Mischaracterization of contractual damages as compensatory vs. moratory and defective statute of limitations analysis in property transfer delay claims

Şedinţa publică din data de 04 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, la data de 20 decembrie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 671.329 RON, reprezentând "daune-interese compensatorii şi moratorii", ca urmare a neexecutării în natură, voluntar, a obligaţiilor asumate prin convenţia din 04.03.2004, pe perioada 2004-2013, perioadă necesară obţinerii titlurilor executorii constând în hotărâri judecătoreşti cu caracter întreruptiv al oricărei prescripţii, cu cheltuieli de judecată constând în taxe de timbru, onorarii avocaţiale şi orice alte cheltuieli pricinuite de neexecutarea convenţiei până la data de 29 august 2013 (data întabulării dreptului de proprietate).

În drept, cererea a fost motivată pe prevederile art. 1071, art. 1073, art. 1079, art. 1082 şi art. 1084 din C. civ.

Pârâta B., prin cererea reconvenţională, a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 50.000 USD sau echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii (165.000 RON la data introducerii acţiunii), cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea reconvenţională a fost întemeiată pe prevederile art. 205 şi art. 209 Noul C. proc. civ. şi art. 1077, art. 1075 şi art. 1092 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în fond.

Prin sentinţa civilă nr. 94/S din 19 mai 2015, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta B., şi, în consecinţă, a respins, ca prescrisă, acţiunea civilă formulată de reclamanta-pârâtă reconvenţional A..

Prin aceeaşi hotărâre a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâta B. şi a fost obligată reclamanta A. să achite suma de 7319 RON, diferenţă onorariu pentru expert contabil C., în contul Biroului Local pentru Expertize Judiciare Tehnice şi Contabile al Tribunalului Braşov.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 94/S din 19 mai 2015 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă, pe care a anulat-o în parte şi reţinând cauza spre judecare a respins excepţia prescripţiei acţiunii, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. şi a fost obligată pârâta B., să plătească suma de 670.031,98 RON, cu titlu de daune-interese, şi suma de 26.787,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe de timbru în sumă de 10.368,29 RON, onorariu expert în cuantum de 8.319 RON şi onorariu avocat în sumă de 8.000 RON, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

4. Decizia pronunţată în recurs.

Prin decizia civilă nr. 324 din 23 februarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă) a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. şi art. XVIII alin. (1) şi (2) din Legea nr. 2/2013 invocată de petenta B.. A respins cererea de suspendare a judecăţii.

Prin aceeaşi decizie a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

5. Cererile de revizuire.

Împotriva deciziei civile nr. 324 din 23 februarie 2017, B. a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 coroborat cu art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., solicitând schimbarea în tot a deciziei atacate şi rejudecarea recursului pe care l-a formulat la data de 24 mai 2016 împotriva deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Prin decizia nr. 1602 din 7 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017 a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuenta B. împotriva deciziei nr. 324 din 23 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013.

La data de 18 noiembrie 2019, revizuenta B. a formulat o nouă cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 324 din 23 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 469 din 20 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuenta B. împotriva deciziei civile nr. 324 din 23 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata A..

A fost schimbată în tot decizia atacată în sensul că a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 517/AP din 5 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2013, şi a fost acordat termen la data de 26 martie 2020, în vederea soluţionării pe fond a recursului, cu citarea părţilor.

Prin decizia civilă nr. 858 din 21 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II -a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost admis recursul declarat de recurenta B. împotriva deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă; a fost casată decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

6. Decizia pronunţată în apel -rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 1173/Ap din 02 decembrie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 94/S din 19 mai 2015 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă, pe care a anulat-o în parte, în sensul că a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 20.12.2020-31.08.2013 şi, evocând fondul, a respins ca nefondate pretenţiile aferente perioadei 20.12.2020-31.08.2013 şi a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

7. Recursul declarat în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1173/Ap din 02 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a declarat recurs reclamanta A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate în sensul admiterii acţiunii formulate şi obligării pârâtei la plata sumei de 671.329 RON, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a învederat că hotărârea atacată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 982/2017 a Curţii de Apel Braşov, prin care a fost soluţionată cererea de revizuire a deciziei civile nr. 517/05.04.2016.

În acest sens se susţine că împotriva deciziei civile nr. 517/2016 a Curţii de Apel Braşov s-a exercitat atât calea de atac a recursului (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 324/23.02.2017, recursul fiind respins ca inadmisibil), cât şi calea de atac a revizuirii, formulată de pârâta B., soluţionată prin decizia civilă nr. 982/2017 a Curţii de Apel Braşov, care are autoritate de lucru judecat, decizia fiind definitivă.

Susţine recurenta că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra incidentului dat de existenţa a două judecăţi asupra aceloraşi probleme juridice, deşi a fost învestită potrivit încheierilor de şedinţă, iar decizia dată asupra revizuirii era definitivă.

Astfel, judecarea din nou a apelului, cu referire la aceleaşi motive legate de prescripţie şi de distincţia între daunele interese, înfrânge autoritatea de lucru judecat a deciziei date în revizuire nr. 982/2017 a Curţii de Apel Braşov şi încalcă regimul juridic al căilor de atac.

Se mai arată că, în speţă, prima cerere de revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 324/23.02.2017 (prin care a fost respins, ca inadmisibil, recursul), ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă, astfel că decizia civilă nr. 517/05.04.2016 a Curţii de Apel Braşov a rămas definitivă.

Ulterior, a fost formulată o a treia cerere de revizuire, fundamentată pe excepţia de neconstituţionalitate invocată de către intimata pârâtă, iar urmare a admiterii acestei cereri de revizuire, a fost pronunţată decizia civilă nr. 858/21.05.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admis recursul, a fost casată decizia civilă nr. 517/2016 şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de apel, cu toate că decizia civilă nr. 517/2016 avea autoritate de lucru judecat, având în vedere soluţia dispusă prin decizia civilă nr. 982/2017 a Curţii de Apel Braşov, pronunţată în revizuire, împotriva căreia nu s-a formulat calea de atac a recursului, potrivit art. 513 alin. (5) C. proc. civ., fiind astfel împiedicată o nouă judecată în apel pentru aceleaşi motive.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că acţiunea introductivă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1082, art. 1084 şi art. 1079 C. civ., iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat anterior, prin decizia civilă nr. 83 din 17 ianuarie 2013, că acţiunile în realizarea drepturilor sunt în termen şi a respins excepţia prescripţiei invocată în ciclul procesual derulat în perioada 2009-2013 pentru prestaţia tabulară şi consimţământul la întabulare.

Susţine recurenta că încheierea OCPI dată în dosarul nr. x/29.08.2013 marchează data când au fost realizate obligaţiile asumate de pârâta B. în anul 2004, prin întabularea dreptului de proprietate, ce a concretizat momentul de la care se calculează prescripţia extinctivă, transferul dreptului de proprietate având efect retroactiv şi constitutiv.

A mai arătat recurenta că instanţa de judecată a nesocotit prevederile art. 969 şi art. 1394 C. civ., prin respingerea acţiunii în pretenţii, constând în despăgubiri pentru neexecutarea la termen şi pentru întârzierea executării obligaţiilor asumate de pârâtă prin angajamentul din 04.03.2004 şi a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 83 din 17 ianuarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul având ca obiect prestaţie tabulară.

Susţine recurenta, totodată, că în mod nelegal, instanţa de apel nu s-a pronunţat pe cererea în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 1084-1086 din C. civ. de la 1864, despăgubirile solicitate fiind consecinţa firească şi necesară a neexecutării obligaţiei de a face asumată de pârâtă prin contract şi pentru întârzierea executării, ignorând că vechiul C. civ. nu făcea distincţie între daunele interese datorate în acest caz, respectiv că a solicitat beneficiul nerealizat, iar prescripţia dreptului creditorului de a cere despăgubiri pentru paguba suferită ca urmare a neexecutării hotărârii, respectiv a executării cu întârziere, curge de la data hotărârii irevocabile din 17 ianuarie 2013, termenul de prescripţie fiind de 3 ani calculat potrivit art. 7 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Totodată, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a analizat cererea prin prisma dispoziţiilor legale cu care a fost învestită şi nici condiţiile răspunderii reţinute ca premisă a judecăţii.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a mai susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi străine învestirii, deoarece instanţa, după ce a reţinut demersurile juridice declanşate de reclamantă pentru a se constata legalitatea convenţiei din 04.03.2004 şi obligaţia de transfer a două spaţii comerciale, respectiv dosarul nr. x/2004, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2246/20.12.2004 a Tribunalului Braşov, definitivă prin decizia civilă nr. 748/21.02.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi dosarul nr. x/2011, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 1528/11.10.2011 a Tribunalului Braşov, definitivă prin decizia civilă nr. 83/17.01.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu a analizat şi nu a supus judecăţii motivele legate de daunele datorate pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate cu privire la transferul dreptului de proprietate, întabulare, transmitere fără orice restrângeri, etc.

Decizia civilă nr. 83 din 17 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra prescripţiei invocate de pârâta B. şi de S.C. D. S.R.L. în sensul respingerii acesteia, cu autoritate de lucru judecat, făcând trimitere şi la sentinţa civilă nr. 1999/2006 a Tribunalului Braşov şi la decizia civilă nr. 62/2007 a Curţii de Apel Braşov.

A mai arătat recurenta că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa a inclus în actul judecăţii motive legate de "ineficienţa procedurii judiciare şi a pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, hotărâre finalizată la 17.01.2013", câtă vreme instanţa supremă a respins, la 17.01.2013, excepţia prescripţiei invocate de pârâta B..

S-a arătat că, pe de o parte, instanţa a stabilit că numai la momentul la care prejudiciul este cert şi sigur poate fi stabilită întinderea (epuizarea) faptei ilicite continue, prejudiciul în cauză fiind succesiv, iar pe de altă parte, a reţinut că data prescripţiei este 20.12.2010, motiv pentru care a respins prescripţia pentru perioada 2010-2013, respectiv că se reţine contradictoriu inexistenţa prejudiciului, în justificarea respingerii cererii în pretenţii.

Concluzionând, recurenta a opinat că momentul epuizării faptei şi a naşterii dreptului la daune este data de 17 ianuarie 2013, dată de la care a început să curgă şi termenul de prescripţie extinctivă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a respectat regulile de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, respectiv dispoziţiile art. 476-478 C. proc. civ.. Prin decizia atacată a fost admis apelul reclamantei, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 20.12.2010-31.08.2013 şi, evocând fondul, a fost respinsă cererea în pretenţii şi au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Astfel, respingându-se excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, judecata trebuia vizeze existenţa şi întinderea pagubei, în raport de dispoziţiile vechiul C. civ. invocate, însă, în speţă, respingerea pretenţiilor este contradictorie stării de fapt, în condiţiile în care obligaţiile nu au fost executate voluntar de către pârâtă, ci au fost executate silit. Arată recurenta că s-a ignorat că executarea obligaţiilor din convenţie la termenul stabilit constituie regula şi cauza convenţiei.

Potrivit art. 5 alin. (4) C. proc. civ. este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii generale obligatorii prin hotărârea pe care o pronunţă în cauza dedusă judecăţii, iar potrivit art. 6 din acelaşi cod, judecarea unei cauze trebuie să fie echitabilă, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială, cu îndatorirea de a lua măsurile permise de lege în conformitate cu art. 22 C. proc. civ., însă, în speţă, deşi s-a reţinut că s-au solicitat daune interese compensatorii şi moratorii, ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate prin convenţia din 04.03.2004, totuşi, judecata a fost tranşată, iar toate sumele, după punerea în întârziere şi instituirea sechestrului asigurător, au fost culese de pârâtă, cu nesocotirea obligaţiei sala, deşi proprietatea şi riscurile fuseseră transferate, iar reclamanta nu a intrat în posesia spaţiilor decât în anul 2013, spaţiul din Traian figurând pe terenul unei alte persoane în prezent. Or, rejudecând fondul, instanţa de apel era legată de limitele date de art. 476-478 din C. proc. civ., care trasau învestirea sa, norme care au fost încălcate.

Astfel s-au validat eronat apărările pârâtei întemeiate pe distincţia realizată de aceasta între neexecutare şi executare cu întârziere, cu nerespectarea cadrului procesual al judecăţii la fond, conturat de actele procesuale realizate de reclamantă, statuându-se greşit în sensul imposibilităţii schimbării cadrului procesual în apel.

De asemenea, recurenta a susţinut că întrucât cererea reconvenţională a fost respinsă, este nelegală respingerea tuturor cheltuielilor de judecată, constând în taxe de timbru, onorarii de expertiză şi de avocat.

8. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, la 07 iunie 2021, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, intimata a arătat referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488, alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. că hotărârea recurată nu încalcă autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în calea de atac a revizuirii, întrucât o atare hotărâre nu poate statua decât asupra unor aspecte strict procedurale, expres şi limitativ prevăzute de normele C. proc. civ.

Pe de altă parte, pentru a se putea reţine o autoritate de lucru judecat, trebuie îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect si cauză, aspecte care vizează dreptul material, nicidecum cel procedural.

În opinia intimatei, recurenta face o gravă confuzie între natura juridică a căilor de atac exercitate până în prezent, efectele acestora, între hotărârile judecătoreşti pronunţate până în prezent şi chiar între instanţele judecătoreşti care le-au emis.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ., se arată că instanţa de rejudecare a făcut o corectă aplicare a normelor incidente cauzei.

Apreciază că în mod corect instanţa de apel a constatat că obiectul sesizării, astfel cum a fost expus de reclamantă, constă în daune interese compensatorii pentru neexecutarea în natură a obligaţiei, precizările realizate în rejudecare fiind corect înlăturate de instanţa de apel întrucât în mod nelegal, cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ., reclamanta a schimbat în faza apelului, obiectul acţiunii printr-o notă prin care se solicitase doar explicitarea pretenţiilor.

Argumentaţia recurentei este una haotică, contradictorie, lipsită de logică şi coerenţă, aceasta încercând direct în apel să schimbe cauza juridică acţiunii sale, transformând daunele compensatorii si moratorii solicitate iniţial prin cererea de chemare în judecată în daune cominatorii şi/sau în despăgubiri constând în folosul de tras.

Apreciază că, în mod corect, instanţa de apel a pornit analiza cauzei de la petitul cererii de chemare în judecată, de la care nu se putea abate (conform principiului disponibilităţii reglementat de art. 9, alin. (2) C. proc. civ.) şi pe care apelanta nu îl mai putea în mod legal schimba în această etapă procesuală.

Arată intimata că lămuririle şi precizările oferite de apelantă în rejudecare, sunt vădit contradictorii, aceasta susţinând că suntem în prezenţa: fie a unei neexecutări totale, ba a unei neexecutări corespunzătoare, fie a unor daune compensatorii, fie a unor daune decurgând din folosul de tras, fie a unor daune moratorii, sau a unor daune cominatorii, fie a unei obligaţii de a face (transferul dreptului de proprietate), fie a unei obligaţii de a da, fie că dreptul său la acţiune s-a născut în anul 2004, fie susţine că acesta s-a născut în anul 2013, fie se pretinde că nu deţinea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă (nici în anul 2004, nici în anul 2007 şi nici în anul 2011), fie că în anul 2013 s-a procedat la executare prin echivalent, ba că în acel moment în avut loc o executare în natură.

Susţine intimata că prin acţiunea formulată, reclamanta nu a solicitat niciodată lipsa de folosinţă, ci doar daune compensatorii si moratorii date de neexecutarea în natură a obligaţiilor asumate prin convenţia din 04.03.2004 şi că în niciun caz nu a intervenit întreruperea termenului de prescripţie prin formularea unor acţiuni anterioare, câtă vreme aceste acţiuni nu au avut ca obiect acordarea unor daune interese.

Precizează că cele două categorii de daune interese au un regim juridic total diferit, aşa cum rezultă din prevederile art. 1032 din C. civ. de la 1864 şi nu se pot acorda decât în anumite condiţii, respectiv: daunele compensatorii pot fi cerute doar în cazul imposibilităţii executării în natură a obligaţiei (în compensarea obligaţiei care nu a fost executată în natură) respectiv, nu pot fi cerute în situaţia în care obligaţia a fost sau a putut fi executată în natură, iar daunele moratorii nu pot fi date de neexecutarea în natură (aşa cum nelegal a solicitat reclamanta în petitul acţiunii sale), ci eventual pentru executarea cu întârziere a obligaţiei. Or, în speţă, obligaţia de a face a fost executată în natura, astfel încât ea nu mai poate fi executată prin echivalent (prin intermediul daunelor compensatorii).

Astfel, obligaţia de a face nu este o obligaţie alternativă şi debitorul nu poate, după alegerea sa să execute faptul sau să plătească o sumă de bani, deoarece obiectul acestei obligaţii îl formează faptul promis. Prin urmare, cât timp obligaţia de a face poate fi executată, iar în speţă aceasta a fost efectiv executată, debitorul nu se poate libera oferind creditorului o sumă de bani egală cu paguba ce i s-a cauzat din neexecutarea obligaţiei.

Prin petitul acţiunii reclamanta a pretins daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de a face. Or, daunele-interese moratorii sunt despăgubiri băneşti care reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate prin contract de către debitor. Daunele moratorii nu pot fi cerute pentru neexecutarea obligaţiei, aşa cum greşit pretinde reclamanta, ci cel mult pentru executarea cu întârziere a acesteia, lucru necerut de către reclamanta. În plus, deşi intitulate "daune moratorii", sumele de bani la care a făcut referire reclamanta în petitul acţiunii sale nu sunt datorate pentru executarea cu întârziere a obligaţiei asumate de mine, ci pentru neexecutarea ei, după cum este formulat petitul cererii de chemare în judecata, de la care instanţa nu poate abdica.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., intimata susţine că decizia pronunţată de instanţa de rejudecare nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, ci respectă întocmai dispoziţiile deciziei de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, iar în privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., se arată că instanţa de rejudecare a respectat întrutotul regulile de procedură, analizând cauza sub toate aspectele şi cu respectarea întocmai a dispoziţiilor deciziei de casare menţionate.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 18 iunie 2021, care a depus răspuns la întâmpinare la data de 29 iunie 2021.

9. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 09 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1173/Ap din 02 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă în dosarul nr. x/2013 şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 06 aprilie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar şi de efectele produse în cazul admiterii lor, Înalta Curte constată următoarele:

Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., este nefondată.

În mod eronat recurenta susţine că decizia civilă nr. 517/2016 a Curţii de Apel Braşov are autoritate de lucru judecat, fiind definitivă.

Contrar argumentelor expuse în memoriul de recurs, instanţa de recurs constată că prin construcţia juridică prezentată, recurenta ignoră împrejurarea că, deşi prin decizia civilă nr. 324 din 23 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, recursul împotriva deciziei civile nr. 517/05.04.2016, a Curţii de Apel Braşov a fost respins ca inadmisibil, ulterior prin decizia civilă nr. 469 din 20 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admisă cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 509 pct. 11 din C. proc. civ. formulată de revizuenta B. împotriva deciziei civile nr. 324 din 23 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013 şi a fost schimbată în tot decizia atacată în sensul că a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 517/AP din 5 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2013.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 858 din 21 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II -a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost admis recursul declarat de recurenta B. împotriva deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a fost casată decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Or, potrivit art. 500 alin. (1) din C. proc. civ., decizia casată nu mai are aptitudinea de a produce efecte obligatorii în plan juridic.

Împrejurarea că prin decizia civilă nr. 469 din 20 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuenta B. împotriva deciziei nr. 324 din 23 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă prin care fusese respins ca inadmisibil recursul formulat de către pârâta reclamanta împotriva deciziei civile nr. 517/AP din 5 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, iar această hotărâre ar fi, în opinia recurentei, contrară altor hotărâri judecătoreşti prin care calea de atac a revizuirii a fost respinsă nu poate constitui un motiv de nelegalitate a deciziei care face obiect al prezentului recurs.

Aceasta întrucât casarea deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel a fost dispusă prin decizia civilă nr. 858 din 21 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, hotărâre definitivă potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. şi care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Or, potrivit art. 457 din C. proc. civ., legalitatea acestei ultime decizii nu poate face obiect al analizei decât exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, cu respectarea exigenţelor procedurale impuse de normele imperative care reglementează regimul juridic al căilor de atac şi competenţa de soluţionare a acestora, fiind evident că o atare cenzură nu se putea realiza - în conformitate cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 497 C. proc. civ., respectiv cu normele care reglementează organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, respectiv prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., şi care presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare - în rejudecarea apelului, de către o instanţă ierarhic inferioară celei care a pronunţat-o.

În alţi termeni, pretinsa neregularitate procedurală săvârşită de o instanţă de judecată, invocată de către recurentă nu ar putea fi sancţionată în afara unui cadru legal care să permită un atare control, fiind de principiu că o pretinsă nelegalitate nu poate fi corectată prin săvârşirea unei nelegalităţi.

Întrucât verificarea argumentelor recurentei exceda abilitării legale a controlului judecătoresc al apelului, nu se poate reţine un viciu de legalitate a deciziei recurate ca efect al unei pretinse ignorări a acestor argumente în rejudecarea apelului.

În acest context, nici împrejurarea că prin decizia civilă nr. 982/2017 a Curţii de Apel Braşov a fost respinsă o altă cerere de revizuire a deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, întemeiată, de altfel, pe un alt motiv de revizuire decât cel care a fundamentat soluţia dispusă prin decizia civilă nr. 469 din 20 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă (art. 509 pct. 1 din C. proc. civ.), nu se constituie într-un argument apt să demonstreze nelegalitatea deciziei civile recurate, de vreme ce, chiar potrivit construcţiei juridice a recurentei, pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 982/2017 a Curţii de Apel Braşov nu s-a produs prin prezenta judecată, ci ar fi consecinţa soluţiei de admitere a cererii de revizuire dispusă prin decizia nr. 469 din 20 februarie 2020, anterior evocată. Or, şi în privinţa acestei ultime decizii civile definitive argumentele anterior evocate, sunt pe deplin aplicabile, nemaimpunându-se a fi reluate.

Tot astfel, în mod greşit recurenta pretinde că decizia civilă nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a devenit definitivă ca efect al soluţionării cererii de revizuire exercitate de intimată împotriva sa, prin decizia civilă nr. 982/2017 a Curţii de Apel Braşov şi neatacării cu recurs a acestei ultime decizii, ignorând nepermis atât natura extraordinară a acestei căi de atac de retractare şi prevederile art. 483 coroborat cu art. 634 din C. proc. civ., cât şi efectele obligatorii ale deciziei civile nr. 858 din 21 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II -a civilă.

De altfel, din considerentele deciziei civile nr. 469 din 20 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, rezultă cu evidenţă, că instanţele de revizuire au avut în vedere un alt motiv de revizuire decât cel analizat prin decizia civilă nr. 982/2017 a Curţii de Apel Braşov, respectiv au reţinut incidenţa deciziei nr. 387/2019 a Curţii Constituţionale, ca element nou în ordinea juridică.

Conchizând, Înalta Curte reţine că, deşi susţine încălcarea stabilităţii şi securităţii circuitului civil şi ignorarea acestei apărări de către instanţa de apel învestită cu rejudecarea apelului, ca efect al pronunţării unei hotărâri de recurs obligatorii potrivit art. 501 din C. proc. civ., în mod greşit recurenta impută acestei instanţe o atare neregularitate procedurală, în realitate argumentele acesteia vizând legalitatea altor hotărâri judecătoreşti, care excedau competenţei instanţei de apel, neputând face obiect de analiză în prezentul cadru procesual.

Tot astfel, susţinând că rejudecarea apelului înfrânge autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 982/2017 a Curţii de Apel Braşov, recurenta ignoră nepermis singurul reper care poate fi utilizat în realizarea unei atare analize, respectiv limitele în care a fost analizată cererea de revizuire prin această ultimă hotărâre. Or, prin decizia civilă nr. 982/2017 a Curţii de Apel Braşov nu a fost judecat fondul raportului juridic litigios, ci exclusiv admisibilitatea şi faptele care au întemeiat cererea de revizuire astfel soluţionată.

Cum autoritatea de lucru judecat trebuie raportată la problemele de drept tranşate prin hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat se pretinde a fi fost încălcată şi la cele care au primit o rezolvare contrară, prin hotărârea ulterioară, rezultă cu evidenţă că, în speţă, nu este incidentă o atare ipoteză, hotărârea de respingere a unei cereri de revizuire neavând autoritate de lucru judecat decât exclusiv asupra aspectelor care au făcut obiect al analizei instanţelor de revizuire.

În referire la criticile expuse în cuprinsul memoriului de recurs şi care pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul fondat al acestora, pentru următoarele considerente:

Luând în analiză criticile recurentei subsumate acestor motive de recurs, Înalta Curte are a observa, mai întâi, că instanţa de apel nu a lămurit îndestulător, raportat la temeiul juridic al cererii de despăgubiri, natura daunelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Din această perspectivă, învestită fiind, în rejudecarea apelului, cu realizarea acestei clarificări, ca urmare a statuărilor obligatorii ale deciziei civile nr. 858/21.05.2020 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie, secţia a II- a civilă, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, înlăturând explicitarea realizată în apel, de către titulara cererii de chemare în judecată, a naturii şi cauzei pretenţiilor deduse judecăţii, cu motivarea că au fost încălcate prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., că deşi prin cererea de chemare în judecată reclamanta a precizat că solicită daune interese compensatorii şi moratorii, în realitate, aceasta a pretins obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă a imobilelor, iar nu la plata de dobânzi.

În acest context, s-a concluzionat că despăgubirile solicitate au natura unor daune moratorii care nu au fost însă solicitate în cauză, din modul de calcul şi modalitatea în care reclamanta a înţeles să formuleze petitul cererii rezultând că ele au fost solicitate cu titlu de daune compensatorii.

Înalta Curte reţine că o atare analiză este nu doar incorectă, ci şi incompletă, ignorând atât scopul urmărit de reclamantă, situaţia de fapt premisă care a justificat prezentul demers judiciar, descrisă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi temeiul de drept invocat de aceasta în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii.

Astfel, este lipsit de echivoc faptul că, în speţă, independent de modalitatea prolixă, deficitară, contradictorie, în care a configurat obiectul cererii de chemare în judecată, reclamanta a înţeles să solicite daune interese echivalente cu lipsa de folosinţă a imobilelor care au făcut obiect al convenţiei intitulate "protocol", încheiată la data de 04.03.2004, respectiv, "folosul nerealizat" ca petit principal, subsecvent opţiunii manifestate pentru obligarea pârâtei la transferul dreptului de proprietate asupra aceloraşi imobile, în cadrul unui litigiu anterior, invocând dreptul de a fi despăgubită pentru prejudiciul încercat prin neexecutarea corespunzătoare şi voluntară de către pârâtă a obligaţiilor asumate ex contractu, respectiv a susţinut că pârâta a refuzat predarea imobilelor.

Se mai reţine că, în justificarea despăgubirilor solicitate reclamanta a precizat că, deşi prin protocolul încheiat la data de 04.03.2004, pârâta s-a obligat să îi transfere, în proprietate, bunurile imobile specificate în protocol, ulterior încheierii convenţiei, aceasta nu şi-a executat în natură, voluntar, obligaţiile asumate, situaţie care a generat ieşirea reclamantei din pasivitate şi declanşarea unor proceduri judiciare anterioare care au avut ca finalitate realizarea drepturilor dobândite prin convenţie, reclamanta obţinând la data de 29.08.2013, întabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor.

De asemenea, pretenţiile deduse judecăţii au fost întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 1082, art. 1084 şi art. 1073 din C. civ.

Aşa cum rezultă din situaţia de fapt a cauzei reţinută în apel, în urma unui prim demers judiciar al reclamantei, prin sentinţa civilă nr. 2246/C/2004 a Tribunalului Braşov, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 142/22.09.2015 a Curţii de Apel Braşov - s-a constatat că pârâta s-a obligat să transmită în proprietate reclamantei spaţiile constând în magazinul 217, Piaţa Traian şi magazinul 249 -203, din str. x, fiind obligată să îşi dea consimţământul la transmiterea dreptului de proprietate asupra acestor imobile către reclamantă şi la întabulare.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1528/2011 a Tribunalului Braşov, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 83/17.01.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admisă acţiunea reclamantei având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de schimb între părţi pentru cele două spaţii comerciale şi s-a dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la imobilul din str. x. Imobilul a fost predat reclamantei la data de 06.11.2003.

Aşadar, situaţia premisă, conturată de rezultatul acestor demersuri judiciare şi la care a făcut trimitere reclamanta în argumentarea cererii introductive, este aceea că, la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, recurenta obţinuse deja executarea silită, în natură, a obligaţiilor asumate convenţional de către pârâtă, refuzul acesteia nejustificat de a-şi executa obligaţia de a transfera către reclamantă dreptul de proprietate asupra celor două spaţii anterior menţionate fiind anterior sancţionat pe cale judiciară.

În acest punct al analizei este necesar a se observa că în lipsa unei circumstanţieri specific determinate şi neechivoce asupra obiectului acţiunii (reclamanta solicitând obligarea pârâtei la plata de daune compensatorii şi moratorii şi precizând în pagina doi a cererii că daunele interese constau în paguba efectiv încercată prin lipsirea sa de imobilele ce făceau obiect al convenţiei pe perioada 2004-2013, dar şi de beneficiul nerealizat cu referire la sumele care trebuiau să se afle în contul creditorului dacă acesta încasa fructele civile, iar în pagina trei că, suma de 671.329 RON, reprezentând paguba suferită cuprinde lipsa de folosinţă şi folosul nerealizat) revenea instanţelor devolutive, în baza rolului activ şi al principiului aflării adevărului, consacrate în art. 22 alin. (4) şi (6) C. proc. civ., obligaţia de a determina care este instituţia juridică sub incidenţa căruia cade executarea raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii, obligaţie, de altfel, trasată în sarcina instanţei de apel, prin decizia civilă nr. 858 din 21 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II -a civilă.

Din această perspectivă, se reţine că potrivit art. 969 C. civ..de la 1864 - act normativ sub imperiul căruia a fost încheiată convenţia între părţile litigante şi care rămâne incident cauzei (aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) C. civ., art. 3, art. 102 din Legea nr. 71/2011) -contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante acesta instituind principiul forţei obligatorii a contractelor, iar potrivit art. 1073 din acelaşi act normativ, "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei ".

Acest principiu presupune că părţile sunt obligate să execute întocmai toate prestaţiile la care s-au îndatorat prin contract, iar executarea trebuie să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite, creditorul având dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obţine executarea în natură a prestaţiilor ce i se datorează de către debitor.

Această latură a principiului forţei obligatorii a contractului sau "regula conformităţii executării contractului" (cum a fost denumită de o parte a doctrinei de specialitate) semnifică faptul că executarea obligaţiilor generate de contract trebuie să corespundă întocmai cu reperele stabilite contractual de părţi, adică sub aspectul calităţii, cantităţii, identităţii, locului, timpului şi modalităţii de executare a unei prestaţii contractuale.

Tocmai în considerarea acestui principiu, în doctrina şi practica judiciară create sub imperiul vechiul C. civ., s-a reţinut că, în ipoteza obligaţiilor de a face, cum este cazul obligaţiei asumate contractual de pârâtă, în situaţia în care debitorul nu execută, execută necorespunzător sau execută cu întârziere obligaţia asumată, creditorul este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin aceasta creditorului. O atare concluzie se desprinde, de altfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 1082 din C. civ. de la 1864, care consacră dreptul la daune-interese al creditorului căruia i se cauzează un prejudiciu prin neexecutarea sau executarea cu întârziere, fără justificare sau culpabilă a obligaţiei.

Pe de altă parte, deşi nu pot fi primite argumentele recurentei în sensul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul care a constituit obiectul dosarului nr. x/2011 al Tribunalului Braşov, au caracter declarativ - în realitate, ele având caracter constitutiv de drepturi, întrucât nu au constatat drepturi preexistente, ci au realizat transferul dreptului de proprietate, sancţionând, pe cale judiciară, refuzul nejustificat al pârâtei care şi-a asumat obligaţia unui astfel de transfer şi care, ulterior, a înţeles să nu şi le mai respecte - trebuie observat că, urmare a pronunţării deciziei civile nr. 83/17.01.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din str. x.

Aşadar, pentru despăgubirile deduse judecăţii care vizează prejudiciul înregistrat în intervalul de timp ulterior datei transferului dreptului de proprietate, era necesar a se determina dacă dreptul la reparaţie invocat de reclamantă îşi găseşte cauza în neexecutarea unei obligaţii contractuale, respectiv, derivă din executarea protocolului sau din faptul exercitării de către pârâtă a posesiei asupra bunurilor reclamantei, urmare a refuzului acesteia de a executa hotărârea judecătorească care tine loc de act autentic.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în chiar petitul acţiunii, reclamanta a invocat că prejudiciul pretins derivă din neexecutarea voluntară corespunzătoare a convenţiei de către pârâtă şi a pretins lipsirea sa de dreptul de proprietate, pentru ca în apel, să expliciteze modul în care a evaluat prejudiciul precizând că daunele pretinse derivă din neîndeplinirea voluntară şi la termen a obligaţiei de a da (de a transmite dreptul de proprietate şi posesia bunurilor, obligaţie executată silit) şi ulterior "pentru întârzierea executării (perioada de la hotărârea ICCJ şi până la executarea silită potrivit procesului-verbal din noiembrie 2013)".

De altfel, prin decizia civilă nr. 858/21.05.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă, s-a reţinut sub acest aspect că "nicăieri în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu s-a dezvoltat ideea prejudiciului încercat de reclamantă în mod concomitent atât pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor asumate de pârâtă (daune moratorii), cât şi pentru neexecutarea totală sau parţială a aceloraşi obligaţii, de către aceeaşi pârâtă (daune compensatorii)", imputându-se primei instanţe de apel că a nesocotit "aspectele legale vizând executarea prin echivalent a obligaţiilor respectiv a categoriilor de despăgubiri care se pot solicita în funcţie de situaţia de fapt şi de drept dintre părţi" trasându-se, totodată, în sarcina instanţei de rejudecare obligaţia de a stabili la ce despăgubiri este îndreptăţită reclamanta în legătură cu dreptul său de proprietate.

Raportat la aceste considerente, curtea de apel avea obligaţia de a da calificarea corectă despăgubirilor deduse judecăţii şi de a argumenta soluţia pronunţată, în considerarea problematicii proprii litigiului, astfel cum s-a conturat acesta prin pretenţiile deduse judecăţii, acestea fiind de esenţa considerentelor deciziei judecătorului cauzei şi a rolului instanţei de judecată în înfăptuirea justiţiei, anume, soluţionarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum stabileşte art. 22 alin. (1) din C. proc. civ.

În speţă, instanţa de apel, deşi aparent procedează la o calificare a daunelor solicitate prin cererea de chemare în judecată, circumscrie analiza realizată denumirii acestora utilizată în concret de reclamantă, în partea introductivă a cererii de chemare în judecată, mai exact în formularea obiectului cererii de chemare în judecată, fără a se raporta la prejudiciul afirmat de reclamantă prin argumentele de fapt şi de drept invocate, prejudiciu justificat de titularul cererii prin referirea neechivocă la imposibilitatea acesteia de a dobândi proprietatea imobilelor obiect al protocolului din 2004, conform clauzelor stabilite prin contract şi de a proceda la realizarea formalităţilor de publicitate imobiliară şi de a intra sale în posesia bunurilor, anterior obţinerii unui titlu executoriu ca efect al refuzului pârâtei de a executa voluntar obligaţiile care îi incumbau.

De altfel, în mod corect s-a reţinut prin chiar decizia recurată, că ipoteza prezentată de reclamantă prin cererea introductivă constă în aceea că, în măsura în care convenţia încheiată între părţile litigante ar fi fost executată corespunzător şi voluntar de către pârâtă, ar fi putut închiria imobilul din str. x, iar din cedarea folosinţei acestuia ar fi obţinut veniturile realizate de pârâtă din închiriere, prezentate în anexa la cererea de chemare în judecată, respectiv că, reclamanta nu solicită plata sumei de 671.329 RON cu titlu de daune compensatorii, întrucât nu doreşte înlocuirea executării obligaţiei, ci a procedat la executarea silită a acesteia, pe care a şi obţinut-o.

Or, reţinând că reclamanta, deşi a precizat că solicită daune compensatorii şi moratorii, a solicitat lipsa de folosinţă a imobilelor obiect al protocolului, evaluată ca reprezentând contravaloarea chiriei obţinută de pârâtă din închirierea spaţiilor menţionate în protocolul încheiat între părţile litigante, aşadar beneficiul nerealizat constând în avantajul pe care reclamanta l-ar fi putut obţine din cedarea folosinţei bunului, iar această natură a despăgubirilor a fost apreciată ca fiind neechivocă şi însuşită de către instanţa de apel, instanţa de rejudecare a dovedit inconsecvenţă în expunerea raţionamentului judiciar care a justificat soluţia adoptată în calea de atac, concluzionând, pe de o parte că despăgubirile solicitate constau în daune interese compensatorii, care însă nu pot fi cuantificate ca echivalent al lipsei de folosinţă, iar pe de altă parte, că daunele compensatorii ar putea fi evaluate ca reprezentând echivalentul valoric al imobilelor obiect al protocolului, iar chiriile solicitate ar putea reprezenta daune moratorii, care însă nu au fost solicitate.

Analiza astfel realizată, care denotă ignorarea argumentelor de fapt (care impuneau concluzia că reclamanta a pretins dezdăunarea sa cu lipsa de folosinţă a imobilelor închiriate de pârâtă, obiect al protocolului din 2004 în perioada 2004-2013) şi a dispoziţiilor legale invocate de reclamantă ca temei al acţiunii, reţinute, deopotrivă, ca fiind incidente pricinii, a avut drept consecinţă o deturnare a cercetării judecătoreşti prin modificarea cauzei juridice a acţiunii şi a obiectului acesteia, astfel cum au fost ele conturate prin cererea de chemare în judecată, şi implicit aceea a realizării unei greşite aplicări a legii la cazul dedus judecăţii.

Câtă vreme, cauza juridică a acţiunii reclamantei nu a fost aceea a neexecutării totale a obligaţiilor asumate prin contract de către pârâtă (acestea fiind aduse la îndeplinire în urma acţionării în instanţă a pârâtei şi executării silite, în natură, a contractului, situaţie premisă expres reliefată în justificarea pretenţiilor deduse judecăţii), ci s-a pretins înregistrarea unui prejudiciu cauzat prin neexecutarea voluntară a convenţiei, conformă clauzelor contractului, care a generat întârzierea transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor anterior menţionate şi imposibilitatea reclamantei de a exercita atributele dreptului de proprietate, în lipsa intervenţiei forţei de constrângere a statului, iar evaluarea daunelor interese în cazul executării cu întârziere a obligaţiilor de a face, cum este cazul celei asumate de pârâtă prin convenţia din 2004, inclusiv în atare ipoteză nu poate fi, de principiu, limitată la solicitarea dobânzii legale, în măsura în care se face dovada că prejudiciul înregistrat depăşeşte o atare evaluare legală, aşa cum rezultă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1088 şi 1084 din C. civ., această cauză juridică a rămas necercetată.

S-a ignorat astfel funcţia reparatorie a daunelor-interese, moratorii sau compensatorii, respectiv că acestea au ca finalitate repararea integrală a prejudiciului cauzat creditorului şi de a asigura repunerea acestuia în situaţia patrimonială în care s-ar fi aflat dacă obligaţia debitorului ar fi fost executată întocmai.

În acelaşi sens, se impune a fi observat faptul că, aşa cum s-a afirmat în doctrina de specialitate, conturată sub imperiul vechiul C. civ., daunele interese moratorii au la rândul lor un caracter compensatoriu, iar executarea cu întârziere poate fi privită ca o executare necorespunzătoare, ipoteză care îndreptăţeşte instanţa să stabilească, după regulile dreptului comun, privitoare la răspunderea civilă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării, iar nu să acorde daune cominatorii. Spre deosebire de daunele-interese compensatorii care reprezintă întotdeauna paguba efectiv suferită şi înlocuiesc executarea în natură a obligaţiilor contractuale, daunele-interese moratorii nu înlocuiesc executarea în natură a obligaţiei asumate şi, ca atare, se pot cumula cu aceasta, după cum se pot cumula şi cu daunele-interese compensatorii şi pot reprezenta fie paguba efectiv suferită, fie beneficiul nerealizat.

Din acest unghi, stabilirea corectă a cadrului judecăţii impunea instanţei să dea relevanţă aspectelor neîndoielnice, în ceea ce priveşte obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată care reieşeau din ansamblul acestui act procedural, iar nu terminologiei confuze folosite de parte în configurarea pretenţiilor deduse judecăţii, fiind în sarcina instanţei de apel, ca în măsura în care constata că denumirea dată de parte daunelor solicitate nu corespundea faptelor deduse judecăţii, să restabilească calificarea acestora, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

În egală măsură, instanţa de apel, deşi nu putea ignora faptul că potrivit argumentelor de fapt şi anexelor cererii, reclamanta a solicitat daune interese şi pentru perioada ulterioară momentului la care a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor - obiect al protocolului încheiat la data de 04.03.2004 - ca efect al rămânerii definitive a hotărârii constitutive de drepturi care ţine loc de act autentic de schimb - nu a procedat la calificarea despăgubirilor pretinse aferente acestei perioade, limitându-se la a reţine, într-o motivare succintă şi inadecvată particularităţilor specifice cauzei, că au temei contractual, fără a explicita şi argumenta o atare concluzie.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în apel, la solicitarea instanţei de rejudecare, reclamanta a depus la dosarul cauzei note de şedinţă, în care a precizat, explicitând pretenţiile deduse judecăţii, că obiectul cauzei este reprezentat de lipsa de folosinţă a imobilelor, calculată pornind de la cuantumul chiriei încasate de pârâtă în perioada 2004- 2013, respectiv că pentru perioada ianuarie 2013- noiembrie 2013, daunele solicitate au menirea de a compensa prejudiciul înregistrat ca urmare a întârzierii în executarea hotărârii care ţine loc de act autentic (pentru intervalul de timp scurs între momentul pronunţării hotărârii instanţei de recurs şi executarea silită a acestei hotărâri).

Or, contrar statuării instanţei de apel, o atare explicitare, prin care, reclamanta, de altfel, a optat pentru aceeaşi modalitate prolixă şi incoerentă în a denumi daunele solicitate (daune compensatorii, daune moratorii şi daune cominatorii), nu exceda rigorilor procedurale impuse de art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., câtă vreme, în speţă, este inechivoc incidentă premisa unei redactări defectuoase, imprecise a cererii şi lipsa rolului activ al primei instanţe în clarificarea cadrului procesual obiectiv al cauzei.

De altfel, concluzia instanţei de apel ar fi trebuit să fie fundamentată pe un examen comparativ al pretenţiilor formulate de către reclamantă în cele două faze ale procesului. Or, în speţă, se observă că, deşi utilizează aceeaşi manieră inconsecventă, improprie, în redactarea notelor precizatoare, reclamanta a reiterat, în esenţă, solicitarea vizând lipsa de folosinţă ca beneficiu de care a fost lipsită prin exploatarea spaţiilor de către pârâtă, în perioada 2004-06.11.2013.

Totodată, aceasta a invocat neexecutarea voluntară obligaţiei de a da, asumată de pârâtă, la termenele şi în condiţiile stipulate prin convenţie, cu bună credinţă şi onestitate, precizând că această obligaţie s-a realizat la data de 06.11.2013 (prin executarea silită), respectiv a invocat întârzierea în executarea obligaţiilor contractuale şi în executarea deciziei civile nr. 83/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, de principiu, neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiei stabilite printr-o hotărâre judecătorească poate antrena răspunderea civilă delictuală, chiar dacă izvorul obligaţiei a cărei încălcare a fost sancţionată prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu este un contract.

În acest context, împrejurarea că pretinzând cu titlu de lipsa de folosinţă, aceeaşi sumă, reclamanta a procedat şi la o delimitare din perspectivă temporală a prejudiciului încercat prin neexecutarea hotărârii anterior menţionate, în contextul în care, este neîndoielnic că inclusiv prin cererea introductivă formulase pretenţii care vizau şi perioada ulterioară pronunţării deciziei civile nr. 83/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are valenţa schimbării obiectului cererii, ci dezvoltarea unei calificări care este compatibilă cu pretenţia formulată şi cu motivele de fapt invocate iniţial, într-o manieră imprecisă şi inadecvată.

Aşa fiind, concluzia instanţei de apel la finalul analizei sale în sensul că deşi reclamanta a solicitat beneficiul nerealizat, evaluând prejudiciul pretins ca reprezentând contravaloarea chiriei obţinute de pârâta ca efect al închirierii imobilelor pe care se angajeze să le transfere în proprietatea reclamantei, iar acest prejudiciu poate fi circumscris unor daune moratorii, nu a fost învestită cu analiza unei cereri având ca obiect daune moratorii, deşi din argumentarea în fapt şi în drept a cererii rezulta că despăgubirile au ca fundament neexecutarea voluntară a obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate de către pârâtă, la termenul stabilit în contract, aşadar o executare cu întârziere a acestei obligaţii, respectiv refuzul pârâtei de a se conforma unui titlu executoriu care a consfinţit transferul dreptului de proprietate asupra imobilului obiect al convenţiei, în patrimoniul reclamantei, relevă realizarea cercetării judecătoreşti în afara coordonatelor obiectului şi temeiului de fapt şi de drept al cauzei.

Or, în lipsa acestor verificări, controlul de legalitate nu poate fi exercitat, deoarece instanţa de recurs nu are a se raporta la considerente specifice a căror verificare să poată fi realizată.

Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că soluţia dată cererii de apel, cu referire la criticile circumscrise solicitării de despăgubiri, echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, vătămarea produsă recurentei neputând fi înlăturată altfel, viciul de legalitate constatat astfel urmând a fi sancţionat cu casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantei, în ceea ce priveşte soluţia dată capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri.

Se impune, aşadar, refacerea cercetării judecătoreşti în raport de pretenţiile real afirmate prin cererea de chemare în judecată, dar şi de apărările dezvoltate în proces de pârâtă.

Înalta Curte reţine, deopotrivă, că într-o bogată jurisprudenţă (cu titlu de exemplu, cauza Albina c. României, cauza Virgil Ionescu c. României), instanţa de contencios european al drepturilor omului a reţinut că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr "auzite", adică dacă se procedează la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor.

Astfel, obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce înseamnă că nu pot fi ignorate argumentele aduse de părţi susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă şi necontradictorie, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.

Or, aplicând aceste principii cauzei deduse judecăţii şi analizând considerentele deciziei apelate, Înalta Curte constată că, aşa cum rezultă din considerentele expuse anterior, instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile procesuale privind motivarea actului jurisdicţional final reprezentat de decizia civilă recurată, omiţând să expună în considerentele acestei hotărâri un raţionament judiciar coerent şi circumscris specificului cauzei, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, în privinţa criticilor circumscrise soluţiei date în apel excepţiei prescripţiei extinctive, instanţa de recurs constată că există un deficit de motivare a deciziei atacate inclusiv cu privire la acest aspect, de vreme ce, în esenţă, raţionamentul judiciar expus pleacă de la calificarea greşită a despăgubirilor solicitate în speţă, ca reprezentând daune interese compensatorii, astfel încât nu poate verifica în cadrul recursului dacă dispoziţiile legale referitoare la prescripţie au fost sau nu corect aplicate.

Aceasta întrucât formularea concluziei referitoare la începutul prescripţiei, fără ca, în speţă, concluzia silogismului aplicat să fie precedat de o calificare corespunzătoare a daunelor solicitate din perspectiva normelor invocate de reclamantă drept temei al cererii de chemare în judecată, relevă omisiunea instanţei de apel de a proceda la o examinare critică, efectivă şi adecvată a argumentelor esenţiale ale apelantei reclamante, în lipsa cărora realizarea controlului de nelegalitate în recurs nu poate fi realizat.

Or, pentru o clarificare a raţionamentului judiciar, este necesară explicitarea, în rejudecare a modului în care instanţa de apel consideră că a operat prescripţia extinctivă, cu observarea dinamicii raportului juridic dintre părţi.

De aceea, va reveni, în rejudecare, instanţei de apel sarcina de a stabili în raport cu răspunderea reţinută în sarcina pârâtei, când a început să curgă termenul de prescripţie, respectiv aptitudinea demersurilor judiciare anterioare ale reclamantei de a întrerupe curgerea prescripţiei, reţinând că, din acest punct de vedere critica recurentei îşi găseşte fundamentul pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa de rejudecare se va avea în vedere, sub acest aspect, că paguba pretinsă de reclamantă se produce în mod continuu, progresiv, deoarece inacţiunea imputată pârâtei este una continuă, respectiv că pentru daunele-interese moratorii ce au un caracter succesiv trebuie distins după cum pagubele viitoare sunt certe sau eventuale.

Astfel, de principiu, dacă pentru pagubele viitoare certe (ca şi pentru cele actuale), care sunt cunoscute sau trebuiau să fie cunoscute de victimă şi care formează o singură pretenţie, cu un singur drept la acţiune, curge o singură prescripţie, de la acelaşi moment: data când păgubitul le-a cunoscut sau trebuia să le cunoască, pentru pagubele viitoare eventuale, adică nesigure în ceea ce priveşte producerea lor, şi dat fiind caracterul lor incert, prescripţia va începe să curgă numai în momentul în care victima a cunoscut efectiv sau trebuia să cunoască realizarea eventualităţii. În acest din urmă caz, se poate ajunge în situaţia ca prescripţia să înceapă să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv sau trebuia să fie cunoscută, deşi ele au un izvor unic, respectiv aceeaşi faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, dat fiind că, în speţă, soluţia adoptată de instanţa de apel s-a impus a fi casată, pentru considerentele arătate în cele ce preced, revine în sarcina instanţei de rejudecare să aprecieze, în concret, conformându-se indicaţiilor din prezenta decizie de casare cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor de drept material incidente, asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantei, analiză care, în mod firesc va avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie respectiv, necesitatea respectării principiului disponibilităţii procesului civil şi limitele devoluţiunii stabilite în apel, respectiv necesitatea respectării principiului consacrat prin art. 502 din C. proc. civ.

Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranşa definitiv asupra culpei procesuale a părţilor litigante şi nici a îndreptăţirii acestora la a pretinde obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanţei de rejudecare să reanalizeze cererile formulate de către părţile litigante având ca obiect obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile ataşate şi, evident, de poziţia procesuală finală a părţilor referitor la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului.

În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat şi va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei la aceeaşi curte de apel pentru rejudecare.

Pentru aceste considerente,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1173/Ap din 02 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2013.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2022.