Defamation via social media reposting: appeal allowed, decision quashed and remanded for substantive review of expression limits

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Deliberând asupra recursului civil de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în data de 03 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a formulat cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 RON, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, obligarea pârâtului să înlăture articolele denigratoare din data de 6 martie 2020, respectiv din 7 aprilie 2020, la adresa reclamantului, existente pe pagina sa de C. "B." pe care o administrează, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 157 din 26 ianuarie 2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, şi a respins acţiunea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1713 din 28 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 157 din 26 ianuarie 2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1713 din 28 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul a criticat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 din Cdoul civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală, prin decizia recurată încălcându-se puterea de lucru judecat a sentinţei pronunţate de prima instanţă, care a respins cererea de chemare în judecată pe motiv că nu este îndeplinită condiţia privind existenţa prejudiciului, condiţie ce se analizează numai în cazul în care se reţine ca fiind îndeplinită condiţia privind existenţa faptei ilicite.

Or, prin cererea de apel, reclamantul a susţinut că prima instanţă a reţinut, implicit, existenţa faptei ilicite, constând în distribuirea de către intimatul-pârât pe pagina sa de C. a articolelor denigratoare din 06.03.2020 şi 07.04.2020, însă instanţa de apel a reţinut greşit că prin hotărârea primei instanţe a fost analizată calitatea procesuală pasivă a pârâtului, iar nu existenţa faptei ilicite.

Astfel, prima instanţă, procedând la analiza îndeplinirii sau nu a condiţiei privind existenţa prejudiciului, a reţinut, în mod implicit, ca fiind îndeplinită condiţia privitoare la existenţa faptei ilicite.

În aceste condiţii, curtea de apel nu a fost învestită cu analiza faptei ilicite, întrucât apelul a vizat doar considerentele în baza cărora prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de respingere a acţiunii privind existenţa prejudiciului, iar nu şi cele referitoare la condiţia existenţei faptei ilicite.

În continuare, recurentul a susţinut că instanţa a încălcat sau aplicat greşit şi dispoziţiile art. 72, art. 75 alin. (2), art. 252 şi art. 1357 din C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, expunând argumente cu privire la libertatea de exprimare din perspectiva dreptului convenţional, arătând că art. 10 din Convenţie nu reglementează un drept absolut, ci poate fi supus limitărilor, constrângerilor în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţă privată, conscrat de art. 8 din Convenţie, recurentul a susţinut că, potrivit jurisprudenţei constante, acest drept include şi dreptul la apărarea reputaţiei, în calitate de element al vieţii private.

Totodată, a mai arătat că elementele esenţiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, din perspectiva jurisprudenţei instanţei, sunt calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care e redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută, buna-credinţă a jurnalistului, conceptele de judecată de valoare şi situaţiile faptice, precum şi raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura şi severitatea sancţiunii aplicate, precum şi motivarea hotărârii.

Or, instanţa de apel, în mod nelegal, a apreciat ca nefiind întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, prin prisma inexistenţei faptei ilicite şi a prejudiciului, precum şi a bunei-credinţe a persoanei vinovate de distribuirea articolelor defăimătoare.

Astfel, recurentul a opinat că nu poate fi primită interpretarea instanţei de apel referitoare la imposibilitatea de a analiza dacă articolele denigratoare au o bază factuală sau reprezintă judecăţi de valoare, pe considerentul că pârâtul nu este autorul articolelor, ci acesta doar le-a distribuit pe pagina sa de C., deoarece legitimarea unei asemenea interpretări ar genera premisele instituirii unei cauze exoneratoare de răspundere pentru orice persoană care distribuie un articol denigrator la adresa altei persoane, sub condiţia ca persoana care îl distribuie să nu fie şi autorul articolului.

Intimatul-pârât nu s-a rezumat la a aprecia pagina de media care a prezentat articolele denigratoare, ci acesta şi-a asumat textul articolelor după cum reise din postarea sa şi din distribuirea către alte persoane, sens în care fapta proprie a acestuia constă în asumarea şi distribuirea către alte persoane, cu consecinţa evidentă că articolul a ajuns la cunoştinţa unui public mai larg decât iniţial.

De asemenea, decizia recurată nu poate fi apreciată ca fiind legală nici prin prisma considerentelor prin care instanţa de apel justifică caracterul pretins al faptei intimatului-pârât prin raportare la calitatea de viceprimar a recurentului, lăsând să se înţeleagă că informaţiile distribuite de către intimat se încadrează în limitele dreptului la liberă exprimare, limite extinse atunci când informaţiile vizează persoane cu expunere publică.

S-a mai arătat că a fost dedus judecăţii un conflict între dreptul recurentului de a-şi proteja reputaţia, onoarea şi demnitatea şi dreptul intimatului de a comunica fapte şi idei pe care acesta avea dreptul să le aducă la cunoştinţă publicului prin intermediul unei postări pe pagina de C., cu obligaţia corelativă ca această informare să se realizeze cu bună-credinţă şi în limite convenţionale.

Recurentul a făcut, în continuare, referire la Decizia nr. 1576/07.12.2011 a Curţii Constituţionale, prin care s-a reţinut că demnitatea are aceleaşi valenţe pentru oricare dintre indivizi, şi la dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, arătând că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene se face distincţia clară între afirmaţii factuale şi judecăţi de valoare.

Or, în speţă, intimatul nu este ziarist, ci afirmaţiile sale sunt cele ale unei persoane obişnuite, exprimate în spaţiul public, care pot fi uşor aduse la cunoştinţa unui număr mare de persoane, prin intermediul platformelor de comunicare on-line, astfel că nu se pot aplica principiile consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce îi priveşte pe ziarişti.

A mai susţinut recurentul că articolele distribuite de către intimat sunt centrate pe afirmaţii factuale, iar nu pe judecăţi de valoare, fără ca acesta să dovedească corespondenţa lor cu adevărul, împrejurare ce determină reaua-credinţă a acestuia în lansarea în spaţiul public a unor afirmaţii de o asemenea gravitate, intenţia sa fiind aceea de a afecta imaginea reclamantului, iar nu de a informa publicul despre subiecte de interes general.

Aşadar, având în vedere că, în cauză, este vorba despre acuzaţii grave aduse reclamantului, trebuie subliniat faptul că exercitarea libertăţii de exprimare de către intimat implică obligaţii şi responsabilităţi, iar garanţiile oferite de art. 10 sunt supuse condiţiei ca acesta să acţioneze cu buna-credinţă.

Or, intimatul nu a făcut dovada că a depus un minim de diligenţă necesar, în raport cu circumstanţele date, pentru a verifica, înainte de publicarea postărilor, dacă informaţiile privitoare la persoana reclamantului sunt autentice, afirmaţiile intimatului afectând dreptul reclamantului la bună reputaţie şi dreptul la demnitate, astfel că pot atrage răspunderea civilă delictuală, întrucât nu se încadrează în limitele unor simple judecăţi de valoare, care se circumscriu libertăţii de exprimare consacrate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin acuzaţiile aduse reclamantului de către pârât, fără o bază factuală dovedită sau indicată, că ar fi săvârşit fapte penale grave, că a folosit în interes personal poziţia sa politică, prin folosirea de cuvinte jignitoare, a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţia Europeană, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanei vinovate de afirmaţiile denigratoare, care reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu.

Astfel, recurentul a susţinut că în cauză, afirmaţiile nu reprezintă judecăţi de valoare, ci situaţii factuale, care chiar dacă vizeazză un om politic, depăşesc cadrul libertăţii de exprimare, mesajul putând fi transmis publicului şi fără a se apela la acestea. Afirmaţiile directe pe care reclamantul le-a făcut în legătură cu persoana reclamantului, prin distribuirea şi însuşirea conţinutului articolului, reprezintă o afirmaţie concretă, denigratoare, în legătură cu activitatea desfăşurată de recurent şi depăşeşte limitele rezonabile ale exagerării, reprezentând o afirmaţie directă a unor fapte de natură penală, în condiţiile în care fiecare persoană este beneficiara dreptului efectiv la prezumarea nevinovăţiei sale.

Or, considerentul instanţei de apel că pârâtul doar a preluat un articol de pe o altă pagină şi l-a postat pe pagina sa este în contradicţie cu principiile şi regulile impuse de instanţa europeană, precum şi cu regulile democraţiei.

În cauză, existenţa faptei ilicite este evidentă, prin raportare la conţinutul articolelor distribuite de către intimat, articole ce prezintă un caracter denigrator la adresa recurentului, fiind lansate în spaţiul public afirmaţii de natură să afecteze drepturile nepatrimoniale indicate pe calea acţiunii introductive, afirmaţii ce nu pot fi încadrate în categoria celor protejate de art. 10 din Convenţie. Analizând textual articolele însuşite şi distribuite de intimat se poate observa că întreg conţinutul acestora este concentrat spre a-l denigra pe recurent, inducând publicului ideea potrivit căreia, în exercitarea funcţiei de viceprimar al municipiului Târgovişte, ar săvârşi fapte de natură să producă un prejudiciu bugetului local, în scopul obţinerii pentru sine a unor sume nejustificate.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei privind existenţa prejudiciului, recurentul a învederat că instanţa de apel a apreciat greşit că nu s-a dovedit producerea sa, acest raţionament fiind în contradicţie cu cel statuat pe cale jurisprudenţială de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a reţinut că, în cazul prejudiciului moral, de natura celui reclamant în speţă, în jurisprudenţa naţională şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanţele specifice cauzei, prezumţia simplă fiind un mijloc de probă, soluţia adoptată, deşi atipică în raport cu regimul general al răspunderii, este justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, care nu poate fi probat în mod direct.

Concluzionând, recurentul a arătat că, în contradicţie cu jurisprudenţa europeană, instanţa de apel a pretins de la reclamant, în acord cu prima instanţă, realizarea unor probe directe ale suferinţei psihice la care a fost supus ca urmare a faptei ilicite a pârâtului, sens în care se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

5. Apărările formulate în cauză:

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-pârât în data de 24 septembrie 2021, care nu a formulat întâmpinare.

În data de 05 aprilie 2022, intimatul-pârât B. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului şi anularea cererii ca nemotivată, întrucât recurentul a susţinut doar alegaţii, nicidecum motive care să combată hotărârile pronunţate de instanţele de fond.

În continuare, a susţinut că şi-a îndeplinit obligaţia de ziarist şi a acţionat virtual în spaţiul public în baza art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a art. 30 din Constituţia României şi a art. 3 şi art. 4 din C. proc. civ., preluând informaţii veridice din spaţiul public şi distribuindu-le cetăţenilor virtual, arătând implicarea în acţiuni de natură antisocială a recurentului-reclamant, funcţionar public, informaţii de notorietate în judeţul Dâmboviţa.

A mai arătat că, în calitate de cetăţean european cu simţ civic, este apărat prin normele constituţionale şi cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului reglementate la art. 6 şi art. 10, dreptul la liberă exprimare fiind un drept special, care stă la baza noţiunii de societate democratică, prevederile art. 10 din Convenţie devenind izvor de drept obligatoriu şi prioritar, în măsura în care cuprind dispoziţii mai favorabile titularului dreptului, instrumentul juridic avut la dispoziţie pentru aplicarea Convenţiei fiind dat de art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care reglementează principiul efectului direct şi principiul priorităţii reglementărilor internaţionale privind drepturile omului faţă de legile interne.

În data de 19 aprilie 2022, recurentul-reclamant a depus concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând criticile formulate, prin prisma dispoziţiilor legale interne şi convenţionale relevante, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Cu titlu prealabil, relativ la solicitarea intimatul-pârât din cuprinsul notelor de şedinţă de anulare a cererii de recurs, ca nemotivată, se constată că această solicitare a fost invocată formal, întrucât intimatul nu a prezentat argumente în dezvoltarea şi susţinerea acestei solicitări şi nu a înţeles să invoce, în mod expres, excepţia nulităţii recursului, în condiţiile art. 489 C. proc. civ., excepţie pe care nici instanţa de recurs nu a apreciat că ar trebui invocată din oficiu, deoarece criticile invocate de recurent, astfel cum au fost dezvoltate, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material prevăzute de art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, dar şi a dispoziţiilor art. 72, art. 75 alin. (2) şi art. 252 din acelaşi cod, art. 30 din Constituţia României şi art. 10 raportat la art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Critica este fondată.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, precum şi a motivării acestei hotărâri, ca o garanţie a procesului echitabil, reglementat de articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va expune următoarele consideraţii:

Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 din C. civ.

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispoziţiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menţionate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Art. 20 alin. (1) din Constituţia României stipulează, în mod expres, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Art. 8 din Convenţie Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curţii Europene i se poate solicita să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată, ca noţiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (hotărârea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţie, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmaţiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmaţii, se impută situaţii factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).

Tot astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informaţiile şi ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care deranjează, neliniştesc sau îngrijorează un anumit segment al populaţiei - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există societate democratică.

În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, în următorul mod:

"Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenţie (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, par. 39)".

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar "comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare" (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul şi contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă şi Mazăre c. României).

Reţinând că, din interpretarea dispoziţiilor normei convenţionale a art. 10, rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanţele învestite să le judece cele trei condiţii impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerinţe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale.

Acestor condiţii legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, respectiv ca ingerinţa dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

În acest context, trebuie subliniat că aceste cerinţe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.

Or, examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că o asemenea analiză esenţială lipseşte, ceea ce determină casarea hotărârii recurate, atât pentru viciul de legalitate al nerespectării principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene care împreună cu dispoziţiile Convenţiei Europene formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale, cât şi pentru neanalizarea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, raportat la conţinutul celor două articole, în sensul prezentării motivelor relevante şi suficiente pentru a "ingera" în dreptul la viaţă privată al reclamantului.

În cauza dedusă judecăţii, prin demersul judiciar declanşat, reclamantul a solicitat instanţei antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, pentru atingerea adusă onoarei, demnităţii, precum şi a dreptului la propria imagine, componente esenţiale ale vieţii private, susţinând că pârâtul a distribuit pe pagina sa de C., în data de 06.03.2020, respectiv 07.04.2020, preluări ale unor articole în care se aduc acuzaţii reclamantului, care îndeplineşte funcţia de viceprimar al municipiului Târgovişte, despre presupuse fapte de natură penală prin care s-ar fi creat un prejudiciu la bugetul local.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esenţă, că acţiunea formulată de reclamant impune verificarea în cauză a întrunirii cerinţelor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a unei persoane, iar o primă condiţie impusă de art. 1357 alin. (1) C. civ. este reprezentată de prejudiciul suferit, în speţă un prejudiciu moral, în privinţa căruia a apreciat că nu s-a probat şi, implicit, nici întinderea lui. S-a mai reţinut că, şi dacă se confirmă, raportat la probatoriul administrat în cauză, condiţia referitoare la săvârşirea unei fapte ilicite, aceasta nu este suficientă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, ci este necesar să se facă dovada producerii unui prejudiciu şi a raportului de cauzalitate al acestuia cu fapta ilicită astfel săvârşită.

Această soluţie a fost confirmată de către instanţa de apel, care a apreciat că nu se poate reţine existenţa faptei ilicite a pârâtului, prin raportare la conţinutul articolelor distribuite de acesta, atât timp cât obiectul cauzei nu este reprezentat de conţinutul articolelor, iar pârâtul nu se autorul acestora, pentru a putea analiza dacă au o bază factulă, dacă faptele de care este acuzat reclamantul trebuiau dovedite de pârât, respectiv dacă sunt supoziţii sau mai mult decât atât, iar reclamantul trebuia să dovedească că, prin redistribuirea articolelor din 06.03.2020 şi 07.04.2020, i-au fost aduse atingeri grave onoarei şi reputaţiei ori că prin redistribuire pârâtul a încălcat normele legale.

Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, îl constituie aplicarea normelor care reglementeză răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situaţia de fapt deplin stabilită şi pe care nimeni nu o contestă în cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistenţa dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la viaţă privată, invocate de părţile litigante, prin prisma normelor legale interne şi a dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Prin prisma principiilor aplicabile în cauzele în materia libertăţii de exprimare, enunţate anterior, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că pârâtul nu este autorul celor două articole din 06.03.2020, respectiv 07.04.2020, distribuite pe pagina sa de C., iar acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de autor al articolelor, întrucât chiar reclamantul a învederat că articolele au fost preluate de pe o altă pagină de C., respectiv Corupţia de Dâmboviţa.

Raportat la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a distins de nenumărate ori între articolele postate de către autor şi articolele redistribuite, reţinând eronat că, în speţă, fiind vorba despre o redistribuire, instanţa nu mai trebuie să analizeze existenţa faptei ilicite, precum în cazul autorului.

Astfel, instanţa de apel nu a realizat o verificare în conţinut a celor două articole, verificare care trebuia să includă observarea contextului factual ce a determinat preluarea şi distribuirea lor, precum şi scopul cu care pârâtul a acţionat; totodată, era necesar a fi analizată tema abordată, buna-credinţă, forma şi stilul textului, considerat de reclamant ca fiind unul tendenţios, întrucât i-au fost atribuite calităţi ce ţin de latura penală, precum şi cuvinte defăimătoare utilizate în mod repetat.

Toate acestea erau necesare pentru a putea concluziona în privinţa caracterului ilicit al faptei deduse judecăţii şi a stabili dacă au fost respectate criteriile specifice utilizate în jurisprudenţa instanţei europene în verificarea limitelor libertăţii de exprimare.

În acest sens, cât priveşte operaţiunea de redistribuire a unor infromaţii în mediul online, se reţine că analiza instanţei de apel nu reflectă o judecată realizată în raport cu toate coordonatele jurisprudenţei Curţii Europene care, atunci când comunicarea de informaţii sau dezbaterea unor subiecte de interes îmbracă forma reproducerii afirmaţiilor unui terţ (prin repostarea şi distribuirea unui material, ca în cazul de faţă, sau prin redarea unui interviu), a stabilit că nu se exclude de plano o analiză de conţinut asupra materialului acuzat pentru caracterul său defăimător doar justificat de împrejurarea că acesta ar aparţine altcuiva decât cel care îi asigură redarea.

Tocmai întrucât practica repostării/copierii şi distribuirii de materiale cu mesaj violent sau denigrator este adesea utilizată ca mijloc de ascundere a responsabilităţii transmiterii de informaţii ofensatoare, o analiză de conţinut este necesară în speţă spre a decela, pe baza datelor fiecărui caz în parte, dacă este vorba despre o simplă redare neutră, neimplicată şi distantă a înregistrării materialului preexistent în mediul online, acţiune care nu comportă sancţiuni ori îngrădiri ale libertăţii de exprimare, ori dacă, prin modul de alcătuire a materialului - atribuirea titlului, modul de prezentare a informaţiei, adăugiri aduse textului - se înţelege că cel care acţionează astfel aderă şi susţine ideile comunicate, situaţie care reclamă ori comportă o verificare sub aspectul depăşirii limitelor libertăţii de exprimare.

În aceste condiţii, instanţa de apel, în rejudecare, trebuie să analizeze îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prin raportare la conţinutul celor două articole şi să realizeze calificarea afirmaţiilor redistribuite pe pagina de C. a pârâtului, respectiv să stabilească dacă acestea intră în sfera imputării unor fapte obiective sau în aceea a unor judecăţi de valoare. Această distincţie este importantă sub aspectul condiţiilor cărora le sunt supuse afirmaţiile obiective, care trebuie să aibă o bază factuală suficientă sau trebuie să treacă proba bunei-credinţe, în cazul judecăţilor de valoare şi obligaţia de diligenţă, în ipoteza preluării afirmaţiilor unor terţi, de a efectua minime verificări privind veridicitatea acuzaţiilor lansate.

Or, toate aceste aspecte au natura unor circumstanţe factuale ale cauzei şi revine instanţei de apel rolul clarificării lor, stabilirea faptelor, pe baza probelor administrate în cauză, fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond, instanţei de recurs revenindu-i exclusiv rolul de a examina, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În acelaşi sens, numai după examinarea de către instanţa de apel a criteriilor esenţiale enunţate în jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios european a drepturilor omului în balansul între dreptul la viaţă privată şi a dreptului la liberă exprimare, enunţate supra, şi după expunerea de către această instanţă a motivelor relevante şi suficiente ce i-au întemeiat hotărârea, grefate, în cauza dedusă judecăţii, pe condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, instanţa de recurs va putea să realizeze ea însăşi un examen de legalitate a hotărârii pronunţate, în ipoteza în care acest lucru se va impune, ca urmare a exercitării, de către părţile interesate, în condiţiile legii, a recursului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1713 din 28 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1713 din 28 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 mai 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.