Liability for civil fruits of confiscated property: bad faith possession triggered by revindication action and joint liability of state and administrative agent

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 11.05.1999, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti şi R.A Locato, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 35.506,778 dolari S.U.A, reprezentând echivalentul fructelor civile percepute sau care trebuiau să fie percepute din exploatarea imobilului proprietatea lor, situat în Bucureşti, str. x, în perioada 1950- martie 1999 şi dobânda pieţei la respectiva sumă, de la data introducerii acţiunii şi până la executare.

La data de 08.11.2012, reclamanţii au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâţilor la plata sumei reprezentând valoarea netă a fructelor civile încasate; valoarea fructelor civile, care nu s-au cules, fie deloc, fie s-au perceput doar parţial, din vina pârâţilor; despăgubiri civile constând în pierderea de valoare efectivă prin deprecierile monetare intervenite (actualizarea cu indicele de inflaţie), daune-interese dobânzii moratorii de la data încasării şi până la data plăţii, pe care au estimat-o la 35.506.778 USD precum şi la plata de cheltuieli de judecată.

La data de 09.05.2014, reclamanţii au depus la dosar o nouă cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâţilor în solidar la plata următoarelor sume: fructe civile la valoare netă încasate din exploatarea imobilului -1.655,88 RON pentru perioada 1970-1990 şi 1.258.029 USD, pentru perioada 1990-2003; despăgubiri aferente fructelor/chiriilor neîncasate sau a celor realizate la un nivel mai mic decât cel de piaţă - 306,42 RON pentru perioada 1950-1969 şi 7.218.542 USD; dobânda legală la aceste sume, care nu poate fi inferioară sumelor de 1.802 RON şi 754.817 USD, valoarea actualizării sumelor fructe şi despăgubiri cu indicele de inflaţie, după cum urmează: 1.587.834 RON, aferent valorii de 306,42 RON pentru perioada 1990-2014; 3.557 RON, aferent sumelor de 1.258.029 USD şi 7.218.542,90 USD, pentru perioada 08.2003-04.2014, respectiv la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanţii au precizat că sunt de acord cu diminuarea valorii despăgubirilor cu valoarea acordată de CEDO şi încasată efectiv de aceştia, de 40.000 Eur, în perioada mai- iunie 2007.

2. Prin sentinţa civilă nr. 951 din 8 septembrie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/1999 a fost anulată acţiunea, ca netimbrată.

3. Prin decizia civilă nr. 11 A din 12 ianuarie 2000, pronunţată de Curtea de Apel BucureştiSecţia a III-a Civilă în dosarul nr. x/1999 a fost respins ca nefondat apelul formulat de către apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 951/08.09.1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

4. Prin decizia civilă nr. 1411 din 21 aprilie 2000, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în dosarul nr. x/2000 a fost respins ca nefondat recursul formulat de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 11A/12.01.2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

5. Prin hotărârea pronunţată la data de 24 mai 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a soluţionat cererea reclamanţilor îndreptată împotriva României în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constatând că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie.

Reclamanţii au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu o cerere prin care au pretins o violare a dreptului lor de acces la instanţă respectiv, a dreptului lor de a se bucura de liniştita posesie asupra bunului imobil situat în Bucureşti, str. x, în urma respingerii acţiunii introduse de către aceştia pentru recuperarea sumelor pe care statul le-a obţinut din folosinţa unui imobil confiscat în anul 1949, care le-a fost înapoiat în anul 1999.

Prin această hotărâre, Statul Român a fost obligat să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni, începând cu ziua rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. (2) din Convenţie, 40.000 euro cu titlu de daune materiale, la care se adaugă suma care poate fi datorată cu titlu de impozit, Curtea Europeană dispunând, totodată, ca această sumă să fie majorată cu o dobândă simplă egală cu dobânda facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicată în decursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale, începând de la expirarea termenului amintit şi până la data plăţii efective. Totodată, Curtea Europeană a statuat că stabilirea încălcării reprezintă prin ea însăşi o satisfacţie echitabilă suficientă pentru daunele morale suferite de reclamanţi şi a dispus respingerea cererii de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

6. La data de 28.11.2007, A., B., F., E., G., H. şi I. au învestit Tribunalul Bucureşti cu o cerere de revizuire a sentinţei civile nr. 951 din 8 septembrie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, invocând motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

7. Prin sentinţa civilă nr. 1201 din 23 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a revizuientei I., a respins cererea de revizuire formulată de aceasta ca fiind formulată de o persoană fără capacitate de folosinţăşi a respins cererea de revizuire formulată de revizuienţii A., B., F., E., G., H. în contradictoriu cu intimaţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., ca inadmisibilă.

8. Prin decizia civilă nr. 205A/18.03.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie în dosarul nr. x/2007, a fost admis apelul formulat de apelanţii-revizuienţi A., B., F., E., G., H. împotriva sentinţei civile nr. 1201/23.06.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a fost desfiinţatăsentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, la data de 28.02.2012, sub nr. x/2007*.

9. Prin sentinţa civilă nr. 131 din data de 05.02.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuienţii A., B., F., E., G., H., împotriva sentinţei civile nr. 951/08.09.1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/1999, în contradictoriu cu intimaţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti şi Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, a fost schimbată în tot sentinţa atacată, în sensul că a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, a fost respinsă cererea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la pretenţiile aferente perioadei 1950-11.05.1996, şi în consecinţă, a fost respinsă cererea referitoare la plata sumei reprezentând contravaloarea fructelor civile şi dobânda aferentă pentru perioada 1950-11.05.1996, ca prescrisă, a fost admisă, în parte, cererea reclamanţilor, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 391.003,33 Eur, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea fructelor percepute pentru imobilul situat în Bucureşti pentru perioada 11.05.1996-31.03.1999, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data de 11.05.1999 şi până la data plăţii efective, fiind respinsă, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

10. Prin decizia civilă nr. 937A/17.09.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, s-a dispus admiterea apelului declarat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 131 din data de 05.02.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost schimbată in parte această sentinţă, în sensul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanţi împotriva acestui pârât, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RA APPS, fiind admisă acţiunea şi obligată RA APPS la plata sumei de 391.0003,33 Euro, către reclamanţi.

Totodată, s-a dispus menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

11. Prin decizia civilă nr. 742A/13.05.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a fost admisă cererea de completare a deciziei civile nr. 937A/17.09.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, în sensul că s-a dispus completarea acestei hotărâri fiind admis apelul declarat de apelanţiireclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 131 din data de 05.02.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a dispus in sensul că suma la a cărei plată a fost obligată pârâta RA APPS este de 391.003,33 Euro, în echivalent în RON la data plăţii şi reprezintă contravaloarea fructelor percepute pentru imobilul situat în Bucureşti pentru perioada 11.05.1996-31.03.1999, respectiv a fost obligată pârâta RA APPS la plata dobânzii legale aferente sumei menţionate, începând cu data de 11.05.1999 şi până la data plăţii efective precum şi la plata sumei de 5.000 RON, către apelantul reclamant G., reprezentând cheltuieli de judecată.

Totodată, s-a dispus admiterea cererii de îndreptare a erorilor materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 937A/17.09.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, în sensul că suma datorată reclamanţilor de pârâta RA APPS este de 391.003,33 Euro, iar nu de 391.0003,33 Euro.

12. Prin decizia civilă nr. 1506/25.09.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, au fost admise recursurile exercitate de recurenţii Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi A., G., H., E. şi J. împotriva deciziei nr. 937 din 17 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, îndreptată prin încheierea de şedinţă din 4 februarie 2019, dispunându-se casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţe de apel.

13. Hotărârea pronunţată în rejudecarea apelului, după casare:

Prin decizia civilă nr. 1790A din data de 09 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 131/05.02.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2007 şi apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. (prin moştenitori K. şi L.), J., E., G. şi H., în contradictoriu cu intimatele Primăria Municipiului Bucureşti şi Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului şi Protocolului de Stat (RA APPS); a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RA APPS; a fost admisă în parte cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi RA APPS; au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata sumei de 45.566,44 Euro în echivalent RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea fructelor percepute pentru imobilul situat în Bucureşti pentru perioada 03.09.1998-31.03.1999, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data de 11.05.1999 şi până la data plăţii efective, au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Prin aceeaşi decizie civilă, au foast obligaţi pârâţii în solidar la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7 415 RON către revizuentul G. şi de 1250 RON către revizuentul L..

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că:

Instanţa de casare a reţinut că, raportat la cadrul procesual obiectiv stabilit în cauză,instanţa de apel a apreciat eronat că este fondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a constatat nevalabilitatea titlului statului care are semnificaţia lipsei unui titlu legal în temeiul căruia statul a exercitat atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, ceea ce înseamnă că, atât statul cât şi administratorul bunului - RA APPS, detentor precar - au o răspundere solidară în condiţiile legii, în raport cu pretenţiile afirmate prin acţiune.

Instanţa de recurs a mai constatat că, în raport de chestiunile litigioase intrate în puterea lucrului judecat statuate de instanţele de judecată învestite cu analiza pricinilor soluţionate prin sentinţele civile nr. 414/14.04.1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III- a civilă în dosarul nr. x/1998, respectiv nr. 112/10.10.2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, în dosarul nr. x/2005, legitimarea procesuală a pârâtei RA APPS nu mai poate fi repusă în discuţie.

De asemenea, în condiţiile în care, reclamanţii invocă drept temei al acţiunii de faţă atât prevederile art. 483 şi art. 485 din C. civ., cât şi pe cele care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar recurenta pârâtă şi autoarea acesteia, M., au procedat, în limitele prerogativelor conferite lor prin voinţa statului, la închirierea/exercitarea unor acte de folosinţă asupra acestui imobil, a apreciat instanţa d erecurs că este judicioasă aprecierea instanţei de apel în sensul că pretenţiile deduse judecăţii astfel cum au fost acestea configurate în cauză pot fi opuse acestei pârâte. Raportat la prevederile art. 483 şi art. 485 din C. civ., distincţia invocată de recurenta pârâtă privind calitatea sa de detentor precar nu determină o modificare a regimului juridic aplicabil acesteia de vreme ce detentorul precar este asimilat posesorului de rea-credinţă în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil.

Prin decizia de casare s-a stabilit că instanţa de trimitere va proceda la analiza temeiniciei dreptului dedus judecăţii urmând să dezlege pe fond raportul juridic conflictual, având a se conforma atât indicaţiilor instanţei de casare cât şi chestiunilor litigioase intrate în puterea lucrului judecat, statuate prin decizia civilă nr. 205A/18.03.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie în dosarul nr. x/2007, obligatorie în raport de prevederile art. 315 din C. proc. civ.. În acest context, instanţa de apel va avea în vedere faptul că cererea de acordare a despăgubirilor, întemeiată pe art. 483 din C. civ., este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credinţă (legea civilă nepermiţând solicitarea de restituire a fructelor civile - sau a contravalorii lor ca în speţă - anterior acestui moment), iar această dată va trebui raportată la constatarea jurisdicţională anterioară privind nevalabilitatea titlului statului, situaţie în care se impune a se proceda la cuantificarea prejudiciului înregistrat de reclamanţi, din care va fi dedusă reparaţia acordată deja de stat în baza hotărârii CEDO urmând să se aprecieze şi asupra necesităţii complinirii probatoriului.

Rejudecând apelurile, cu respectarea menţionatelor dezlegări din deciziai de casare şi a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:

Aspectele referitoare la cadrul procesual pasiv - criticate prin apelul pârâtului - au fost soluţionate cu putere de lucru judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit că au calitate procesuală pasivă în cauză atât Statul Român cât şi RAAPPS.

În referire la criticile formulate de apelantul pârât care se referă la greşita aplicare a normelor de drept material, art. 485-487 C. civ., deoarece sunt aplicabile posesorului lucrului iar posesor în perioada vizată, 11.05.1996-31.03.1999, a fost R.A. APPS, respectiv cele care vizează lipsa de temeinicie a cererii formulate împotriva acestuia, întrucât din perspectiva dispoziţiilor art. 998 C. civ. cererea îndreptată împotriva sa nu ar fi întemeiată având în vedere că nu a fost dovedită îndeplinirea celor patru condiţii necesare pentru a atrage răspunderea sa delictuală, s-au .

Pârâta R.A. APPS a formulat apărări prin întâmpinarea formulată în prima fază procesuală şi prin concluziile scrise din data de 13.09.2018, arătând pe de o parte, că nu se poate reţine în sarcina sa o faptă ilicită câtă vreme şi-a exercitat dreptul legal de administrare, iar pe de altă parte faptul că reclamanţii au primit deja despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului atât potrivit hotărârii Ct. E.D.O, cât şi de la Statul German la predarea imobilului, conform tranzacţiei încheiate.

Reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile pe prevederile art. 998-999 din C. civ., respectiv art. 483- 485 din C. civ., solicitând angajarea răspunderii civile delictuale pârâţilor pentru privarea lor de folosinţa imobilului menţionat, pentru perioada 1950-2003, respectiv dezdăunarea lor cu contravaloarea chiriei încasate respectiv pentru devalorizarea sumelor de care ar fi putut beneficia în perioada în care au fost privaţi de imobil, fiind puşi în imposibilitate de a-l exploata.

S-a stabilit cu putere obligatorie ca au calitate procesuală pasivă ambii pârâţi.

De asemenea, a intrat în puterea lucrului judecat constatarea că dreptul la acţiune al reclamanţilor în ceea ce priveşte pretenţiile reprezentate de contravaloarea fructelor civile şi dobânda aferentă pentru perioada 1950-11.05.1996 este prescris, fiind incidente dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958.

Situaţia de fapt stabilită de prima instanţă nu a fost contestată de apelanţi. Prin sentinţa civilă nr. 414/14.04.1999, definitivă şi irevocabilă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă în dosarul nr. x/1998 a constatat că imobilul din str. x, compus din 650 mp teren şi construcţia edificată conform autorizaţiei nr. x/1946 este deţinut fără titlu de M., că reclamanţii sunt proprietarii imobilului, în cotele ce rezultă din certificatele de moştenitor nr. 81, 83 şi 84 din 29.09.1948 şi a fost obligată pârâta să le lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul menţionat.

În baza procesului-verbal nr. x/12.10.1999 încheiat de executorul judecătoresc din cadrul Judecătoriei Sectorului 1, A., B., C., D., E. şi F. au fost puşi în posesie cu privire la imobilul din str. x, compus din teren în suprafaţă de 650 mp şi construcţie edificată conform autorizaţiei nr. x/1946 (lotul 108).

Prin procesul-verbal de predare-primire încheiat la data de 02.07.2003, imobilul care fusese utilizat de către Ambasada Germană în scopuri diplomatice a fost predat către reprezentantul convenţional al reclamanţilor.

Prin decizia nr. 172/20.05.2005 emisă de R.A A.P.P.S (fosta R.A Locato) a fost respinsă notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar prin sentinţa civilă nr. 112/10.10.2005 (definitivă şi irevocabilă), Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis contestaţia formulată de A. şi B., a anulat decizia emisă de R.A A.P.P.S şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor terenul lot x, de circa 643 mp din Parcelarea Roeselberge a Parcului Filipescu, aflat în Bucureşti.

Conform procesului-verbal încheiat la data de 01.11.2007 de BEJ N. în dosarul de executare nr. x/2007 a fost predat către creditorii A. şi B. terenul lot x de circa 643 mp, situat în Bucureşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 483-487 C. civ., fructele se cuvin, de regulă, proprietarului lucrului ca efect al dreptului de proprietate, care se întinde asupra tot ceea ce produce lucrul; însă, dacă posesorul este de bună credinţă, poate fi îndreptăţit să reţină fructele.

În ceea ce î priveşte pe pârâţii Statul Român şi R.A. A.P.P.S., s-a reţinut că aceştia au fost posesori de rea-credinţă (aspect consemnat în cuprinsul hotărârii din 24 mai 2006 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Weissman şi alţii împotriva României, paragrafele 60 şi 61, respectiv detentor precar, asimilat posesorului de rea-credinţă în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil.

Curtea de apel a apreciat că momentul care prezintă relevanţă în cauză este 3.09.1998 - data formulării acţiunii în revendicare, moment care marchează reaua credinţă a pârâţilor - şi data limită indicată de reclamanţi, cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, 31.03.1999.

Pentru dovedirea întinderii prejudiciului a fost administrată proba expertiză contabilă efectuată de dna. expert O., expertiză care nu a fost criticată prin apelurile formulate şi niciuna dintre părţi nu a solicitat efectuarea altui raport de expertiză.

Potrivit concluziilor acestui raport, valoarea netă a chiriei încasate pentru acest imobil pentru perioada 3.09.1998- 31.03.1999 (Anexa 8) a fost de 96.810, 21 USD.

Potrivit calculelor prezentate în Anexa nr. 8, încasările nete nete pentru perioada 1.01.1998-31.12.1998 au fost de 13.529,91 USD/lună. Pentru garaj, încasările nete pentru anul 1998 au fost de 5.198 USD, ceea ce înseamnă 433,16/lună şi 14,43/zi.

Din anul 1998 reclamanţilor li se cuvin despăgubiri constând în contravaloarea fructelor neculese pentru 3 luni şi 28 de zile, respectiv de la data la care pârâţii sunt consideraţi de rea credinţă, data introducerii acţiunii în revendicare 3.09.1998 până la sfârşitul anului: 40.589,73+12.627,72 USD pentru imobilul de locuit şi 1.299,48+404,04 USD pentru garaj.

Pentru perioada 1.01.1999-31.03.1999 valoarea încasărilor nete pentru imobilul de locuit a fost de 13.529,88 USD/lună deci 40.589,64 USD (valoarea încasărilor nete pentru 9 luni conform Anexei 8 a fost de 121.769 USD).

Pentru garaj valoarea netă încasată pentru 10 luni în anul 1999 a fost de 4.332 USD ceea ce înseamnă 433,2USD/lună, deci 1.299,6 USD pentru cele trei luni.

Potrivit corespondenţei purtate de M. cu Ambasada Germaniei - locatar al imobilului - contractul de închiriere nr. x pentru imobilul din str. x a încetat la data de 11.10.1999.

Prin Tranzacţia autentificată sub nr. x din 18.02.2004, încheiată între P. prin Ambasadorul său la Bucureşti şi reprezentantul reclamanţilor, au fost stinse aspecte litigioase rămase nerezolvate cu privire la utilizarea imobilului ulterior restituirii, la data 12.10.1999.

Se reţinut, astfel, că reclamanţii au avut relaţii contractuale cu Ambasada P. ulterior predării imobilului la data 12.10.1999, ceea ce înseamnă că acestea nu prezintă relevanţă asupra prejudiciului pretins în cauză şi nu pot fi privite ca o dezdăunare pentru lipsa de folosinţă a imobilului, fiind vorba despre perioade de timp diferite şi cauze juridice diferite.

La data pronunţării hotărârii cursul de schimb publicat BNR a fost de 4,3743 pentru USD şi de 4, 9491 pentru Euro ceea ce înseamnă că valoarea netă a chiriei încasate pentru imobil pentru perioada 3.09.1998- 31.03.1999, de 96.810, 21 USD convertită în RON este de 423.476,902 RON iar suma de 40.000 Euro 197.964 RON.

Prin urmare, din suma 96.810, 21 USD a fost dedusă suma de 40.000 Euro, convertită în RON, rezultând o valoare a despăgubirilor care urmează să le fie plătită reclamanţilor de 225.512,902 RON, sumă care, reconvertită în Euro, înseamnă 45.566,44 Euro.

A reţinut instanţa de apel că fapta pârâţilor este una comună, deposedarea autorilor reclamanţilor de bun şi împiedicarea folosinţei bunului, fiind imposibil de disociat şi cuantificat contribuţia fiecăruia la producerea prejudiciului.

Vinovăţia pârâţilor este dedusă din împrejurarea că deşi ştiau sau trebuiau să ştie de la data introducerii acţiunii în revendicare (3.09.1998) că deţin şi respectiv utilizează imobilul fără drept, au continuat să o facă, producând reclamanţilor prejudiciul reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă, în cuantumul arătat anterior, legătura de cauzalitate între fapta reţinută şi prejudiciul dovedit fiind evidentă.

Având în vedere că art. 1003 C. civ. instituie solidaritatea pasivă a persoanelor care au provocat un prejudiciu prin aceeaşi faptă ilicită, pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi R.A. APPS au fost obligaţi în solidar să restituie reclamanţilor contravaloarea fructelor civile percepute pentru imobilul situat în Bucureşti pentru perioada 3.09.1998 -31.03.1999, la care se adaugă dobândă legală aferentă sumei de 45.566,44 Euro începând cu data introducerii acţiunii (11.05.1999) şi până la data plăţii efective, conform dispoziţiilor art. 1088 C. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligrea pârâţilor, în solidar (art. 1003 C. civ.), la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7 415 RON către revizuentul G. şi de 1250 RON către revizuentul L. (conform chitanţelor de la filele x RON achitaţi de apelantul L., la fila x RON achitaţi de apelantul G. în dosarul C.A.B. x/2007, dosar ÎCCJ fila x RON achitaţi de recurentul G., dosar de apel x/2007, achitaţi de apelantul G.).

14. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1790A din data de 09 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii L. - moştenitor al lui A., G., J., K. - moştenitor al lui A., H., E. şi Q., şi pârâţii Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (R.A.-A.P.P.S.) şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

A.Prin recursul declarat de reclamanţii L. - moştenitor al lui A., G., J., K. - moştenitor al lui A., H., E. se solicită admiterea recursului, şi, în principal, modificarea deciziei recurate cu reţinerea spre rejudecare, iar în subsidiar casarea deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă, urmând ca instanţa să se pronunţe asupra apelului declarat şi motivat de către apelanţii-revizuenţi, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

Sunt formulate următoarele critici:

În cadrul primului motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel a încălcat principiul dreptului la apărare al recurenţilor, principiul contradictorialităţii şi principiul oralităţii dezbaterilor prin faptul că, pentru a se pronunţa, a luat în considerare şi a analizat concluzii scrise elaborate de către intimata-pârâtă RAAPPS care au fost depuse la instanţă după închiderea dezbaterilor în şedinţă publică.

Prin luarea în considerare a concluziilor astfel depuse, recurenţii consideră că au fost lipsiţi de posibilitatea de a-şi face apărări cu privire la aspecte care nu au făcut obiectul unei căi de atac, a unei întâmpinări sau al altui act procedural.

Pe de altă parte, cele expuse de către R.A.A.P.P.S. în concluziile scrise nu au valoarea unui apel şi nici al unui recurs, motiv pentru care în mod greşit instanţa le-a conferit o astfel de valenţă, cu consecinţa gravă a diminuării sumelor de bani care se cuvin legal, ca despăgubiri. În plus, deşi a sesizat lipsa de consecvenţă şi de seriozitate a intimatei - regii, care nu a vrut să propună o nouă expertiză, instanţa a făcut ea însăşi un calcul al despăgubirilor cu un rezultat greşit în mod vădit.

Precizează recurenţii reclamanţi că, în lipsa unor motive de apel ori de recurs care să conţină critici privind întinderea dreptului reclamanţilor la contravaloarea fructelor percepute pentru imobilul în litigiu, precum şi perioada de timp pentru care acestea se acordă, instanţele de control judiciar nu au fost învestite cu o soluţionarea unei astfel de probleme.

În opinia reclamanţilor recurenţi, o altă greşeală a instanţei de apel constă în aceea că în mod greşit a luat în considerare susţinerea RA APPS în sensul că suma de bani pe care cei dintâi au primit-o în urma judecării la C.E.D.O., în anul 2006, a cauzei Weissman contra României reprezintă sumele de bani care au fost solicitatate prin cererea introductivă de instanţă, acesta fiind un alt aspect nediscutat în contradictoriu, în şedinţă publică aşa încât să li se permită formularea de apărări. Nu există nicio legătură între fructele civile la care au dreptul despăgubirea dată prin hotărârea C.E.D.O. mai sus-arătată.

Al doilea motiv de recurs susţinut de aceiaşi recurenţi reclamanţi, circumscris prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, se referă la faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că în mod greşit instanţa de apel a dispus diminuarea valorii cuantumului fructelor percepute pentru imobil, pentru o perioadă de timp mult micşorată în raport de ceea ce a hotărât instanţa de fond.

Se arată că nici problema a perioadei de timp nu fost pusă în discuţia părţilor, fiind cuprinsă tot în concluziile scrise ale intimatei - R.A. A.P.P.S., după închiderea dezbaterilor.

Precizează recurenţii că perioada de timp pentru care au dreptul la despăgubiri reprezentate de cuantumul fructelor civile, a fost corect stabilită de către instanţa de fond, anume începând cu trei ani mai devreme faţă de data introducerii acţiunii în revendicare. În mod greşit, instanţa de apel a procedat la diminuarea perioadei cu consecinţa reducerii drastice a cuantumului fructelor civile, cu motivarea că acestea nu se pot solicita mai înainte de data depunerii la instanţă a cererii de revendicare a imobilului, dată de la care se consideră că posesorul nu mai este de bună-credinţă.

În susţinerea recurenţilor, perioada de timp pentru care s-au acordat despăgubiri a fost corect stabilită de către instanţa de fond întâi pentru că, imobilul de pe str. x a fost dobândit prin revendicare pe calea dreptului comun, iar nu prin legi de reparaţie, astfel încât se pot solicita şi obţine în mod legal despăgubiri pentru lipsa de folosinţă tot pe dreptul comun.

Se mai arată că niciunul dintre pârâţi nu a fost de bună credinţă şi că, la dosarul cauzei, se află un răspuns la interogatoriu, dat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice (în dosarul civil nr. x/1998) prin care acesta recunoaşte faptul preluării de către Stat a imobilului de pe str. x, fără titlu. Or, reaua-credinţă a existat mereu de la preluare aşa încât nu se poate afirma că buna credinţă a posesorului a încetat doar la data depunerii cererii de revendicare.

Mai afirmă recurenţii că li se cuvin despăgubirile pe toată perioada cât bunul a fost abuziv naţionalizat, conform art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001, în care se arată că niciodată nu au pierdut calitatea de proprietari.

Se solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat, cu cheltuieli de judecata.

B. Prin recursul formulat de recurentul reclamant Q. se solicită admiterea recursului propriu şi modificarea în parte a deciziei recurate cu reţinerea spre rejudecare a cauzei în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a datei de 03.09.1998 ca fiind cea de la care trebuie să fie calculate despăgubirile, şi obligarea în solidar a intimaţilor-pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi RA APPPS, la plata sumei de 391.003,33 Eur, reprezentând contravaloarea fructelor percepute pentru perioada 11.05.1996 - 31.03.1999, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data de 11.05.1999 şi până la data plătii efective, şi păstrarea celorlalte dispoziţii ale deciziei recurate; cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

După o succintă expunere a parcursului procesual al cauzei pendinte, recurentul precizează că temeiul de drept al recursului îl constituie art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865 şi dispoziţiile art. 485 - 487 C. civ. din 1864.

Se arată că instanţa de apel a apreciat eronat că recurentul nu este îndreptăţit să obţină despăgubiri pentru perioada 11.05.1996 - 03.09.1998, perioadă în care Statul român, de rea-credinţă, a perceput fructele civile ale imobilului închiriat Ambasadei Germaniei, fără niciun temei.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 485-487 C. civ. 1864.

În pofida faptului că s-a reţinut, pe baza dispoziţiilor art. 485-487 C. civ. din 1864, că "buna credinţă constă în convingerea posesorului că posesia asupra lucrului posedat se întemeiază pe un titlu valabil, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute şi trebuie să existe la momentul dobândirii posesiei şi în momentul fiecărei perceperi a fructelor", instanţa de apel a aplicat greşit aceste considerente la speţa cu a cărei dezlegare a fost învestită.

S-a omis a se avea în vedere că Statul român nu a avut niciodată un titlu în temeiul căruia să posede imobilul. Preluarea imobilului s-a realizat fără titlu, iar acest fapt a fost confirmat de Ministerul Finanţelor, printr-o întâmpinare depusă la dosarul de revendicare la data de 2 noiembrie 1998 (Cauza Weissman şi alţii împotriva României - par. 10).

Afirmă recurentul că, încă de la preluarea imobilului, Statul român a exercitat o posesie fără titlu asupra acestui bun. Nu poate fi reţinută prezumţia bunei credinţe în favoarea Statului român decât dacă posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute, conform art. 486 C. civ. din 1864. În prezenta speţă, Statul Român nu ar fi putut poseda ca proprietar, având convingerea că posesia asupra lucrului posedat se întemeiază pe un titlu valabil, deoarece nu doar viciile titlului, ci însăşi inexistenţa titlului translativ de proprietate i-a fost cunoscută Statului român pe toată perioada posesiei imobilului.

Se precizează că, pentru a se bucura de prezumţia de bună-credinţă, Statul Român ar fi trebuit să exhibe un titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii să nu-i fi fost cunoscute, ceea ce nu s-a întâmplat.

Potrivit art. 485 C. civ. din 1864, posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă. Dar, Statul Român nu a avut posesia, ci a fost un simplu detentor precar (cum de altfel reţine şi instanţa de apel în decizia recurată, cu trimitere la par. 60 şi 61 din Hotărârea Weissman şi alţii împotriva României) încă de la data preluării bunului.

Aşadar, pentru ca Statul Român să culeagă fructele imobilului pentru această perioadă, trebuia ca acesta sa fie posesor, nu un simplu detentor precar care nu poate exhiba un titlu translativ de proprietate.

În consecinţă, având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 414/14.04.1999, definitivă şi irevocabilă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a constatat că imobilul a fost deţinut fără titlu de statul român, consideră recurentul că micşorarea cuantumului despăgubirilor de către instanţa de apel s-a făcut cu încălcarea art. 485 C. civ. din 1864.

C.Prin recursul declarat de recurentul pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor s-a solicitat suspendarea executării deciziei civile nr. 1790/2021 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, până la judecarea recursului declarat împotriva acestei decizii, cerere care a fost soluţionată în sedinţa publică din data de 06.04.2022.

Pe fondul recursului s-au invocat următoarele critici:

Primul motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra unora dintre criticile formulate în motivarea apelului, resepctiv a omis a avea în vedere că motivul al doilea din cuprinsul apelului a vizat faptul că sentinţa apelată a fost pronunţată cu încălcarea puterii de lucru judecat.

Se învedera astfel instanţei de apel faptul că, potrivit sentinţei civile nr. 414/1999, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că imobilul situat în Bucureşti, str. x, a fost deţinut fără titlu valabil de M. şi, prin urmare, a fost obligat acesta din urmă să îl lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor din acea cauză, iar în privinţa pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost reţinută lipsa calităţii procesuale pasive, fiind respinsă în consecinţă acţiunea faţă de acesta.

Totodată, potrivit sentinţei civile nr. 112/2005, irevocabilă, a fost admisă contestaţia formulată, în temeiul Legii nr. 10/2001, de A. şi B. şi a fost obligată intimata Regia Autonomă a Administraţiei Patrimoniului Protocolului de Stat să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul lot x aflat în Bucureşti strada x nr. 21, având în vedere faptul că aceasta este instituţia în patrimoniul căreia a fost evidenţiat imobilul.

În consecinţă, prin hotărârile irevocabile mai sus amintite, s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că imobilul situat în strada x nr. 21, sector 1 s-a aflat în proprietatea/posesia Regiei Autonome a Administraţiei Patrimoniului Protocolului de Stat şi, prin urmare, numai răspunderea acestei pârâte poate fi antrenată în cauza pendinte.

Se mai precizează că, deşi puterea de lucru judecat nu este reglementată în mod expres ca un efect al hotărârii judecătoreşti, ea este reglementată ca prezumţie legală prin prevederile art. 1.200 pct. 4 vechiul C. civ. şi ca o excepţie procesuală prin prevederile art. 166 C. proc. civ.. Atât prezumţia cât şi excepţia lucrului judecat, reprezintă instrumente juridice menite să servească instituţia puterii lucrului judecat, care este cel mai important efect al hotărârilor judecătoreşti şi care are la bază două reguli fundamentale şi anume: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată; soluţia cuprinsă în hotărâre, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre

Având în vedere că instanţa de apel a omis a analiza criticile din apel referitoare la faptul că era necesar ca Tribunalul Bucureşti să constate că cele două sentinţe menţionate anterior se opun cu putere de lucru judecat în cauza pendinte, consideră recurentul pârât că se impune admiterea recursului, constatarea nulităţii deciziei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinerea celor de mai sus, se mai arată că, potrivit art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, părţile au dreptul la un proces echitabil, instanţele având obligaţia de a se pronunţa asupra tuturor aspectelor de fapt şi de drept puse în discuţie de părţi, atât în primă instanţă, cât şi în căile de atac. Neanalizarea unei cereri la fond sau a unei critici din căile de atac presupune încălcarea dreptului părţilor la parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicţie prevăzute de lege.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs susţinut de acelaşi recurent pârât se susţine - circumscris motivului reglementat prin art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. - că motivarea deciziei recurate nu corespunde exigenţelor art. 261 pct. 5 din C. proc. civ.

Consideră recurentul că instanţa de apel, ignorând obligaţiile stabilite prin decizia de casare, a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, deşi instanţa de casare a stabilit obligaţia de a se proceda, în rejudecare "la analiza temeiniciei dreptului dedus judecăţii urmând să dezlege pe fond raportul juridic conflictual, având a se conforma, atât indicaţiilor din prezenta decizie de casare, cât şi chestiunilor litigioase intrate în puterea lucrului judecat, statuate prin decizia civilă nr. 205A din 18 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2007, obligatorie în raport de prevederile art. 315 din C. proc. civ..".

Se arată că, dacă instanţa de apel ar fi analizat temeinicia dreptului dedus judecăţii prin raportare la chestiunile litigioase intrate în puterea lucrului judecat, statuate prin decizia civilă nr. 205A din 18 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ar fi constatat că "examinarea pretenţiilor reclamanţilor nu poate excede cadrul exercitării căii extraordinare de atac reglementată de art. 322-328 C. proc. civ., fiind necesară o raportare la încălcarea constatată de instanţa europeană prin Hotărârea pronunţată la data de 24.05.2006, atât sub aspectul limitării de ordin temporal reţinută chiar în cuprinsul hotărârii faţă de data ratificării Convenţiei de către Statul Român, cât şi sub aspectul luării în calcul a despăgubiri lor deja acordate".

Sub acest ultim aspect, Curtea a apreciat că "nu s-ar putea ignora împrejurarea că s-a stabilit deja existenţa unui raport de cauzalitate între prejudiciul material alegat şi încălcarea constatată, încălcare constând în speţă într-o atingere adusă dreptului de proprietate, situaţie în care caracterul reparatoriu al satisfacţiei echitabile fundamentată pe încălcarea Convenţiei nu poate constitui un pretext pentru o dublă despăgubire suportată de stat."

Prin urmare, consideră recurentul că instanţa de apel trebuia să constate că se impun în cauza pendinte, cu putere de lucru judecat, atât dezlegările oferite de Curtea Europeană prin Hotărârea din 24 mai 2006 pronunţată în cauza Weissman şi alţii împotriva României, cât şi dezlegările deciziei civile nr. 205A din 18 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Prin raportare la Hotărârea din 24 mai 2006 pronunţată în cauza Weissman şi alţii împotriva României, trebuia să constate faptul că, în speţă, Curtea Europeană a analizat pretenţiile reclamanţilor privind plata contravalorii chiriilor pentru perioada 1950-1999 şi, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie şi prevederile dreptului intern, pentru perioada cuprinsă între 03.09.1998 şi 12.10.1999, respectiv de la introducerea acţiunii în revendicare şi până la punerea efectivă în posesia imobilului, a acordat acestora suma de 40.000 euro cu titlu de daune materiale.

Prin urmare, odată cu stingerea obligaţiei instituite în sarcina Statului Român în cuprinsul hotărârii Curţii Europene, prin efectuarea plăţii sumei de 40.000 euro, echivalent în RON, către reclamanţi, a fost stins şi raportul juridic obligaţional ce a existat între reclamanţi şi Statul Român.

Faţă de cele mai sus arătate, se arată că admiterea unei noi cereri de acordare a fructelor civile, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, pentru aceeaşi perioadă şi aceleaşi raţiuni cu cele avute în vedere de către Curtea Europeană la acordarea despăgubirilor materiale, nu poate avea loc decât cu încălcarea autorităţii de lucru interpretat atât a Hotărârii Curţii Europene, autoritate ce se răsfrânge erga omnes, cât şi a deciziei civile nr. 205A din 18 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, conducând totodată la o îmbogăţire fără just temei.

Instanţa de apel, în motivarea soluţiei adoptate, reţinând că "Statul roman a fost un posesor de rea credinţă, că fapta pârâţilor este una comună, deposedarea autorilor reclamanţilor de bun şi împiedicarea folosinţei bunului fiind imposibil de disociat şi cuantificat contribuţia fiecăruia la producerea prejudiciului" a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dezlegărilor obligatorii realizate de Înalta Curte prin decizia de casare.

Precizează recurentul pârât că, potrivit deciziei de casare, Statul Român prin Ministerul Finanţelor justifică legitimare procesual pasivă în cauză având în vedere că instanţele anterioare învestite cu analiza acţiunii în revendicare au statuat că imobilul în raport de care reclamanţii pretind a fi dezdăunaţi a fost preluat de stat fără titlu valabil şi că recurenţii reclamanţi tind la repararea integrală a prejudiciului pretins a fi fost înregistrat de aceştia ca urmare a privării lor de proprietatea imobilului anterior menţionat, solicitând despăgubiri (beneficiul nerealizat - lucrum cessans) ce constau în lipsa de folosinţă pentru perioada deposedării de proprietate 1950 - 2003, restituirea în natură (damnum emergens) fiind deja obţinută.

Consideră acelaşi recurent că, dacă s-ar fi supus dezlegărilor obligatorii ale instanţei de casare, instanţa de apel, constatând că perioada care prezintă relevanţă în cauză este cuprinsă între 03.09.1998 - data formulării acţiunii în revendicare - şi 31.03.1999 - data limită indicate de reclamanţi -, trebuia să constate, pe de o parte, că în perioada supusă judecăţii, imobilul s-a aflat în posesia pârâtei RA-APPS, calitatea acesteia de posesor de rea credinţă fiind stabilită definitiv prin decizia de casare, iar pe de altă parte că legitimarea procesuală pasivă a Statului Român a fost stabilită doar prin prisma faptului că imobilul în raport de care reclamanţii au solicitat să fie dezdăunaţi a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar perioada pentru care a fost solicitată dezdăunarea prin cererea iniţială, cuprindea şi pe aceea în care imobilul s-a aflat în posesia Statului Român.

Prin urmare, la dezlegarea pe fond a raportului juridic conflictual, prin raportare la statuările obligatorii ale deciziei de casare, instanţa de apel, făcând aplicarea prevederilor legale anterior amintite, trebuia să oblige doar pârâta RA-APPS la acoperirea prejudiciului, astfel cum acesta a fost stabilit.

Aminteşte recurentul că s-a statuat constant în jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor Omului, legat de buna administrare a justiţiei, că "deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează".

Prin cel de-al treilea motiv de recurs se susţine - circumscris prevederilor art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă - că decizia recurată este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) Cod de procedură civilă, pentru că la rejudecarea apelului, după casare, prin decizia recurată, Curtea de Apel a pronunţat o hotărâre nemotivată şi cu ignorarea îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare.

De asemenea, se arată că decizia recurată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 485-487, art. 998 C. civ. 1864, precum şi ale art. 1003 C. civ. Având în vedere că dispoziţiile legale menţionate se referă la posesorul bunului, şi faptul că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că posesia/proprietatea a fost exercitată cu rea credinţă, în perioada 11.05.1996-31.03.1999 şi anterior, de către Regia Autonomă a Administraţiei Patrimoniului Protocolului de Stat şi nu de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în mod greşit instanţa de apel a admis acţiunea în contradictoriu şi cu instituţia recurentă şi a fost obligată aceasta, în solidar, cu RA-APPS la plata fructelor civile şi a cheltuielilor de judecată.

În continuare sunt evocate apărările expuse în faţa instanţei de fond, relativ la condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale pe temeiul prevederilor art. 998-999 din C. civ. precum şi opinia recurentului în sensul că aceste condiţii nu sunt îndeplinite în speţă.

Cu privire la încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1003 C. civ., se arată că o trăsătură juridică a obligaţiei solidare pasive este aceea că prejudiciul trebuie să fie provocat prin aceeaşi faptă ilicită şi să fie cauzat în comun de autorii acesteia. Având în vedere apărările formulate atât în susţinerea neîndeplinirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi în neîndeplinirea condiţiilor art. 485-487 C. civ. în persoana instituţiei recurente, se solicită ca instanţa de recurs să constate că nu sunt întrunite, în cauza pendinte, condiţiile prevăzute de lege pentru antrenarea solidarităţii pasive.

D. Prin recursul declarat de recurenta pârâtă RA APPS se solicită, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot deciziei civile nr. 1790/09*12.2021, şi pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca neîntemeiata.

În motivarea căii de atac astfel exercitate se susţine în esenţă că:

Prin decizia de casare s-au dat dezlegări şi îndrumări obligatorii cu privire la faptul ca cererea de acordare a despăgubirilor formulate de reclamanţi întemeiata pe art. 483 din C. civ. este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credinţă (legea civilă nepermiţând solicitarea de restituire a fructelor civile - sau a contravalorii lor de plata ca în speţă - anterior acestui moment), iar această dată va trebui raportată la constatarea jurisdicţională anterioară privind nevalabilitatea titlului statului, situaţie în care, se impune a se proceda la cuantificarea prejudiciului înregistrat de reclamanţi, din care va fi dedusă reparaţia deja acordata de stat în baza hotărârii CEDO şi la cenzurarea concluziilor raportului de expertiză contabilă administrat în prima faza procesuală, inclusiv din această perspectivă, urmând să se aprecieze şi asupra necesitaţii complinirii probatoriului pentru a se verifica susţinerile din recurs vizând dezdăunarea anterioară a reclamanţilor în temeiul unei tranzacţii încheiată de aceştia cu Statul German la predarea imobilului.

Se arată că, raportat la conţinutul deciziei de casare, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere inclusiv necesitatea complinirii probatoriului administrat în cauză.

Or, în cauză nu a mai fost administrată nicio probă, deşi - în opinia recurentei pârâte - era necesar a fi dispusă o expertiză judiciară de evaluare a pretinsului prejudiciu pentru perioada 03.09.1998 - 31.03.1999.

Consideră recurenta că, în raport de despăgubirile acordate de CEDO dar şi de reparaţia acordată de Statul German ca despăgubire pentru lipsa de folosinţă a imobilului, dreptul pretins de reclamanţi apare ca netemeinic şi a aprecia altfel înseamnă că s-ar produce o îmbogăţire fără justă cauză în patrimoniul reclamaţiilor.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a ţinut cont de doua elemente: pe de o parte competenta sa ratione temporis nu începe decât la data de 20 iunie 1994 - data ratificării Convenţiei de către România - iar, pe de alta parte, Curtea a avut în vedere şi faptul ca jurisprudenţa internă exclude rambursarea produselor civile pentru perioada anterioară introducerii acţiunii în revendicare, avându-se astfel în vedere termenul general al prescripţiei de 3 ani.

Simpla lecturare a Hotărârii pronunţate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Weissman contra României lămureşte aspectele invocate de revizuienţi în cadrul revizuirii, condiţii în care devine evident că revizuienţii reclamanţi au primit deja despăgubiri pentru lipsa de folosinţa a imobilului, atât potrivit hotărârii CEDO, cât şi de la Statul german la predarea imobilului, conform tranzacţiei încheiata cu revizuienţii reclamanţi.

Se mai arată că şi în practica judiciara s-a statuat ca nu se pot acorda despăgubiri pentru perioada în care bunul ce a făcut obiectul legilor de reparaţie a aparţinut statului, respectiv între momentul preluării bunului de către stat şi momentul retrocedării în temeiul legii speciale de reparaţie.

În ceea ce priveşte tranzacţia încheiată cu Statul German, se arată că din lecturarea acesteia reiese clar ce reprezintă suma de 931.245 USD plătită şi anume compensaţie pentru utilizarea imobilului până la data predării efective. Afirmă recurenta că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile acestei tranzacţii.

A hotărî şi dispune altfel decât în sensul susţinerilor recurentei ar reprezenta o dubla reparaţie acordată revizuenţilor precum şi o dublă dezdăunare suportată de stat.

Pentru toate aceste motive se solicită admiterea recursului, modificarea în tot deciziei civile nr. 1790/09.12.2021 şi, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiata.

Recurentul reclamant Q. a formulat întâmpinări la recursurile declarate de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor şi de RA APPS, solicitând, în esenţă, respingerea acestor cereri de recurs şi menţinerea hotărârii în ceea ce priveşte obligarea în solidar a RAPPS si a Statului Roman la plata creanţei.

Totodată, a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de RA APPS, susţinând că acest recurent nu a invocat aspecte de nelegalitate ale deciziei civile recurate.

La termenul de judecată din data de 18.05.2022, Înalta Curte a respins motivat această excepţie, apreciind, în esenţă, că argumentele expuse de către această recurentă pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., impunându-se a fi analizate din această perspectivă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului precum şi a limitelor stabilite prin art. 304 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

A.Cererea de recurs formulată de recurenţii reclamanţi L. - moştenitor al lui A., G., J., K. - moştenitor al lui A., H., E. este nefondată în raport de considerentele care succed:

Prin primul motiv al acestei cereri de recurs se susţine, în esenţă, că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea unor principii de drept fundamentale, anume a principiului respectării dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii şi a principiului oralităţii pentru că instanţa de apel a analizat concluzii scrise care au fost elaborate şi depuse la instanţă, de către intimata pârâtă RA APPS, după închiderea dezbaterilor în şedinţă publică şi înainte de pronunţarea deciziei primei judecăţi în apel.

Înalta Curte notează că argumentele critice astfel susţinute de recurenţii reclamanţi privesc nerespectarea unor principii de drept procedural, principii care sunt consacrate prin norme de drept procesual civil imperative (prescrise sub sancţiunea nulităţii formelor îndeplinite cu încălcarea lor). Astfel, evaluarea legalităţii deciziei recurate din perspectiva criticilor astfel susţinute se impune a se realiza în coordonatele art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. - care se referă la situaţia în care "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedura prevăzute sub sancţiunea nulitatii de art. 105 alin. (2)" - iar nu pe temeiul motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. indicat de părţile recurente.

În contextul de analiză astfel determinat, se constată că în mod eronat se reproşează faptul primirii şi analizării, de către instanţa care a pronunţat decizia supusă, în prezent, controlului judiciar, a unor concluzii de care nu ar fi avut cunoştinţă pentru că ele ar fi fost depuse de către RAAPPS după momentul procesual al închiderii dezbaterilor.

Aşa cum reiese chiar din susţinerile recurenţilor, aceştia nu se referă la un act procedural depus în ultimul ciclu procesual, respectiv în etapa rejudecării apelului, ci fac vorbire de apărări învocate în prima fază procesuală şi reiterate prin concluziile scrise depuse în precedentul ciclu procesual, până la pronunţarea deciziei primului apel".

Or, înscrisul de referinţă astfel indicat este în mod evident un act procedural care era accesibil tuturor părţilor - fiind depus în dosarul cauzei - pe întreaga durată a rejudecării apelului, astfel încât reclamanţii recurenţi aveau deplina şi efectivă posibilitate de a-i cunoaşte existenţa şi conţinutul, de a formula - oral sau în scris - orice apărări procedurale sau de fond cu privire la aspectele expuse în cuprinsul lui.

Prezenţa la dosar a actului procedural menţionat, posibilitatea efectivă a părţilor de a-l consulta (ţinând seama de împrejurarea că recurenţii nu au invocat vreun impediment în a lua cunoştinţă de respectivul document, ulterior depunerii lui) precum şi obligaţia de principiu ce revine oricărei persoane implicate într-o procedură judiciară civilă de a urmări desfăşurarea procesului şi de a îndeplini actele de procedura în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecator - conform prevederilor art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. - sunt elemente care conduc fără echivoc la concluzia că nu există temei spre a se reţine o încălcare a dreptului la apărare al reclamanţilor recurenţi şi nicio nesocotire a exigenţelor impuse de principiul oralităţii şi principiul contriadictorialităţii astfel cum sunt acestea consacrate prin dispoziţiile art. 127, art. 128 şi art. 129 alin. (4) din C. proc. civ., aceasta cu atât mai mult cu cât aceste apărari au fost analizate de instanţa de recurs în precedentul ciclu procesual (legal învestită cu analiza acestor critici, formulate de RA APPS, în recurs) şi s-a apreciat că aveau aptitudinea de a învesti legal, instanţa devolutivă cu analiza lor, în evocarea fondului pretenţiilor îndreptate împotriva RA APPS.

Argumentele recurenţilor în sensul că susţinerile expuse de pârâta RAAPPS prin concluziile scrise nu puteau fi analizate de instanţa de apel pentru că ele nu au valoarea juridică de apel sau de recurs relevă o critică de nelegalitate ce are semnificaţia încălcării limitelor devoluţiunii permise în etapa apelului, şi prin aceasta o încălcare a unei alte reglementări procedurale imperative, anume aceea care se regăseşte în art. 295 alin. (1) din C. proc. civ. prin urmare, şi aceste argumente sunt susceptivile de analiză prin prisma motivului reglementat de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ., iar nu a motivului eronat indicat de recurenţi (art. 304 pct. 9 din acelaşi Cod).

Aceste din urmă argumente critice sunt vădit nefondate pentru că ele sunt formulate cu neobservarea unei dezlegări esenţiale date de instanţa de recurs, anume aceea potrivit căreia, în rejudecarea apelului, instanţa de prim control judiciar avea îndatorirea de a realiza o judecată care să evoce fondul pretenţiei de despăgubire pe care reclamanţii au formulat-o în contradictoriu cu RA APPS (pârâtă faţă de care prima instanţă respinsese acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite calitate procesual pasivă, soluţie reformată în apel), respectiv că, pentru situaţia acesteia, s-a statuat că erau incidente prevederile art. 297 C. proc. civ. (derogatorii de la prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.) astfel încât trebuia să se analizeze inclusiv apărările de fond (inclusiv cele susţinute de această pârâtă prin întâmpinarea depusă în prima fază procesuală şi reiterate prin concluziile scrise depuse în apel) referitoare la îndreptăţirea reclamanţilor de a încasa despăgubirile solicitate în cauză, inclusiv întinderea acestora.

Se cuvine a fi subliniat că menţionata dezlegare este chiar cea care a fundamentat soluţia de trimitere a cauzei la instanţa de apel, spre rejudecare (consecutiv reţinerii faptului că prin decizia ce se pronunţase în apel, în precedentul ciclu procesual, nu se realizase necesara rejudecare a cererii de despăgubire formulate în contradictoriu cu RAAPPS şi nici nu se devoluase fondul în contradictoriu cu această pârâtă, cererea formulată de reclamanţi indreptată împotriva RAAPPS fiind respinsă prin sentinţa civilă apelată în temeiul unei excepţii procesuale).

Tot astfel, art. 295 din C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum care semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, dar şi apărărilor formulate de intimaţi, reluând judecata asupra fondului, cu privire la problemele de fapt şi de drept ce constituie obiect al dezbaterii în apel.

Ca urmare, nu s-ar putea reţine că instanţa de apel, dând un răspuns acestor apărări, şi dând o soluţie asupra fondului cererii îndreptate împotriva RAAPPS, cu luarea în considerare a apărărilor vizând fondul raportului juridic litigios deduse de această parte analizei în recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 937/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, care justificaseră deoprotrivă soluţia de casare cu trimitere, şi-ar fi întemeiat hotărârea pe aspecte neaduse în dezbatere de către părţile litigante.

Prin urmare, analiza expusă în decizia pronunţată de instanţa ce a rejudecat apelul, relativ la existenţa şi întinderea prejudiciului, relevă o judecată ce s-a efectuat cu respectarea exigenţelor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. şi a normei speciale înscrise în art. 297 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căreia "În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intră în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul", nefiind vorba de o judecată care să se fi realizat în limite mai largi decât acelea date de cuprinsul cererilor de apel recurs formulate în cauză ori de o eronată calificare juridică a concluziilor depuse de către pârâta-intimată RA APPS.

Critica referitoare la faptul că instanţa a efectuat calculele necesare determinării cuantumului despăgubirilor, fără a dispune - din oficiu sau la solicitarea RA APPS - efectuarea unei noi expertize în etapa rejudecării apelului nu relevă un aspect de nelegalitate a deciziei recurate în condiţiile în care nu există o reglementare legală (nici recurenţii nu au indicat vreuna) care să instituie obligaţia instanţei de a recurge la administrarea acestei probe pentru a efectua calcule matematice. Dimpotrivă, din prevederile art. 201 alin. (1) din C. proc. civ. reiese că instanţa are deplina putere de a aprecia dacă este necesară administrarea unei expertize, ca mijloc de probă prin intermediul căruia cere unui specialist expunerea unei opinii utile lămuririi unor împrejurări de fapt

Reiese, din cuprinsul deciziei recurate, că instanţa de apel a făcut determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor prin raportare la datele relevate de expertiza efectuată în prezenta cauză într-un ciclu procesual anterior - expertiză la care a făcut referire şi instanţa de casare - şi la elementele factuale reţinute pe baza ansamblului probelor administrate. De asemenea, reiese că instanţa de rejudecare a avut în vedere conduita procesuală a părţilor de a nu fi solicitat efectuarea unei noi expertize (aşa cum rezultă din încheierea din data de 25.11.2021) precum şi faptul că motivele de apel nu conţin critici referitoare la respectiva expertiză.

Or, Înalta Curte apreciază că această conduită adoptată de părţi în rejudecarea apelului relevă o incontestabilă achiesare la criteriile şi reperele de calcul utilizate în expertiza ce se administrase deja.

Atâta vreme cât din principiul disponibilităţii, propriu procesului civil, se degajă obligaţia părţilor implicate în procedura judiciară de a solicita şi administra probe apte să susţină cererile şi apărările formulate în cadrul procesului (în acest sens fiind şi prevederile art. 129 alin. (1) din C. proc. civ.), iar prin decizia de casare (nr. 1506/25.09.2019) se indicase în mod explicit necesitatea de a se realiza o judecată privind întinderea despăgubirilor în cadrul căreia să se ţină seama nu numai de motivele de apel formulate de părţile apelante, ci şi de apărările formulate de celelalte părţi litigante, în mod incontestabil constituiau aspecte litigioase - supuse dezbaterilor - acelea privind stabilirea perioadei pentru care reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri şi stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Or, dezlegarea acestor chestiuni avea ca premisă necesară reevaluarea ansamblului probelor cauzei.

Prin urmare, este nefondată critica recurenţilor reclamanţi în sensul că nu au cunoscut faptul că instanţa de rejudecare urma să reevalueze raportul de expertiză administrat ca probă, atâta vreme cât decizia de casare stabilea tocmai un atare demers analitic.

În plus, invocarea generică a faptului că analiza probelor realizată de instanţa de apel nu reflectă valoarea reală a lipsei de folosinţă a imobilului restituit în natură reclamanţilor, în urma admiterii acţiunii în revendicare nu este suficientă pentru a determina existenţa unui motiv de nulitate care ar determina refacerea acestora.

Criticile prin care recurenţii reclamanţi arată că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor valorile pe care le-a determinat (componente ale cuantumului despăgubirii acordate) pentru ca părţile să expună un punct de vedere şi că "trimiterile făcute către calculele din diversele anexe ale unei expertize nu fac altceva decât să preia nişte valori care nu se reflectă în realitate şi care nu au un corespondent real" sunt unele care tind a determina o reevaluare în prezentul cadru procesual a probelor, respectiv a concludenţei şi pertinenţei raportului de expertiză. Or, o atare reevaluare nu este compatibilă cu judecata în recurs, pentru că această cale de atac extraordinară este rezervată - conform prevederilor imperativ înscrise în art. 304 din C. proc. civ. - unui control asupra legalităţii deciziei pronunţate în apel.

În acest punct al analizei se cuvine a fi amintit că, astfel cum reiese din interpretarea logică şi sistematică a prevederilor art. 167-168 coroborat cu art. 256 alin. (1) şi art. 261 alin. (5) din C. proc. civ., probele administrate în cursul procesului se analizează/evaluează coroborat, prin prisma cererilor şi a apărărilor susţinute pe durata dezbaterilor din proces, iar această evaluare are loc ulterior momentului la care se închid dezbaterile, anume la momentul deliberării. În plus, trebuie subliniat că punerea în discuţia părţilor a aspectelor la care recurenţii fac referire ar fi putut reprezenta chiar o antepronunţare şi deci o încălcare a obligaţiei de rezervă a judecătorilor din apel, pentru că prefigura chiar soluţia privind perioada pentru care instanţa a apreciat că a fost dovedit dreptul la despăgubire pretins de reclamanţi şi cea privind valoarea probată a acestor despăgubiri.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii potrivit căreia instanţa de apel ar fi reţinut eronat apărările RA APPS în sensul că suma de bani încasată în baza Hotărârii pronunţate de Curtea EDO în anul 2006 reprezintă sumele solicitate prin cererea introductivă din prezenta cauză. Necesitatea deducerii din cuantumul despăgubirilor a sumei pe care reclamanţii recurenţi au încasat-o în temeiul menţionatei Hotărâri pronunţate de Curtea EDO a fost stabilită cu claritate de instanţa de casare, care a reţinut că în rejudecare "se impune a se proceda la cuantificarea prejudiciului înregistrat de reclamanţi, din care va fi dedusă reparaţia acordată deja de stat în baza hotărârii CEDO şi la cenzurarea concluziilor raportului de expertiză contabilă administrat în prima etapă procesuală, inclusiv din această perspectivă (...)".

În alte cuvinte, deducerea menţionatei despăgubiri încasate deja (de altfel, conformă şi propriei poziţii procesuale a reclamanţilor, exprimată în fazele procesuale anterioare) nu este rezultatul unei analize/judecăţi apartenente instanţei ce a rejudecat apelul, în raport de apărări susţinute de RA APPS, ci este expresia respectării de această instanţă a dezlegărilor care se impun cu forţa obligativităţii potrivit art. 315 alin. (1) din C. proc. civ.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs - în structurarea dată de recurenţii reclamanţi - sub un prim aspect se susţine că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii pentru că s-a dispus diminuarea cuantumului despăgubirilor/fructelor civile şi s-a redus perioada pentru care acestea au fost acordate în raport de hotărârea instanţei de fond.

O primă observaţie, care se impune a fi formulată este aceea că, deşi în fazele procesuale anterioare, s-a observat că temeiul cererii în despăgubire formulate în cauză a fost reprezentat în speţă, atât de prevederile art. 998-999 din C. civ., cât şi de prevederile art. 483- 485 din C. civ. şi s-a trasat în sarcina instanţei de apel devoluarea fondului cauzei, inclusiv din această perspectivă, prin decizia recurată, s-a statuat asupra incidenţei prevederilor art. 483- 487 din C. civ.. Or, prin critica astfel susţinută nu este relevată o neconformitate a soluţiei cu vreo normă juridică, ci este exprimat dezacordul recurenţilor faţă de raţionamentul juridic expus de instanţa de apel.

Se cuvine a fi subliniat că, de principiu, judecata în apel are un caracter devolutiv limitat, conform art. 295 alin. (1) din C. proc. civ., iar în situaţii de excepţie precum cea stabilită în prezenta cauză - anume că trebuie evocat fondului pretenţiei formulate în contradictoriu cu RAAPPS pentru că prima instanţă soluţionase această pretenţie pe calea unei excepţii peremptorii - trebuie să se realizeze o judecată în privinţa tuturor aspectelor ce au lăsate neanalizate de prima instanţă subsecvent soluţiei pronunţate pe calea excepţiei procesuale.

Competenţele de judecată astfel conferite de legiuitor instanţelor de apel constituie argumentul legal incontestabil care se opune opiniei exprimate de recurenţi, anume aceea că deosebirea între soluţia adoptată în apel şi cea pronunţată de prima instanţă ar putea conduce prin ea însăşi la concluzia că hotărârea din apel este nelegală în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Aşa cum s-a reţinut în analiza expusă în cadrul primului motiv de recurs, nu numai că instanţa nu avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor soluţia (diferită de cea de la fond) ce urma să o pronunţe, dar o atare discuţie iniţiată de instanţă ar fi reprezentat o nepermisă antepronunţare pentru că ar fi sugerat fără echivoc opţiunea pentru una dintre soluţiile pe care instanţa de prim control judiciar le poate pronunţa în conformitate cu prevederile art. 296 şi 297 din C. proc. civ.

Evocarea faptului că imobilul din str. x a fost restituit reclamanţilor în urma exercitării unei acţiuni de drept comun, iar nu pe temeiul unei legi speciale de reparaţie, (deşi e doar parţial reală, dat fiind că parte din acest imobil a fost restituit prin sentinţa civilă nr. 112/10.10.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin care, în conformitate cu procedura reglementată de legea specială a fost admis contestaţia formulată de A. şi B. împotriva deciziei nr. e172/2005, emisă de R.A A.P.P.S şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor terenul lot x, de circa 643 mp din Parcelarea Roeselberge a Parcului Filipescu, aflat în Bucureşti) nu este nici ea de natură a releva vreun aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar pendinte, câtă vreme recurenţii reclamanţi nu au indicat, în fundamentarea acestui motiv de recurs, vreo normă legală ce ar fi fost greşit aplicată sau interpretată, ci au expus doar propria opinie care este în sensul că trebuia să le fie admise pretenţiile pentru perioada şi în cuantumul solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Această modalitate invocată de restituire a imobilului (ce fusese preluat abuziv în perioada regimului comunist) a şi fost avută în vedere de instanţa de apel în sensul că a constituit unul dintre reperele factuale de care s-a ţinut seama în demersul de a determina perioada relevantă şi cuantumul despăgubirilor acordate sub forma fructelor civile încasate de pârâţi începând de la data la care au devenit posesori de rea credinţă în sensul prevederilor art. 485-486 din C. civ. adoptat în anul 1864.

Argumentele prin care recurenţii relevă netemeinicia unor susţineri formulate în cursul procesului de partea adversă nu vor fi analizate de instanţa de recurs pentru că nu privesc statuări jurisdicţionale făcute prin decizia supusă controlului judiciar. Recursul reprezintă o cale de atac ale cărei limite sunt imperativ stabilite prin art. 304 din C. proc. civ., excedând acestor limite analiza unor argumente care se referă la aspecte necuprinse în hotărârea judecătorească atacată.

Cum legea procesuală nu conţine reglementări privitoare la modalitatea de evaluare a probelor, excedează judecăţii în recurs şi o evaluare relativă la modul în care instanţa ierarhic inferioară a analizat/evaluat mijloacele de probă administrate anterior pronunţării deciziei recurate. Prin urmare, opinia expusă de recurenţii reclamanţi în sensul că pârâţii au fost de rea credinţă încă de la data preluării imobilului din str. x sau argumentul că reaua lor credinţă ar rezulta din răspunsurile la interogatoriul luat Statului Român în dosarul nr. x/1998 nu pot fi analizate de prezenta instanţă de recurs pentru că nu relevă aspecte de interpretare sau aplicare greşită a legii în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În plus, trebuie reaminitit că reclamanţii au acţionat în acest proces din postura proprietarului al cărui drept suferă o încălcare a atributelor folosinţei (usus şi fructus), încălcare pe care au reclamat-o de la data deposedării lor de către Statul român. Incontestabil, împiedicarea reclamanţilor de a exercita atributele esenţiale ale dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, imputabilă recurenţilor-pârâţi, îi îndreptăţea să pretindă, de la cei care au deţinut bunul cu rea-credinţă, desdăunarea lor pentru prejudiciul creat prin privarea lor de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă.

Se reţine, deopotrivă că buna-credinţă este reprezentarea subiectivă eronată a posesorului care crede că nu există nicio cauză de nevalabilitate a titlului său care ar putea fi invocată de o altă persoană, deşi, în realitate, cel puţin condiţia referitoare la calitatea de proprietar a transmiţătorului nu este satisfăcută, determinarea poziţiei subiective a făptuitorului fiind însă o chestiune de fapt, care se impune a fi stabilită în urma evaluării probelor.

Este, deopotrivă, indiscutabil că buna-credinţă nu mai există în măsura în care posesorului i se aduce la cunoştinţă cauza de nevalabilitate a titlului său, aşa cum se întâmplă în cazul formulării împotriva acestuia a unei acţiuni în revendicare.

Astfel, raportat la starea de fapt a cauzei, în mod corect s-a apreciat că introducerea unei acţiuni în revendicare împotriva posesorului face să înceteze buna-credinţă a acestuia din urmă şi din acest moment posesorul nu mai poate invoca dobândirea fructelor.

Deşi recurenţii reclamanţi susţin că, în realitate, de la momentul deposedării, pârâţii nu se pot prevala de buna lor credinţă, nu se poate face abstracţie de faptul că, doar la data promovării acţiunii în revendicare a fost contestat dreptul şi posesia opuse reclamanţilor de către stat.

În consecinţă, faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost confirmat, în speţă, prin admiterea acţiunii în revendicare, în cadrul căreia s-a reţinut că dreptul real se află în patrimoniul reclamanţilor nu relevă un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate.

Ca urmare, nu se poate imputa instanţei de apel că în analiza atitudinii subiective a pârâţilor s-a raportat la data de 03.09.1998, aceasta fiind data când pârâţilor le-a fost adusă la cunoştinţă nevalabilitatea titlului statului (prin contestarea acestuia în faţa unei instanţe de judecată) şi reprezentând momentul la care pârâţii trebuiau să aibă reprezentarea faptului că preluarea fructelor civile aduce atingere drepturilor subiective civile ale proprietarului de drept al imobilului. De altfel, o atare soluţie este conformă jurisprudenţei instanţelor naţionale în această materie, creată sub imperului vechiul C. civ., la care s-a făcut referire în chiar hotărârea pronunţată de CEDO (cauza Weissman şi alţii împotriva României - 63945/00, Hotărârea din 24.05.2006 [Secţia a III-a]).

Afirmaţia recurenţilor în sensul că, în temeiul prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, li s-ar cuveni despăgubiri pentru toată perioada în care bunul a fost naţionalizat, este formulată cu neobservarea faptului că a dobândit autoritate de lucru judecat dispoziţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 1950-11.05.1996, această soluţie nefiind criticată de reclamanţi în apelul pe care l-au exercitat.

Pe de altă parte se constată că această ultimă susţinere critică a reclamanţilor tinde a propune analizarea pretenţiilor în despăgubire pe temeiul unei reglementări apartenente Legii nr. 10/2001 - lege specială de reparaţie -, fiind contradictorie atât faţă de un argument critic ce a fost anterior analizat (anume acela că acţiunea pendinte trebuia soluţionată ţinându-se seama de faptul că a fost formulată şi susţinută pe temeiul dreptului comun pentru că imobilul ar fi fost restituit în urma unei acţiuni de drept comun), dar şi faţă de rigorile principiului general de drept specialia generalibus derogant din care se degajă ideea inadmisibilităţii complinirii reglementărilor de drept comun cu reglementări conţinute de legi speciale ce au un domeniu de reglementare limitat (şi care, de altfel, nu reglementează şi prin urmare, nici nu recunoaşte un drept la dezdăunare al foştilor proprietari deposedaţi abuziv de stat în periaoda de referinţă a legii speciale pentru lipsa de folosinţă a acestor imobile, pentru perioada anterioară emiterii dispoziţiei de restituire în natură prin dispoziţa unităţii deţinătoare a acestora, ci, exclusiv pentru executarea necorespunzătare a obligaţiei de predare a imobilului restituit în natură, în aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 25 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 40 din această lege specială de reparaţie).

Câtă vreme instanţa de apel nu a fost învestită, în raport de conţinutul cererii de apel a reclamanţilor sau în raport de dezlegările date de instanţa de casare (prin decizia nr. 1506/2019 a ÎCCJ), să analizeze pretenţiile conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu există temei spre a se reţine nelegalitatea hotărârii prin care s-a soluţionat apelul prin prisma acestor ultime argumente expuse reclamaţii recurenţi.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată carcaterul nefondat al recursului formulat de recurenţii reclamanţi L. - moştenitor al lui A., G., J., K. - moştenitor al lui A., H., E., astfel cum a fost susţinut prin criticile expuse în memoriul de recurs.

B. În ce priveşte recursul declarat de reclamantul recurent Q., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate conţinute de acesta în raport de urmatoarele considerente:

Critică recurentul decizia instanţei de apel în sensul că s-a făcut, prin aceasta, o aplicare greşită a prevederilor art. 485, 486 şi 487 din C. civ. adoptat în anul 1864. Argumentul pe care se fundamentează această critică este, în esenţă, acela că deşi instanţa de apel a reţinut - în lumina menţionatelor norme juridice - că "buna credinţă constă în convingerea posesorului că posesia asupra lucrului se întemeiază pe un titlu valabil, ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute şi trebuie să existe la momntul dobândirii posesiei şi în momentul fiecărei perceperi a fructelor", a făcut o aplicare greşită la speţă a acestor din urmă consideraţii, respectiv a omis a avea în vedere că Statul Român nu a avut niciodată un titlu în temeiul căruia să posede imobilul. Afirmă recuretul că Statul Român ar fi trebuit să exhibe un titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii să nu îi fi fost cunoscute, pentru a se bucura de buna credinţă precum şi că instanţa de apel a reţinut prezumţia bunei credinţe a pârâţilor în mod eronat.

Reproşul astfel susţinut relativ la modalitatea de aplicare, în speţă, a prevederilor art. 485-487 C. civ. în cauza pendinte este nefondat pentru că el nu se raportează la situaţia de fapt concret stabilită în speţă, anume aceea că imobilul pentru a cărui lipsă de folosinţă s-au acordat despăgubirile a avut o situaţie juridică particulară/specială - aceea de bun ce fusese preluat de către stat în timpul regimului comunist.

Se cuvine a fi observat că preluarea imobilului s-a realizat sub imperiul unui regim juridic şi socio-politic în care a fost formal acceptat faptul juridic al transferului de proprietate, cu atât mai mult cu cât nici reclamanţii şi nici autorii lor nu au întreprins cu succes demersuri de contestare a respectivei preluări pe perioada de cca. 40 de ani în care a guvernat menţionatul regim.

Demersul judiciar, de revendicare a bunului imobil, s-a produs ulterior schimbării regimului juridic sub imperiul căruia bunul a fost preluat de autorităţile statale, respectiv în contextul complex: al înlăturării din legislaţia naţională a numeroase acte normative cu caracte abuziv; al aderării României la instrumente juridice internaţionale relative la recunoaşterea şi protecţia drepturilor omului (între care dreptul de proprietate); al unui semnificativ reviriment jurispudenţial produs pe fondul acestor modificări legislative.

Instanţa de apel nu putea ignora aceste particularităţi ale situaţiei juridice pe care a avut-o bunul imobil, anume că este un bun în privinţa căruia a existat o îndelungată aparenţă publică de proprietate în favoarea statului posesor, iar invalidarea acestei aparenţe s-a realizat numai prin efectul acţiunii în revendicare - iniţiată la data de 31.03.1998 - în cadrul căreia reclamanţii au opus posesorului titlul lor şi au demonstrat că actul juridic (lato sensu) al posesiunii exercitate asupra imobilului de către autorităţile statale este afectat de viciul inexistenţei unui titlu translativ de proprietate care să legitimeze respectiva posesie.

Statuarea făcută în procesul de revendicare, anume aceea că nu a existat vreun titlu translativ de proprietate în favoarea statului nu determină prin ea însăşi - astfel cum propune recurentul reclamant - concluzia posedării cu rea credinţă a bunului, de către pârâţi, şi pentru perioada 11.05.1996-03.09.1998 pentru că starea de fapt a posesiei - care constă în deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru - are, de principiu, ataşată prezumţia legală de proprietate în conformitate cu art. 1854 din C. civ. care prevede "Posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat ca a început a poseda pentru altul".

Prin urmare, posesia reprezintă, prin definiţie, o firească manifestare exterioară a unuia sau a tuturor atributelor ce compun dreptul de proprietate, situaţie care demonstrează tocmai credinţa posesorului că este titular al respectivului drept (deci buna credinţă).

Relevante în acest sens sunt şi dezlegările ce se regăsesc în considerentele Deciziei nr. VIII din data de 27.09.1999, pronunţată de Curtea Surpemă de Justiţie în procedura recursului în interesul legii, conform cu care: "posesiunea juridică, adică cea apărată de lege ca manifestare exterioară a unui drept, constă atât în exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, cât şi în posibilitatea de a exercita acele acte ca manifestare a pretenţiunii existenţei unui drept asupra bunului respectiv, fie sub forma dreptului de proprietate în întregul său, fie sub forma unui atribut al acestuia.".

Înalta Curte notează că analiza jurisdicţională realizată în procesul de revendicare a privit un act juridic lato sensu - anume preluarea de către stat a bunului imobil de la autorii reclamanţilor din procesul respectiv şi posesia ulterior exercitată de diferitele entităţi juridice statale - iar soluţia de admitere a acţiunii în revendicare reflectă stabilirea caracterului viciat al actului juridic astfel intervenit, preferabilitatea titlului (privit ca act juridic stricto sensu) deţinut de foştii proprietari de la care a fost făcută preluarea şi, implicit, răsturnarea prezumţiei de proprietate de care beneficia statul posesor prin stabilirea viciului inexistenţei vreunui titlu care să o legitimeze.

Ţinând seama de împrejurarea că buna credinţă nu este un element abstract al cărui conţinut să fi fost predeterminat prin lege, ci ea reprezintă conduita subiectivă a subiecţilor de drept, este necesar ca ea să fie evaluată şi stabilită în raport aspectele de fapt ce se regăsesc probate în fiecare litigiu în care se dispută o atare problematică, Înalta Curte nu poate reţine că instanţa de apel ar fi făcut - în speţă - o aplicare eronată a prevederilor art. 485-487 din C. civ. prin aprecierea în sensul că buna credinţă a entităţilor pârâte a încetat la data la care a fost înregistrată acţiunea în revendicarea imobilului din str. x.

Înalta Curte reţine că reclamanţii s-au adresat instanţelor judecătoreşti în prezenta cauză cu o acţiune în daune pentru lipsa de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, str. x, în calitatea lor de proprietari legitimi al acestuia, calitate justificată conform vechiului titlu de proprietate ale autorilor acestora şi confirmată prin sentinţa civilă nr. 414/1999 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă.

Acţiunea lor, astfel cum a fost precizată final, a fost îndreptată împotriva Statului român - în calitate de proprietar aparent al bunului, dar al cărui titlu a fost desfiinţat, şi a pârâtei RAAPPS aceasta din urmă ca titular al unui drept de administrare acordat de stat.

Anterior contestării şi confirmării dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească, reclamanţii deposedaţi de stat se aflau în imposibilitate de a -şi valorifica dreptul de creanţă ce rezultă din raportul juridic născut ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 414/14.04.1999 a Tribunalului Bucureşti - sectia a III a civilă.

În consecinţă, considerentele expuse de instanţa de apel relevă o corectă raportare la situaţia juridică a imobilului pentru care reclamanţii au solicitat despăgubirile aferente lipsei de folosinţă, asemenea despăgubiri putându-şi găsi fundament în prevederile art. 485-487 C. civ. numai începând de la data la care entităţilor pârâte li s-a adus la cunoştinţă, prin formularea acţiunii în revendicare, existenţa viciilor actului de preluare şi, implicit, a viciilor actelor lor de posesiune.

Se cuvine a fi amintit că prezumţia de bună credinţă este o prezumţie legală relativă, iar răsturnarea ei se poate realiza de cel ce o contestă prin proba contrară, în acest sens fiind prevederile art. 1899 alin. (2) din C. proc. civ. Astfel, în contextul factual (anterior descris) ce caracterizează prezentul litigiu, demersul analitic al stabilirii momentului de la care pârâţii au cules cu rea credinţă fructele civile ale imobilului este expresia corectei utilizări a prezumţiei de bună credinţă, în coordonatele impuse prin art. 1899 alin. (2) din C. civ., fiind vădit nefondată susţinerea recurentului în sensul că instanţa ar fi reţinut în mod greşit această prezumţie.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului declarat de recurentul reclamant Q. astfel cum acesta a fost susţinut prin criticile analizate în precedent.

C. Cererea de recurs formulată de pârâta RA APPS este nefondată în raport de considerentele care vor fi exuse în continuare:

Susţine această recurentă pârâtă că instanţa de apel, în rejudecare, nu s-a ţinut seama de cele stabilite prin decizia de casare, respectiv de faptul că instanţa de casare a indicat că în rejudecarea apelului trebuie să se procedeze la analiza îndreptăţirii reclamanţilor de a beneficia de despăgubirile solicitate, a întinderii acestor despăgubiri inclusiv prin cenzurarea lor.

Critica astfel susţinută este vădit nefondată, simpla lecturare a considerentelor deciziei pronunţate în rejudecarea apelului relevând cu evidenţă analiza concret realizată cu privire la reperele factuale care demonstrează dreptul reclamanţilor de a încasa despăgubiri reprezentate de fructele civile culese de pârâţi din exploatarea imobilului situat în str. x, Bucureşti - imobil în privinţa căruia a fost admisă acţiunea în revendicare pe care aceştia din urmă au iniţiat-o la data de 03.09.1998 şi le-a fost restituit în posesie mai târziu, respectiv la data de 31.03.1999. În egală măsură, instanţa de apel a realizat o amplă expunere a raţionamentului juridic urmat spre a determina întinderea prejudiciului şi a indicat proba ştiinţifică pe care şi-a fundamentat acest raţionament, anume expertiza care a fost administrată în cursul procesului şi în privinţa căreia niciuna dintre părţi nu a formulat critici în apel şi nici nu a solicitat administrarea unei alte expertize.

În absenţa unei dispoziţii exprese prin care instanţa de casare să fi stabilit, conform prevederilor art. 315 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., obligativitatea de a se administra una sau mai multe probe cu privire la problemele litigioase, şi în condiţiile în care procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii - principiu general în al cărui conţinut intră obligaţia părţilor de a formula apărări şi cereri adecvate situaşiei lor procesuale şi de a le dovedi, conform art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. - nu există temei spre a se reţine că decizia recurată ar fi afectată de viciul nerespectării deciziei de casare prin aceea că nu s-au administrat probe noi în etapa rejudecării apelului.

Un alt aspect la care se face referire prin declarat de pârâta recurentă RAAPPS este cel legat de despăgubirile acordate de CEDO şi de reparaţia acordată de Statul German.

Înalta Curte reţine că reiese cu evidenţă din decizia recurată că instanţa a dedus suma de 40.000 euro - care reprezintă despăgubirile materiale acordate de Curtea EDO, în echitate, pentru aceeaşi privare a reclamanţilor de atributele dreptului de proprietate - din valoarea despăgubirilor ce au fost calculate în prezentul litigiu corespunzător lipsirii reclamanţilor de folosinţa imobilului lor (pg. 9 paragr. 10). De asemenea, a reţinut că despăgubirile încasate de reclamanţi în baza Tranzacţiei încheiate cu P. prin Ambasadorul său la Bucureşti sunt aferente unei perioade ulterioare datei de 31.03.1999, dată până la care au fost solicitate (şi calculate) despăgubirile din prezenta cauză.

Astfel, niciuna dintre cele sumele ce corespund acestor două categorii de reparaţii pecuniare (despăgubiri) la care recurenta face referire nu a fost inclusă în suma determinată ca reprezentând obligaţia de plată a pârâţilor către reclamanţi. Critica susţinută cu privire la aceste aspecte este, astfel, pur formală şi lipsită de orice corespondent cu statuările ce se regăsesc în hotărârea supusă controlului judiciar pendinte.

Prin urmare, nu există temei spre a se constata că reclamanţii ar fi beneficiat de o dublă dezdăunare pentru acelaşi prejudiciu, anume cel constând în lipsa folosinţei imobilului în perioada cuprinsă între data la care aceştia din urmă au formulat acţiunea în revendicare şi data la care au obţinut posibilitatea de a exercita atributele juridice ale dreptului de proprietate asupra imobilului, atribute pe temeiul cărora au avut posibilitatea de a obţine despăgubirile de la Statul German, pentru folosinţa exercitată de Ambasada acestui stat într-o perioadă ulterioară celei la care se referă prezentul litigiu.

Similar, este lipsită de corespondent cu judecata realizată prin decizia recurată expunerea relativă la practica judiciară cristalizată în materia despăgubirilor solicitate pentru perioada cuprinsă între data la care imobilele au fost preluate de către stat şi data la care acestea au fost retrocedate în temeiul legii speciale de reparaţie. În speţă, nu s-au solicitat şi acordat despăgubiri pentru un imobil care să fi fost retrocedat în temeiul unei legi speciale de reparaţie şi nici nu s-au acordat despăgubiri pentru perioada anterioară datei la care a fost imobilul a fost revendicat pe calea dreptului comun.

Faţă de considerentele expuse şi de dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului declarat de recurenta pârâtă RA APPS, astfel cum acesta a fost susţinut prin criticile analizate în precedent.

D. În ce priveşte recursul declarat de recurentul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, se constată caracterul nefondat al acestei căi de atatc faţă de următoarele considerente:

Prin primul motiv de recurs - circumscris prevederilor art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. - recurentul susţine că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la unele dintre criticile formulate în susţinerea apelului, anume în privinţa criticii prin care se arăta că hotărârea primei instanţă se pronunţase cu încălcarea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 414/1999 (prin care se reţinuse că imobilul din str. x, sector 1- lotul compus din 650 mp teren şi construcţia edificată conform autorizaţiei nr. x/1946- a fost deţinut de M., care a şi fost obligat să îl lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie, iar în privinţa Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice se reţinuse lipsa calităţii procesual pasive) şi a sentinţei civile nr. 112/2005 (prin care a fost admisă contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001 şi a fost obligată RA APPS să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul lot x situat în Bucureşti str. x, sector 1).

Subliniază recurenta că din cele două sentinţe a căror putere de lucru judecat a invocat-o trebuia să se reţină că imobilul situat în str. x s-a aflat în proprietatea/posesia RA APPS astfel că numai răspunderea acestei din urmă instituţii poate fi antrenată în speţă.

Formularea acestei critici este realizată de recurentul pârât cu neobservarea etapei procesuale în care a fost pronunţată decizia supusă controlului judiciar pendinte - anume rejudecarea apelului după casare - şi a limitelor de rejudecare ce au fost stabilite prin decizia de casare.

În precedentul ciclu procesual, apelul a fost soluţionat acordându-se eficienţă tocmai motivului de apel la care recurenta face referire, respectiv s-a reţinut că posesia imobilului pentru care se solicită fructele civile a apartinut pârâtei RA APPS, fapt dovedit şi prin sentinţele civile nr. 414/1999 şi nr. 112/2005, iar Statul Român nu este ţinut a răspunde pentru prejudiciul reclamat în prezentul litigiu. Pentru acest motiv, s-a constatat că Statul Român nu justifică legitimarea procesual pasivă în speţă.

Această soluţie a fost însă reformată prin decizia civilă nr. 1506/2109 a ÎCCJ secţia I civilă, decizie prin care instanţa de casare a dezlegat problema legitimării procesuale a pârâtului în sensul că îşi găseşte deplina justificare în raportul juridic dedus judecăţii pentru că "există un conflict între reclamanţi şi Statul Român, părţi aflate în poziţii de contrarietate juridică, astfel încât statului i se pot opune, în calitate de părât, pretenţiile deduse judecăţii".

Prin urmare, chestiunea răspunderii Statului Român pentru prejudiciul invocat de reclamanţi în speţă a fost soluţionată de instanţa supremă, prin decizia pronunţată în recurs, şi se impunea instanţei de rejudecare a apelului cu puterea obligativităţii - conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - astfel încât aceasta din urmă nu mai era abilitată să realizeze o nouă judecată asupra aceluiaşi aspect.

În consecinţă, fără temei se reproşează instanţei de apel că, în rejudecarea acestei căi de atac, ar fi omis să analizeze o problematică litigioasă deja tranşată, anume aceea prin care se invocase lipsa calităţii procesual pasive ori lipsa responsabilităţii Statului Român în raport de pretenţia de despăgubire formulată de reclamanţi.

De altfel, construcţia juridică a acestui recurent denotă un vădit raţionament contradictoriu, nefiind de conceput ca cel împotriva căruia se exercită cu succes acţiunea în revendicare să fie văzut ca un neposesor şi, deopotrivă, absolvit de orice responsabilitate a împiedicării exerciţiului folosinţei normale a bunului de către titularul legitim al dreptului de proprietate.

Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar, ipoteză ce corespunde şi pârâtului Statul român, care a continuat actele folosinţă a imobilului prin altul - RAAPPS .

Or, fără îndoială, Statul român este şi posesor, împrejurare demonstrată cu prisosinţă chiar de soluţia admiterii împotriva acestuia a acţiunii în revendicare şi neînlăturată de faptul cedării în favoarea RAAPPS a unui drept de administrare asupra imobilului. Existenţa acestui drept, derivat din cel de proprietate aparţinând Statului, nu neagă posesia Statului şi nu poate justifica absolvirea sa de orice responsabilitate legată de un exerciţiu nelegal al folosinţei asupra imobilului litigios.

Cel mult, o atare împrejurare poate fi relevantă în raporturile Statului român cu RAAPPS, însă nicidecum în cele cu reclamanţii.

Înalta Curte notează că, în speţă, recurentul nu a invocat o situaţie aptă a se circumscrie efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, anume o situaţie care să releve exitenţa unei/unor hotărâri prin care să se fi soluţionat un anterior proces care să fi avut aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. De aceea, argumentele expuse relativ la însuşirile efectului negativ ce este specific autorităţii de lucru judecat au caracter pur teoretic şi abstract astfel încât - ţinând seama şi de limitele judecăţii în recurs, impuse art. 299 alin. (1) coroborat cu art. 304 din C. proc. civ. (care stabilesc obeictul şi limitele recursului) - nu pot releva un viciu de nelegalitate a deciziei care formează obeictul controlului judiciar pendinte.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs - circumscris prevederilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. - se susţine că decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi că nu s-a conformat sarcinii obligatorii stabilite prin decizia de casare de a analiza temeinicia dreptului ce a fost dedus judecăţii prin raportare la statuările făcute prin decizia nr. 205/2010 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Argumentele dezvoltate în cadrul acestui motiv de apel nu relevă o omisiune a expunerii motivelor pe care se sprijină decizia recurată, ci exprimă, în realitate, opinia recurentului în sensul că reclamanţii au fost integral despăgubiţi pentru prejudiciul cauzat de lipsa de folosinţă prin despăgubirile ce li s-au acordate prin Hotărârea pronunţată de Curtea EDO în baza Hotărârii din data de 24 mai 2006.

Or, o atare opinie relevă dezacordul recurentului faţă de situaţia de fapt reţinută în speţă (anume aceea că prejudiciul încercat de reclamanţi a avut o întindere mai mare decât cuantumul despăgubirilor ce au fost acordate de instabţa europeană), situaţie de fapt care nu poate forma obeict de reevaluare în etapa recursului.

Se cuvine a fi amintit că litigiul soluţionat de instanţa europeană a fost grefat pe situaţia anulării pentru netimbrare a acţiunii din prezentul litigiu.

Aşa fiind, instanţa de apel nu era ţinută să reţină că despăgubirile acordate de Curtea EDO exprimau reparaţia integrală pentru lipsa de folosinţă a imobilului din str. x. Mai mult decât atât, trebuie avut în vedere că instanţa europeană a şi subliniat obiectul şi limitele judecăţii pe care a realizat-o făcând următoarele precizări:, 77. Cu certitudine Curtea nu ar putea să se substituie instanţelor interne în ceea ce priveşte temeiul acţiunii în rambursare a chiriilor. Ea nu are nici sarcina de a evalua prejudiciul în joc, nici de a stabili suma totală a creanţei pentru solicitanţi (vezi, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii versus Belgia (art. 50), hotărârea din 3 iulie 1997, Culegere 1997-IV, pag. 1296, § 10, şi Yagtzilar şi alţii versus Grecia (satisfacere echitabilă), nr. 41727/98, § 24, 15 ianuarie 2004).

78. În consecinţă, cum absenţa oricărei despăgubiri, şi nu ilegalitatea însuşirii imobilului de către Stat în anul 1949, se află la originea violării constatate, despăgubirea nu trebuie neapărat să reflecte valoarea deplină şi totală a bunurilor (vezi mutatis mutandis, Ex-Regele Greciei şi alţii versus Grecia (satisfacere echitabilă) [GC], nr. 25701/94, 28 noiembrie 2002, § 78)".

Reiese fără echivoc, din cele astfel reţinute de Curtea EDO, că despăgubirea pe care a acordat-o prin hotărârea din 24 mai 2006 nu a reprezentat o reparaţie integrală, echivalentă tuturor chiriilor ce au fost încasate de pârâţi în perioada 03.09.1998 -31.03.1999 pentru imobilul din str. x. Prin urmare, nu are suport invocatul temei al autorităţii de lucru interpretat (raportat la Hotărârea Curţii EDO şi/sau la decizia nr. 205/2010 a Curţii de apel Bucureşti) spre a se reţine că suma acordată de instanţa europeană ar fi trebuit reţinută în speţă ca un obstacol în a se stabili, conform legislaţiei naţionale, întinderea prejudiciului real şi efectiv pe care reclamanţii l-au suferit în mod concret şi de a statua instanţa naţională cu privire la obligaţia pârâţilor de a plăti diferenţa dintre valoarea rezultată dintr-o asemenea determinare şi suma pe care reclamanţii au încasat-o în temeiul hotărârii instanţei europene.

Enunţul potrivit căruia instanţa de apel nu s-a conformat indicaţiilor din decizia de casare privitoare la dezlegarea pe fond a raportului juridic conflictual este pur formal, argumentele expuse de recurent în fundamentarea acestuia constând în expunerea unor pasaje ale deciziei de casare ce sunt extrase din contextul analitic în care instanţa le-a plasat şi deducerea - din această construcţie artificial creată - a concluziei potrivit căreia instanţa de apel trebuia să constate netemeinica pretenţiei îndreptate împotriva pârâtului Statul Român. Or, concluzia astfel propusă de recurent se referă la aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care nu se circumscriu rigorilor impuse de art. 304 din C. proc. civ. prin care se prevede că "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în urmatoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate (...)".

Altfel spus, recurentul nu a expus argumente de natură a reliefa pretinsa nerespectare a indicaţiilor instanţei de casare, ci argumentele sale exprimă dezacordul faţă de modalitatea în care au fost stabilite drepturile şi obligaţiile ce intră în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, aspecte care ţin de situaţia de fapt ce nu este susceptibilă de reevaluare în recurs.

Înalta Curte constată că simpla lecturare a deciziei recurate relevă fără echivoc faptul că aceasta cuprinde considerentele care exprimă raţionamentul juridic ce fundamentează soluţia pronunţată. Chiar amplele motive expuse în recursurile formulate de toate părţile din proces relevă faptul că instanţa de apel a expus considerente menite să confere un fundament de legalitate hotărârii sale, raportat la controlul judiciar devolutiv realizat în calea de atac a apelului, prin prisma motivelor de apel şi a dezlegărilor instanţei de casare - astfel cum impun prevederile art. 295 alin. (1) şi art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. - relativ la legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Împrejurarea că hotărârea conţine o motivare care nu confirmă punctul de vedere sau/şi apărările susţinute în cursul procesului de recurentul pârât nu poate avea semnificaţia lipsei motivării sau a unei insuficiente motivări (cu consecinţele specifice în planul respectării dreptului la un proces echitabil) ci ilustrează îndeplinirea de către instanţă a rolului pe care legea i-l conferă prin art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., anume acela de a stabili adevărul judiciar pe care probatoriul administrat îl relevă, iar nu de a achiesa la opinia uneia sau alteia dintre părţile aflate în proces.

Mai susţine recurentul pârât - circumscris motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. - că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ.

Argumentul critic astfel susţinut nu se circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care recurentul îl invocă, ci celui reglementat la art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. întrucât norma juridică relativ la care se afirmă că a fost greşit interpretată şi aplicată este o normă de procedură imperativă de natura celor la care face referire acest din urmă motiv de casare.

Argumentele potrivit cărora instanţa de apel nu a respectat îndrumările din decizia de casare, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi că a pronunţat o hotărâre nemotivată reprezintă doar reluarea, într-o formă mai succintă a criticilor ce au fost susţinute în cadrul primelor două motive ale recursului pârâtului Statul Român. Cum respectivele critici au fost deja analizate, prin considerentele expuse în precedent, se constată că subsumarea lor - de către parte - şi motivului reglementat de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. este pur formală, astfel că nu există temei spre a se realiza o nouă analiză în privinţa lor.

În continuare, recurentul a mai susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea eronată a prevederilor art. 485-487 C. civ. şi a prevederilor art. 998 şi 1003 C. civ. pentru că prevederile art. 485-486 C. civ. se referă la posesorul bunului, iar prin decizia de casare s-a stabilit că posesia a fost exercitată cu rea credinţă numai de către RA APPS, nu şi de Statul Român.

Această susţinere a recurentului este esenţial eronată, pentru că atribuie deciziei de casare (decizia nr. 1506/2019 pronunţată de ÎCCJ secţia I civilă) o dezlegare care nu se regăseşte în respectivul act jurisdicţional. Dezlegarea dată de instanţa de casare este chiar în sens contrar celor alegate de recurentul pârât. În concret, instanţa de casare a reţinut - cu prilejul analizei recursului declarat de reclamanţi - că "din chiar analiza actelor cu caracter normativ emise de stat, anterior prezentate din care rezultă că imobilul în litigiu s-a aflat în domeniul privat al statului, fiind dat în administrare entităţilor anterior menţionate rezultă fără dubiu că şi ulterior acţiunii de deposedare a autorilor reclamanţilor, statul a continuat, în tot acest interval de timp, să se comporte ca un veritabil titular al dreptului de proprietate şi să dispună în privinţa folosinţei acestui imobil" precum şi că "pronunţarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a constatat nevelabilitatea titlului statului are semnificaţia lipsei unui titlu legal în temeiul căruia statul a exercitat atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, ceea ce înseamnă că, atât statul cât şi administratorul bunului - detentor precar au o răspundere solidară în condiţiile legii, în raport cu pretenţiile afirmate prin acţiune". O atare dezlegare lămureşte fără echivoc împrejurarea că pârâtul Statul Român este parte în raportul juridic obligaţional dedus judecăţi, respectiv că responsabilitatea acestuia nu este înlăturată de responsabilitatea administratorul RA APPS, cum fără temei afirmă recurentul pârât.

Înalta Curte notează că obiectul recursului îl constituie - în raport de prevederile art. 299 alin. (1) din C. proc. civ. - decizia pronunţată de instanţa de apel în rejudecarea acestei căi de atac. Prin urmare, nu pot forma obiect de analiză, în acest recurs, argumentele expuse de recurentul pârât relativ la apărări ce au fost formulate în faţa primei instanţe (anume cele privind condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii civile delictuale). Respectivele apărări de fond au fost supuse analizei instanţei în faţa căreia ele au fost invocate, iar controlul judiciar permis în apel - conform prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - a privit doar aspectele criticate prin motivele de apel formulate de părţile apelante. Astfel, expunerea în cadrul motivelor de recurs a apărărilor formulate în etapa judecăţii în primă instanţă şi trimiterea la acestea nu pot constitui motive de recurs apte a fundamenta analiza unui viciu de nelegalitate a deciziei ce s-a pronunţat în calea de atatc a apelului.

Faţă de considerentele expuse şi de prevederile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului declarat de recurentul pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, astfel cum acesta a fost susţinut prin criticile analizate anterior.

Având în vedere concluziile reţinute în urma analizei motivelor formulate şi susţinute de părţile ce au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1796/2021 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, urmează a se dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., respingerea ca nefondate a cererilor de recurs analizate în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de către recurenţii-reclamanţi L. - moştenitor al lui A., G., J., K. - moştenitor al lui A., H., E. şi Q., respectiv de către recurenţii-pârâţi Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (R.A.-A.P.P.S.) şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1790A din data de 09 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2007.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2022.