Apartment sale annulment claim rejected; purchasers' good faith and plaintiff's own fault bar restitution

Şedinţa publică din data de 24 mai 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 6 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D., E., F. şi G., solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 octombrie 2005 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24 noiembrie 2005 şi, de asemenea, să se constate că vânzătorii B. şi C., ca şi D. şi E., au acţionat în cunoştinţă de cauză, ştiind că imobilul ce a făcut obiectul contractului a intrat în mod ilegal în patrimoniul lor şi să se dispună restituirea în natură a imobilului ce a făcut obiectul acestor acte juridice.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1254 şi următoarele C. civ.

La data de 13 iulie 2017, pârâţii F. şi G. au formulat cerere de intervenţie forţată a H. S.A., succesoare în drepturi şi obligaţii a băncii I. S.A., care a finanţat, prin creditul acordat în cadrul programului "Prima casă", achiziţionarea apartamentului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 68 C. proc. civ., banca putând pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, în calitatea sa de beneficiar al ipotecii de rang 1 până la concurenţa sumei totale de 354.422 RON.

La aceeaşi dată, 13 iulie 2017, pârâţii F. şi G. au formulat cerere de chemare în garanţie a pârâţilor D. şi E., pentru ca, în situaţia în care se va admite acţiunea reclamantului, aceştia să fie obligaţi la plata preţului efectiv plătit vânzătorilor Butucel, în cuantum de 254.237 RON, la care se adaugă spezele vânzării (248 RON onorariul notarului pentru antecontractul autentificat sub nr. x din data de 7 aprilie 2014, 2.355,72 RON onorariul notarului pentru autentificarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 19 mai 2014,381 RON reprezentând taxe O.C.P.I.), precum şi costul finanţării de 100.185,76 RON (restul sumelor plătite sau datorate de pârâţii J., derivate din contractul de credit - dobânzi, comisioane, calculate ca fiind diferenţa între suma efectiv achitată vânzătorilor, de 254.237 RON, şi suma totală datorată băncii, de 354.422,76 RON).

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1695 şi art. 1707 C. civ.

La data de 13 iulie 2017, pârâţii B. şi C. au formulat cerere de chemare în garanţie a B.N.P. K., prin care au arătat că notarul public este responsabil de modul în care s-a întocmit şi s-a autentificat actul de vânzare-cumpărare nr. x/2004, în baza căruia pârâţii au înstrăinat imobilul către L., act care a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 72 C. proc. civ., art. 998 şi următoarele C. civ.

La data de 17 octombrie 2017, reclamantul a modificat cererea de chemare în judecată, adăugând un nou capăt de cerere, prin care a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor B., C., D. şi E., între care a existat o conivenţă frauduloasă, la plata contravalorii apartamentului obiect al contractului autentificat sub nr. x/2004 (a cărui nulitate s-a constatat prin decizia nr. 802A din data de 13 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti) şi al contractului autentificat sub nr. x/2005, valoare estimată la suma de 206.928 RON (45.000 euro).

Această cerere a fost formulată, în subsidiar, pentru ipoteza în care nu s-ar constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 19 mai 2014 şi nu s-ar admite cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară încheierii contractelor.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 966, 967, 976 şi următoarele C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 31 ianuarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă: a admis în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii F. şi G. împotriva pârâţilor D. şi E.; a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii B. şi C. împotriva B.N.P. K.; în privinţa cererii de introducere în cauză a H. S.A., formulată de pârâţii F. şi G., a recalificat juridic demersul pârâţilor, în sensul plasării cererii sub incidenţa dispoziţiilor art. 78 C. proc. civ. şi posibilităţii extinderii cadrului procesual pasiv, chestiune pusă în discuţia părţilor şi cu care reclamantul a fost de acord, astfel că tribunalul a extins cadrul procesual prin cooptarea în proces a pârâtei H. S.A.

2. Sentinţele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1439 din data de 11 iulie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea completată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F., G. şi chematul în garanţie B.N.P. K.; a constatat nulitatea actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 19 mai 2014, a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 octombrie 2005 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24 noiembrie 2005; a respins cererea reclamantului privind plata preţului apartamentului, constatându-se acoperit prejudiciul prin efectele desfiinţării actelor de înstrăinare; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii F. şi G. şi, în consecinţă, a obligat, în solidar, pe pârâţii D. şi E. la plata, către pârâţii F. şi G., a sumei totale de 354.422,76 RON, reprezentând preţul plătit, spezele vânzării şi costurile finanţării.

Prin sentinţa civilă nr. 2623 din data de 13 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea de completare a sentinţei civile nr. 1439 din data de 11 iulie 2018, formulată de pârâţii F. şi G., în contradictoriu cu reclamantul A., pârâţii B., C., D. şi E., chematul în garanţie B.N.P. K. şi cu intervenienta H. S.A.; a completat sentinţa civilă nr. 1439 din data de 11 iulie 2018, în sensul că a obligat chemaţii în garanţie D. şi E., în solidar, la plata sumei de 11.900 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către pârâţii F. şi G.; a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 1439 din data de 11 iulie 2018, în sensul că a menţinut în dispozitivul sentinţei şi intervenienta forţată H. S.A., care, din eroare, nu a fost menţionată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1051 A din data de 2 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-pârâţi F. şi G. împotriva încheierii de şedinţă din data de 31 august 2018; a admis apelul formulat de apelanţii-pârâţi D. şi E. şi apelul formulat de apelanţii-pârâţi F. şi G., în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., intimaţii-pârâţi B., C., intimata-intervenientă H. S.A. şi cu intimatul-chemat în garanţie BNP K. împotriva sentinţei civile nr. 1439 din data de 11 iulie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă; a schimbat, în parte, sentinţa 1439 din data de 11 iulie 2018, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulităţii atât în privinţa antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 13 octombrie 2005 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 24 noiembrie 2005 autentificate de B.N.P. M., cât şi în privinţa contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 19 mai 2014 autentificat de B.N.P. N.; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii F. şi G. împotriva pârâţilor D. şi E.; a menţinut dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea cererii reclamantului privind plata preţului apartamentului; a obligat reclamantul la plata către pârâţii F. şi G. a sumei de 6.000 RON, cheltuieli de judecată în primă instanţă; a admis apelul formulat de apelanţii-pârâţi D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 2623 din data de 13 noiembrie 2019; a schimbat, în parte, această sentinţă, în sensul respingerii cererii de completare a sentinţei 1439 din data de 11 iulie 2018 ca rămasă fără obiect, cu menţinerea dispoziţiilor privind îndreptarea erorilor materiale; a obligat intimatul-reclamant la plata către apelanţii-pârâţi F. şi G. a sumei de 5.500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1051 A din data de 2 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a declarat recurs reclamantul A..

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată la instanţa de apel, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, precum şi că aceasta cuprinde motive contradictorii şi străine de obiectul pricinii.

Astfel, prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ., a arătat că decizia atacată nu cuprinde nicio motivare, cu privire la buna sau reaua-credinţă a intimaţilor-pârâţi C. şi B., petit cu care a fost învestit Tribunalul Bucureşti.

Recurentul-reclamant a învederat că, deşi a reţinut indirect manopera dolosivă a intimaţilor-pârâţi C. şi B., instanţa de apel a menţinut dispoziţiile hotărârii primei instanţe cu privire la respingerea capătul de cerere privind plata preţului apartamentului fără a arăta care sunt motivele de fapt şi de drept care au determinat-o să adopte această soluţie; sub acest aspect, motivarea instanţei de apel este una abstractă, fără susţinere probatorie şi neîntemeiată pe vreun text de lege.

În opinia recurentului-reclamant, simpla inserare a unei instituţii juridice - răspunderea juridică civilă - fără a dezvolta incidenţa/neincidenţa acesteia raportat al probele administrate nu satisface exigenţele unei motivări în condiţiile legii.

De asemenea, a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii/străine de obiectul pricinii în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea principiului nemo sua propriam turpitudinem allegans, în sensul că nu a iniţiat acţiuni împotriva persoanelor ce puteau răspunde direct, în condiţiile în care, din probatoriul administrat în cauză, rezulta că a formulat plângere penală şi a obţinut, prin hotărâre judecătorească, constarea nulităţii absolute a primului contract de vânzare-cumpărare.

A arătat că principiul nemo sua propriam turpitudinem allegans reprezintă o regulă de natură morală, conform căreia unei persoane îi este interzis ca, prevalându-se de propria turpitudine, culpă, imoralitate, injustiţie etc, să obţină avantaje sau să păstreze avantaje astfel obţinute, prin protecţie judiciară.

Sub acest aspect, a apreciat că motivarea instanţei de apel reprezintă de fapt o ignorare a tuturor principiilor de drept, a probelor administrate în dosar şi este contradictorie.

A subliniat faptul că nu a obţinut şi nici nu păstrează vreun avantaj, ci doreşte să reintre în posesia apartamentului pierdut ca urmare a mijloacelor dolosive/infracţionale utilizate de unii dintre pârâţi.

A arătat că motivarea hotărârii atacate este intrisec legată de buna-credinţă a L., instanţa de apel concluzionând, "sub aspectul bunei-credinţe a subdobânditorilor L. la momentul 2005...", în sensul că "Curtea apreciază că el (principiul spoliatus ante omnia restituit - n.n.) poate fi reţinut în acele situaţii în care spolierea nu este datorată culpei proprii a persoanei vătămate, deoarece cazului contrar i se opune un alt principiu de drept - nemo sua propriam turpitudinem allegans" - fără a arăta care sunt probele, directe/indirecte care conduc la culpa, imoralitatea, injusteţea sa şi fără a fi învestită cu vreo cerere în care să se analizeze culpa sa. Ca atare, această motivare, în opinia recurentului-reclamant, este străină de actele dosarului.

În dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat încălcarea normelor legale şi a principiilor de drept care guvernează instituţia nulităţii absolute.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a admis calea de atac a intimaţilor-pârâţi în considerarea teoriei jurisprudenţiale a "terţului subdobânditor de bună-credinţă", instituţie creată în baza legislaţiei vechiul C. civ., uzând de principii de drept pentru a motiva incidenţa acesteia în speţă; totodată, la rândul său, a motivat prin cererea de chemare în judecată incidenţa principiilor de drept în lipsa unor norme clare care să tranşeze litigiul dedus judecăţii - a invocat prin cererea de chemare în judecată: principiul resoluto iure dantis, resolvitur jus accipientis, precum şi reaua credinţă a intimaţilor-pârâţi B., C., D. şi E..

Recurentul-reclamant a susţinut că, dacă, în ceea ce priveşte pretinsul vânzător instanţa a tranşat definitiv situaţia anulând contractul de vânzare-cumpărare prin care intimaţii-pârâţi B. şi C. au dobândit proprietatea asupra imobilului, în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceştia cu intimaţii-pârâţi D. şi E., instanţa de apel trebuia să identifice condiţiile statuate de jurisprudenţă în aplicarea principiului subdobânditorului de bună-credinţă, urmând ca apoi să identifice aplicabilitatea acestuia în prezenta cauză.

În opinia sa, instanţa de apel, în aplicarea principiului anterior menţionat, trebuia să conchidă că intimaţii-pârâţi D. şi E., în calitate de cumpărători, cu minime diligenţe, au cunoscut sau puteau să cunoască dacă este adevăratul proprietar cel care le transmite imobilul.

Recurentul-reclamant a menţionat că orice cumpărător diligent şi de bună-credinţă ar fi solicitat spre lecturare contractele anterioare ce stabilesc succesiunea dreptului de proprietate, urmărind în mod curent persoana vânzătorului, iar, dacă bună-credinţă a dobânditorului se prezumă legal, eroarea comună şi invincibilă trebuie să fie dovedită chiar de către dobânditorul care invocă beneficiul principiului validităţii aparenţei de drept, pentru a salva de la desfiinţare (nulitate absolută) actul juridic de înstrăinare cu titlu oneros încheiat cu aparentul proprietar.

A susţinut şi că hotărârea atacată este nemotivată sub aspectul indicării erorii comune şi invincibile a terţului subdobânditor, atât timp cât nu se indică dovezile care ar confirma-o la momentul contractării; or, principiul validităţii aparenţei de drept este menit să protejeze pe terţii care au crezut în veridicitatea titlului de proprietate al cocontractantului lor şi cărora nu li se poate reproşa nicio culpă, cu condiţia ca orice persoană aflată în situaţia lor să fi crezut în aparenţa de proprietar a transmiţătorului.

Recurentul-reclamant a invocat şi faptul că lipseşte din motivarea hotărârii recurate, prin raportare la probele administrate, analiza condiţiilor ce conturează incidenţa instituţiei subdobânditorului de bună-credinţă.

A menţionat că pentru ca acest principiu de drept să fie incident este necesar ca: transmisiunea să vizeze un bun individual determinat, transmisiunea să privească un bun imobil, transmisiunea să fie cu titlu oneros, eroarea în care s-a aflat subdobânditorul să fie comună şi invincibilă, subdobânditorul să fie de bună-credinţă (care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială, imputabilă acestuia).

A arătat că, în speţa dedusă judecăţii, primele două elemente nu comportă discuţii, fiind vorba despre un imobil pentru care s-a plătit un preţ de către intimaţii-pârâţi cumpărători, însă, în ceea ce priveşte celelalte două elemente, instanţa de apel, odată cu stabilirea stării de fapt, nu a făcut nicio apreciere, motivarea rezumându-se la stabilirea turpitudinii sale.

Recurentul-reclamant a susţinut şi că analiza condiţiei privind caracterul invincibil al erorii implică cercetarea cauzei acesteia şi examinarea împrejurării dacă un om capabil, în condiţiile sociale existente la momentul încheierii contractului, s-a comportat ca un bonus pater familias; în absenţa unor astfel de diligenţe, dobânditorul nu poate datora situaţia sa unei erori invincibile, iar circumstanţele cauzei denotă că eroarea pe care o reclamă cumpărătorii nu poate avea un caracter invincibil.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 29 octombrie 2021, în termen legal, intimaţii-pârâţi F. şi G. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii parţiale a recursului în ceea ce priveşte motivele întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 1 noiembrie 2021, în termen legal, intimaţii-pârâţi D. şi E. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 16 septembrie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu spre soluţionare completului filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie .

După epuizarea procedurii de filtrare a recursurilor, prin încheierea de şedinţă din data de 15 martie 2022, prezentul recurs a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată la data de 24 mai 2022, pentru soluţionarea căii de atac, reţinându-se şi că nu este incidentă excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de lege.

La termenul de judecată din data de 24 mai 2022, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs depuse în scris la dosar şi a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, pentru cele ce urmează a fi expuse în continuare.

Prin primul motiv de recurs, invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant, pe de o parte, a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile de procedură care reglementează soluţionarea căii de atac a apelului, iar pe de altă parte, că hotărârea recurată nu arată motivele pe care se sprijină, precum şi că aceasta cuprinde motive contradictorii/străine de obiectul pricinii.

În raport de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ., a susţinut că decizia recurată este nemotivată şi a fost dată cu încălcarea normelor procedurale care guvernează judecata apelului, necuprinzând nicio motivare cu privire la buna sau reaua-credinţă a intimaţilor-pârâţi C. şi B., petit cu care a învestit Tribunalul Bucureşti.

Totodată, a arătat că respingerea capătului de cerere privind obligarea în solidar a intimaţilor-pârâţi B., C., D. şi E. la plata contravalorii apartamentului nu a fost motivată, decizia recurată, sub acest aspect, necuprinzând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

În speţă, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de către instanţele de fond, Înalta Curte reţine că, la data de 22 octombrie 2004, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x de B.N.P. K., între vânzătorul A. şi cumpărătoarea C., având ca obiect vânzarea imobilului situat în Bucureşti, Aleea x.

La data de 13 octombrie 2005, între intimaţii-pârâţi B. şi C. şi intimaţii-pârâţi D. şi E. s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x autentificat de B.N.P. M..

Ulterior, la data de 24 noiembrie 2005, a fost încheiat între aceştia contractul de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. M. sub nr. x.

Intimaţii-pârâţi L. au vândut, la rândul lor, apartamentul intimaţilor-pârâţi F. şi G. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 19 mai 2014 de B.N.P. N..

La data de 13 martie 2013, recurentul-reclamant A. a depus o plângere penală prin care a sesizat faptul că semnătura de pe contractul de vânzare-cumpărare din 2004 nu îi aparţine, însă, prin Rezoluţia cu nr. 417/P/2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune faţă de B. şi C..

Totodată, prin aceeaşi rezoluţie, s-a dispus sesizarea Judecătoriei Cornetu în vederea anulării actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 22 octombrie 2004.

Prin decizia civilă nr. 802A din data de 13 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2014, s-a constatat nulitatea acestui contract, pentru lipsa consimţământului vânzătorului.

Prin prezentul demers judiciar, reclamantul A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 octombrie 2005 de B.N.P. M. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24 noiembrie 2005 de B.N.P. M., prin care intimaţii-pârâţi B. şi C. au vândut apartamentul în litigiu intimaţilor-pârâţi D. şi E., ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului iniţial, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 22 octombrie 2004 de B.N.P. K..

De asemenea, a solicitat să se constate că vânzătorii B. şi C., ca şi D. şi E. (care au vândut mai departe imobilul intimaţilor-pârâţi F. şi G.) au acţionat în cunoştinţă de cauză, ştiind că imobilul ce a făcut obiectul contractului a intrat în mod ilegal în patrimoniul lor şi să se dispună restituirea în natură a imobilului ce a făcut obiectul acestor acte juridice.

În faţa primei instanţei, recurentul-reclamant, pentru ipoteza în care nu s-ar putea dispune constatarea nulităţii absolute a vânzării imobilului în litigiu şi nu s-ar admite cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară, a modificat cererea de chemare în judecată, adăugând un nou capăt de cerere, prin care a solicitat obligarea, în solidar, a intimaţilor-pârâţi B., C., D. şi E. la plata contravalorii apartamentului în litigiu, având în vedere conivenţa frauduloasă a acestora.

Prin sentinţa pronunţată în cauză, tribunalul a constatat nulitatea actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 19 mai 2014, a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 octombrie 2005 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24 noiembrie 2005.

Solicitarea subsidiară formulată de recurentul-reclamant prin cererea modificatoare a fost respinsă de către tribunal, constatându-se că a fost acoperit prejudiciul prin efectele desfiinţării actelor de înstrăinare ca urmare a constatării nulităţii actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 19 mai 2014, a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 octombrie 2005 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24 noiembrie 2005.

Împotriva soluţiei pronunţate de tribunal au declarat apel intimaţii-pârâţi D. şi E., solicitând schimbarea sentinţei apelate şi, pe fond, respingerea acţiunii recurentului-reclamat A. ca neîntemeiată.

De asemenea, au declarat apel şi intimaţii-pârâţi F. şi G., care, la rândul lor, au solicitat admiterea căii de atac promovate şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii principale a recurentului-reclamant faţă de ei.

În acest context, curtea de apel a reţinut că recurentul-reclamant nu a formulat apel incident pentru a solicita reformarea soluţiei primei instanţe în privinţa cererii modificatoare, în situaţia admiterii apelurilor principale.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a fost învestită doar cu critici privind soluţia dată de tribunal capătului principal de cerere, iar solicitarea subsidiară a recurentului-reclamant de obligare, în solidar, a intimaţilor-pârâţi B., C., D. şi E. la plata contravalorii imobilului nu a fost adusă în discuţie în calea ordinară de atac şi, prin urmare, nici aspectul legat de conivenţa frauduloasă a acestora, respectiv buna sau reaua-credinţă a intimaţilor-pârâţi B. şi C..

Totodată, contrar susţinerii recurentului-reclamant potrivit căreia în motivarea deciziei recurate a fost inserată doar o trimitere la răspunderea juridică civilă, fără a se dezvolta incidenţa/neincidenţa acesteia, instanţa de apel a arătat de ce nu poate fi antrenată o răspundere a apelanţilor-pârâţi pentru fapta ilicită pe care recurentul-reclamant a suportat-o în anul 2004.

Astfel, a reţinut faptul că cel vătămat (care a suportat atât pierderea bunului, cât şi a valorii acestuia) trebuie să îşi recupereze paguba nu este un principiu absolut, aplicarea lui făcându-se nu împotriva oricărui deţinător actual al bunului, ci numai în contextul posibilităţii de antrenare a unei răspunderi civile delictuale/contractuale, regula de drept fiind aceea a răspunderii personale, iar nu a răspunderii pentru fapta unei terţe persoane (situaţiile de excepţie de la caracterul personal al răspunderii, expres reglementate legal, neregăsindu-se în cauză).

Ca atare, a conchis că nu poate fi antrenată o răspundere a apelanţilor-pârâţi pentru fapta ilicită pe care recurentul-reclamant a suportat-o în anul 2004, argumentând această concluzie prin aceea că nu s-a dovedit în cauză că aceştia ar fi contribuit în vreun fel la fapta ilicită reprezentată de încheierea contractului A.-O. în absenţa consimţământului vânzătorului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a motivat de ce a menţinut soluţia de respingere a cererii modificatoare, iar susţinerile recurentului-reclamant sub acest aspect sunt nefondate, prin decizia recurată nefiind nesocotite dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., iar analiza instanţei fiind una conformă cu prevederile art. 477 alin. (1) din acelaşi act normativ, în condiţiile în care curtea de apel a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite de către apelanţii-pârâţi, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

În plus, o analiză a bunei sau relei-credinţe a intimaţilor-pârâţi B. şi C. nu se impunea în raport de primul capăt al cererii de chemare în judecat.

Astfel, în cuprinsul decizie recurate, curtea de apel analizând incidenţa în speţă a principiului bunei-credinţe a terţului subdobânditor, s-a raportat la actele juridice a căror nulitate s-a solicitat a fi constatată, respectiv la cele încheiate între intimaţii-pârâţi O. şi L. şi, respectiv L. şi J., în raport de care terţi subdobânditori sunt intimaţii-pârâţi D. şi E., respectiv F. şi G..

Or, din perspectiva principiului analizat de către instanţă, buna sau reaua-credinţă a O. la încheierea actelor juridice a căror nulitate se solicită a fi constată nu prezintă relevanţă, întrucât aceştia fie au calitatea de promitent-vânzător/vânzător, fie nu sunt părţi contractante.

Printr-o altă critică, încadrabilă în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea cuprinde motive contradictorii/străine de natura pricinii.

Însă, în dezvoltarea acestei afirmaţii, recurentul-reclamant nu a arătat în concret care sunt considerentele contradictorii din cuprinsul deciziei recurate, ci se rezumă la a prezenta consideraţii pur teoretice referitoare la principiul "nemo sua propriam turpitudinem allegans" şi la a susţine că motivarea instanţei de apel prin care s-a reţinut aplicabilitatea acestui principiu este contrară probatoriului administrat în cauză, inclusiv în dosarul penal.

Or, invocând existenţa unor considerente contradictorii în motivarea curţii de apel, recurentul-reclamant trebuia să indice contrarietatea dintre aspectele reţinute de către instanţa de apel în argumentarea soluţiei adoptate şi nu o pretinsă neconcordanţă a raţionamentului acesteia cu principiile de drept şi probele administrate sau cu situaţia de fapt a pricinii, o atare formulare a unei critici în recurs nereprezentând ipoteza reţinută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În plus, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că în această cale extraordinară de atac nu este permisă o reapreciere a probelor deja administrate şi nici stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea stabilită de către instanţele de fond.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului-reclamant prin care acesta a susţinut incidenţa tezei finale a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura cauzei).

Recurentul-reclamant a invocat faptul că motivarea curţii de apel prin care s-a reţinut principiul "nemo sua propriam turpitudinem allegans" este străină de actele dosarului, întrucât instanţa nu a fost învestită cu o cerere care să impune analiza culpei în ceea ce îl priveşte, precum şi având în vedere că nu au fost indicate probele care duc la concluzia existenţei culpei sale.

Aceste susţineri sunt nefondate, neputându-se reţine că hotărârea recurată cuprinde numai motive străine de natura pricinii, în condiţiile în care analiza instanţei de apel din perspectiva incidenţei principiului "nemo sua propriam turpitudinem allegans" s-a realizat ca urmare a apelul declarat de intimaţii-pârâţi D. şi E., prin care aceştia, printre alte motive de apel, au înţeles să critice cele reţinute de către tribunal în sensul că nu se poate da eficienţă principiului ocrotirii bunei-credinţe a terţului subdobânditor cu titlu oneros al imobilului, în privinţa actelor încheiate în anul 2005 între vânzătorii O. şi cumpărătorii L., în considerarea principiului "spoliatus ante omnia restituit".

Astfel, instanţa de apel a arătat că:

"sub aspectul bunei-credinţe a subdobânditorilor L. la momentul 2005, prima instanţă nici nu a reţinut că aceasta nu ar exista, ci, dimpotrivă reţinând-o la rândul său, a apreciat că nu îi poate da valoare în considerarea principiului de drept "spoliatus ante omnia restituit".

Analizând acest argument al tribunalului, ca urmare a criticii formulate prin cererea de apel de pârâţii D. şi E., curtea de apel a apreciat că acest principiu poate fi reţinut în acele situaţii în care spolierea nu este datorată culpei proprii a persoanei vătămate, deoarece cazului contrar i se opune un alt principiu de drept - "nemo sua propriam turpitudinem allegans".

Prin urmare, având în vedere contextul în care instanţa de apel a analizat incidenţa în speţă a principiului "nemo sua propriam turpitudinem allegans" şi, respectiv, culpa recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că nu este incidentă teza finală a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinerile părţii sub acest aspect nefiind de natură să demonstreze caracterul nelegal al deciziei atacate.

Sunt nefondate şi criticile recurentului-reclamant prin care acesta, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva aplicării principiului subdobânditorului de bună-credinţă.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel, în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat între intimaţii-pârâţi O. şi L., a identificat şi s-a raportat la condiţiile reţinute de către jurisprudenţă pentru aplicarea principiului anterior menţionat.

A arătat că, în jurisprudenţă, s-a apreciat că nulitatea este acea sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă şi, în principiu, terţul subdobânditor suferă efectele invalidării titlului juridic al autorului, conform principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis; în situaţia în care subdobânditorul a dobândit cu titlu oneros şi a fost de bună credinţă, practica judiciară a statuat că, prin excepţie de la acest principiu, actul subdobânditorului nu va fi invalidat, la baza acestei excepţii stând considerente ce ţin de interesul securităţii circuitului civil, care impune apărarea terţului de bună-credinţă, care a dobândit cu titlu oneros.

Recurentul-reclamat a susţinut că hotărârea de apel nu indică dovezile care ar confirma eroarea terţului, comună şi invicibilă la momentul contractării, eroare care, în opinia sa, nu poate fi reţinută în cauză, însă această critică este infirmată de analizata efectuată de către instanţa de apel.

Principiul din care s-a dezvoltat teoria aparenţei de drept cuprinde, aşa cum a arătat şi recurentul-reclamant, pe lângă buna-credinţă a dobânditorului şi eroarea comună şi invicibilă.

Eroarea comună este o formă de bună-credinţă colectivă care constă în credinţa eronată a tuturor în calitatea de proprietar a titularului aparent, însă existenţa erorii comune nu presupune ca fiecare membru al colectivităţii să fie efectiv înşelat, existând o eroare efectivă în persoana dobânditorului şi o eroare, fie potenţială, în persoanele celorlalţi.

Caracterul invicibil al erorii rezultă din faptul că nu numai dobânditorul, ci orice altă persoană aflată în situaţia lui să nu fi avut posibilitatea de a înlătura eroarea.

Buna-credinţă a terţului dobânditor este importantă, însă, ea apare condiţionată de existenţa erorii.

Astfel, este nevoie de o aparenţă care să creeze o eroare comună şi invicibilă, precum şi ca această eroare să poată motiva buna-credinţă generatoare de drept.

O deosebire dintre cele două are loc pe tărâm probatoriu, buna-credinţă prezumându-se, în timp ce, eroarea trebuie dovedită; în dovedirea erorii, terţul trebuie să probeze prin orice mijloace starea de fapt, iar mecanismul prezumţiilor simple aplicat de instanţă duce la proba erorii.

Or, în cuprinsul decizie atacate, curtea de apel, după ce a arătat că prezumţia de bună-credinţă a cumpărătorilor L., la încheierea actelor din 2005, nu a fost răsturnată de niciun mijloc de probă şi a analizat valoarea probatorie a declaraţiei date de martorul P., a reţinut că, de altfel, la momentul cumpărării familia O. figura (în mod public, opozabil) ca proprietar în cuprinsul Cărţii funciare, actul notarial fiind încheiat în baza unui extras de carte funciară - aceasta fiind situaţia cunoscută de cumpărători.

În plus, a reţinut că achiziţia apartamentului s-a făcut prin intermediul unei agenţii imobiliare, potrivit contractului de intermediere-comision nr. x din data de 5 octombrie 2005 încheiat cu Q. S.R.L., cu verificarea actelor inclusiv de către banca care a acordat creditul şi de către notarul public.

Ca atare, calitatea de proprietari a vânzătorilor (O.), ca urmare a înscrierilor efectuate în Cartea funciară, era opozabilă oricărei persoane şi nu doar terţilor dobânditori, acest argument al instanţei de apel venind în dovedirea existenţei erorii comune incidente în cază, iar caracterul invicibil al acesteia este susţinut tocmai de faptul că orice altă persoană aflată în situaţia cumpărătorilor nu ar fi avut posibilitatea de a înlătura eroarea, în condiţiile concrete în care a avut loc încheierea contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel şi menţionate anterior.

Pe de altă parte, curtea de apel a arătat că argumentul tribunalului care a determinat soluţia de anulare a actelor în discuţie nu a fost acela că dobânditorii L. nu ar fi fost de bună-credinţă la momentul 2005, ci că nu se poate da eficienţă acesteia în considerarea principului de drept spoliatus ante omnia restituit, astfel că, instanţa de control judiciar a analizat incidenţa acestui principiu, concluzionând că acesta nu poate fi reţinut în cauză întrucât i se opune principiul nemo sua propriam turpitudinem allegans.

În ceea ce priveşte aplicarea de către instanţa de apel a principiului potrivit căruia nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria culpă, recurentul-reclamant a susţinut, pe de o parte, că aceasta s-a realizat contrar probatoriului administrat în cauză, cu încălcarea tuturor principiilor de drept, iar, pe de altă parte, că motivarea instanţei, din această perspectivă, este una contradictorie şi străină de obiectul cauzei.

Or, pe de o parte. aşa cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentei decizii, instanţei de recurs nu îi este permisă o reapreciere a probelor deja administrate în cauză, iar, pe de altă parte, criticile privind contrarietatea motivării şi pretinsele motive străine de natura cauzei au fost cercetate în cadrul analizei realizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reţinându-se că acestea nu pot fi primite.

Susţinerea potrivit căreia aplicarea principiul nemo sua propriam turpitudinem allegans s-a realizat de către instanţa de apel cu ignorarea tuturor principiilor de drept nu a fost dezvoltată de către recurentul-reclamant prin arătarea unor critici concrete de nelegalitate a hotărârii recurate. Astfel, nu se poate reţine aducerea în discuţie a unor reale motive de recurs dintre cele reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în realitate, partea exprimându-şi nemulţumirea faţă de concluzia la care a ajuns instanţa prin raportare la probele administrate în cauză şi solicitând instanţei de recurs o reapreciere a acestora şi a situaţiei de fapt a speţei, ceea ce nu este permis în această etapă procesuală.

Ca atare, faţă de cele anterior reţinute, constatând legalitatea hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1051A din data de 2 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Faţă de soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, respectiv aceea de respingere, ca nefondat, a recursului, constată că partea care a pierdut procesul este recurentul-reclamant şi, având în vedere că intimaţii-pârâţi F. şi G. au solicitat plata cheltuielilor de judecată, dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant la plata către aceşti intimaţi-pârâţi a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 5.890 RON, cuantum pe care îl apreciază a fi unul proporţional în raport cu valoarea şi complexitatea cauzei, precum şi cu activitatea desfăşurată de avocat, care a depus întâmpinare şi s-a prezentat în faţa instanţei pentru susţinerea intereselor intimaţilor-pârâţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1051A din data de 2 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata către intimaţii-pârâţi F. şi G. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.890 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2022.