C. civ., recurentul-reclamant a susţinut că, întrucât infracţiunile contra umanităţii şi de genocid sunt imprescriptibile, şi prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dată nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal, are acelaşi regim juridic.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, a arătat că nu a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept, însă imprescriptibilitatea crimelor contra umanităţii face ca termenul de prescripţie a răspunderii penale să se aplice şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

I.5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, în esenţă, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că hotărârea recurată este legal şi corect motivată, precum şi că aceasta cuprinde argumentele care au stat la baza pronunţării soluţiei de respingere a apelului părţii adverse.

I.6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cauza a fost înregistrată, la data de 20 decembrie 2021, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2020, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2, astfel cum rezultă din fişa Ecris aflată la dosar.

Prin rezoluţia din data de 27 decembrie 2021, s-a dispus efectuarea comunicărilor reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., iar, după finalizarea acestor proceduri, prin rezoluţia din data de 10 martie 2022, s-a fixat termen de judecată la data de 24 mai 2022, când instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant, pe de o parte, a susţinut faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar, pe de altă parte, a adus critici cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv a constatării de către instanţa de apel a incidenţei prescripţiei în ceea ce priveşte acţiunea având ca obiect obligarea intimatului-pârât la despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a rănirii sale prin împuşcare în timpul Revoluţiei Române din 1989, respectiv la data de 17 decembrie 1989.

Din perspectiva nemotivării, recurentul-reclamant, în esenţă, a arătat că instanţa de apel nu dezvoltă argumente proprii în justificarea soluţiei, ci preia apărările intimatului-pârât, făcând trimiteri la o serie de dosare penale fără a arăta care este legătura acestora cu persoana recurentului-reclamant sau cu prezentul litigiu.

Sub acest aspect, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de apel a justificat soluţia pronunţată cu arătarea motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza acesteia, a expus argumentele pentru care în cauză operează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a indicat normele de drept incidente şi s-a raportat la aspectele deduse judecăţii prin motivele de apel.

Astfel, în primul rând, a stabilit legea aplicabilă speţei, prin raportare la prevederile art. 6 alin. (4) din noul C. civ. şi ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., concluzionând că, în speţă, fiind vorba despre o prescripţie începută şi împlinită sub imperiul reglementării anterioare, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, iar nu cele ale Legii nr. 287/2009.

Ulterior, instanţa de apel a analizat dacă în speţă este sau nu incidentă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportându-se la situaţia de fapt stabilită şi la dispoziţiile legale a căror incidenţă a reţinut-o în cauză, cercetând şi dacă a operat sau nu o întrerupere a termenului de prescripţie şi înlăturând argumentat susţinerile recurentului-reclamant privind extinderea aplicării termenul de prescripţie a răspunderii penale şi dreptului la acţiune în răspundere civilă, arătând că are relevanţă natura dreptului valorificat prin acţiunea civilă, iar nu izvorul acestuia.

Totodată, nu se verifică nici susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia instanţa de apel a făcut referire la mai multe dosare penale - trimiteri în judecată şi condamnări - fără a arăta care este legătura acestora cu prezenta pricină şi cu persoana sa.

Astfel, din motivarea hotărârii recurate, rezultă că instanţa de apel a făcut această prezentare a mai multor cauze penale, născute tot din evenimentele petrecute în timpul Revoluţiei Române din 1989, pentru a argumenta de ce împrejurarea că în rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 11/P/2014 a fost inclusă menţiunea privind coordonarea represiunii de către fostul preşedinte, care a exercitat-o prin toate structurile militare ale României, nu a reprezentat o noutate şi nu poate susţine faptul pretins de către recurentul-reclamant în sensul că a cunoscut autorul faptelor doar la momentul soluţiei de clasare din dosarul nr. x/2014 şi că de atunci a început a curge prescripţia.

Împrejurarea că, în combaterea susţinerii recurentului-reclamant în sensul că autorii faptelor petrecute în timpul Revoluţiei Române din 1989 au rămas necunoscuţi o perioadă semnificativă de timp, instanţa de apel a evocat, cu titlu exemplificativ, o serie de trimiteri în judecată şi de condamnări ale unora dintre participanţii la acest eveniment nu atrage incidenţa unei nelegalităţi nici din perspectiva unor motive străine de natura pricinii, ci reprezintă, eventual, o supraargumentare în ceea ce priveşte conturarea şi sublinierea unei anumite situaţii, lipsită de efecte în planul motivului de recurs invocat.

Ca atare, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate de către recurentul-reclamant din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, susţinută în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că în cauză nu este incident Decretul nr. 167/1958, cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel, ci dispoziţiile în materie ale noului C. civ., iar raportarea la un alt act normativ încalcă principiul neretroactivităţii legii civile.

A mai arătat recurentul-reclamant că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1394 C. civ., iar solicitarea de despăgubiri derivând din prejudicii produse prin infracţiunii contra umanităţii are caracter imprescriptibil (la fel ca infracţiunile ce au determinat solicitarea de despăgubiri), iar termenul de prescripţie în cauză a început să curgă de la soluţia de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014, în care acesta a figurat ca parte civilă.

Referitor la dreptul material incident şi la modalitatea în care acesta a fost aplicat sau interpretat de instanţa de apel, Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit, nefiind de natură a determina concluzia nelegalităţii deciziei recurate.

Recurentul-reclamant a iniţiat prezentul demers judiciar la data de 29 decembrie 2020, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârşite la nivelul anului 1989, respectiv rănirea prin împuşcare cu prilejul participării la Revoluţia Română din 1989.

Contrar apărărilor recurentului-reclamant şi astfel cum în mod corect a stabilit instanţa de apel, la data săvârşirii pretinselor fapte, în materia prescripţiei era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârşirii faptelor prejudiciabile, cât şi din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripţia legii în vigoare la data începutului curgerii termenului.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din acelaşi act normativ "Termenul de prescripţie este de 3 ani...".

Întrucât învestirea instanţei cu prezenta acţiune în despăgubiri s-a realizat la data de 29 decembrie 2020, pentru fapte produse şi cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune în cauză.

Susţinerii recurentului-reclamant potrivit căreia autorul faptelor ar fi fost cunoscut abia la momentul soluţiei de clasare din dosarului penal nr. x/2014 în care acesta s-a constituit parte civilă, i se opun notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, faptul că prin cererea de chemare în judecată recurentul-reclamant a indicat în mod expres că represiunea a fost coordonată de către B. şi, nu în ultimul rând, faptul că acesta din urmă a fost condamnat şi executat la sfârşitul lunii decembrie 1989 tocmai pentru faptele expuse de către parte; toate aceste elemente contrazic susţinerile recurentului-reclamant cu privire la data cunoaşterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Astfel, acest moment nu este cel indicat de către recurentul-reclamant, prin raportare la soluţia de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014 pentru perioada cuprinsă între 16 decembrie 1989 şi 22 decembrie 1989, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat şi executat, fiind, deci, anterior soluţiei de clasare dispuse în dosarul penal menţionat şi la care recurentul-reclamant se raportează permanent în apărările sale.

Totodată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a analizat autoritatea de lucru judecat a procesului penal intentat dictatorului B., cum greşit susţine recurentul-reclamant, ci a evidenţiat că prin "...rechizitoriul din data de 5 aprilie 2019 s-a invocat chiar existenţa autorităţii de lucru judecat sub acest aspect, adică al vinovăţiei fostului preşedinte...", citând din actul procedural respectiv, ca un argument suplimentar al faptului că recurentul-reclamant cunoştea sau putea să cunoască fapta şi făptuitorul încă din anul 1989.

În ceea ce priveşte critica recurentului-reclamant prin care acesta a susţinut încălcarea prevederilor art. 1394 din noul C. civ., arătând că, întrucât infracţiunile contra umanităţii sunt imprescriptibile, acelaşi caracter îl va avea şi acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal, instanţa supremă constată că, în speţă, curtea de apel a reţinut în mod legal faptul că aceste prevederi nu sunt aplicabile în prezentul litigiu.

Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, prescripţia incidentă în prezenta cauză este supusă reglementărilor cuprinse în Decretul nr. 167/1958 şi nu celor din noul C. civ. şi, ca atare, prevederile art. 1394 din noul C. civ. nu sunt aplicabile litigiului pendinte.

Prin urmare, în speţă, imprescriptibilitatea răspunderii penale în ceea ce priveşte faptele invocate nu atrage şi imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală, prescripţia dreptului la acţiune în faţa instanţei civile rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârşirii faptelor ilicite invocate de către recurentul-reclamant.

În aceste circumstanţe, sub imperiul reglementărilor legale incidente speţei, astfel cum a reţinut în mod corect şi instanţa de apel, prescripţia răspunderii penale şi aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituţii de drept autonome, având principii şi reguli proprii, iar ceea ce are relevanţă în dezlegarea problemei prescripţiei în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acţiune, şi nu izvorul acestuia.

Prin prezentul demers judiciar, recurentul-reclamant, solicitând obligarea intimatului-pârât la plata daunelor morale şi materiale pentru prejudiciul cauzat prin rănirea sa în timpul Revoluţiei Române din decembrie 1989, tinde a valorifica un drept patrimonial supus prescripţiei extinctive reglementate de Decretul nr. 167/1958, a cărui natură juridică nu poate fi schimbată prin aceea că despăgubirile solicitate decurg din săvârşirea unor fapte ilicite ce reprezintă crime împotriva umanităţii.

Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă [art. 1 alin. (1) şi art. 3 alin. (3)], aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este şi cel ce face obiectul prezentului litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive, iar termenul de prescripţie este de 3 ani.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu pot primi finalitatea urmărită de către recurentul-reclamant susţinerile acestuia prin care se afirmă că instanţa de apel al fi reţinut în mod greşit invocarea atât a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, cât şi a celor cuprinse în noul C. civ. privitoare la prescripţie, precum şi că aceasta ar fi reproşat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului preşedinte şi nu a altor persoane din subordinea acestuia.

Astfel, instanţa de apel a prezentat criticile recurentului-reclamant referitoare la constatarea prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că acesta în fapt invocă aplicarea C. civ. în materie de prescripţie şi, contrar susţinerilor părţii, a stabilit incidenţa în speţă a Decretului nr. 167/1958.

Prin urmare, se poate constata că în mod clar instanţa de apel a identificat critica recurentului-reclamant, reţinând că, în opinia acestuia, în cauză sunt incidentele dispoziţiile C. civ. şi nu cele ale Decretului nr. 167/1958.

Totodată, instanţa de apel nu a reproşat recurentului-reclamant faptul că a înţeles să indice pe fostul preşedinte B. ca autor al faptelor ilicite, ci a arătat că partea a procedat în această manieră întrucât a considerat că pârâtul Ministerul Finanţelor este comitent al comandantului suprem al forţelor armate, aşa cum era denumită una dintre atribuţiile acestuia.

Or, acest argument al instanţei de apel nu nesocoteşte în niciun fel vreo normă de drept material, chiar dacă recurentul-reclamant a făcut trimitere la împrejurarea că legea dă posibilitatea ca acţiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului, pentru faptele prepuşilor, în condiţiile în care curtea de apel a reţinut acest considerent în raţionamentul pe care l-a realizat în susţinerea faptului că autorul faptei ilicite a fost cunoscut recurentului-reclamant încă din anul 1989, fără nicio legătură cu calitatea procesuală pasivă în cauză, aspect care, de altfel, nu a făcut obiectul analizei instanţei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând legalitatea validării de către instanţa de apel a soluţiei tribunalului de respingere ca prescrisă a acţiunii recurentului-reclamant, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 194 din data de 12 octombrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 194 din data de 12 octombrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2022.