Civil liability for unlawful issuance of property title: statute of limitations on lost utility damages and prefectural liability limits

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 11.11.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti - Sectorul 2, Prefectura Municipiului Bucureşti, solicitând să se dispună obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri în cuantum de 477.050 euro echivalent în RON 2.146.725 (curs euro BNR 4,5 RON) pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a executării necorespunzătoare a sentinţei nr. 511/18 mai 1998, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi a identificării/atribuirii în baza Legilor nr. 44/1994 şi nr. 18/1991 a unui teren ce aparţinea unui terţ, fapt ce a condus la constatarea de către instanţele de judecată a ineficacităţii Titlului de proprietate nr. x/19.02.2003 emis pe numele său şi la radierea din Cartea Funciară a dreptului de proprietate obţinut de reclamantă asupra terenului în suprafaţă de 499.91 mp situat în str. x Bucureşti, din motive imputabile autorităţilor administrative locale.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

La termenul din data de 13.09.2017, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Prefectura Municipiului Bucureşti, reţinând că prin precizarea formulată în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, reclamanta a arătat că înţelege să se judece cu Instituţia Prefectului prin Prefect.

De asemenea, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Instituţia Prefectului prin Prefect, constatând că argumentele invocate de pârât în susţinerea excepţiei vizează fondul pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv temeinicia cererii de chemare în judecată sub aspectul întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, astfel că aceste apărări urmează să fie avute în vedere la momentul soluţionării pe fond a cauzei.

A respins tribunalul şi excepţia prematurităţii cererii, constatând că nu este necesară pentru atragerea răspunderii civile delictuale îndeplinirea vreunei proceduri prealabile, dreptul la despăgubire fiind unul actual în momentul în care partea invocă producerea unui prejudiciu.

La acelaşi termen, tribunalul a încuviinţat în principiu, cererea de chemare în garanţie a Subcomisiei Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 74 C. proc. civ., constatând că este într-o strânsă legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2457/20.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti; a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie a Subcomisiei Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti; a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti - Sectorul 2 prin Primar; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 17.100,56 RON, cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru) în dosarele nr. x/2008 şi nr. y/2011 şi suma de 416.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 499,41 mp situat în Bucureşti; a respins ca neîntemeiată cererea în privinţa cheltuielilor de judecată din procesele anterioare, constând în onorariul de expert şi onorariul de avocat, în privinţa sumelor achitate cu titlu de impozit şi în privinţa contravalorii lipsei de folosinţă a terenului şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 30.496 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru (22.496 RON) şi onorariul de avocat (8000 RON), proporţional pretenţiilor admise.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1641 A din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a hotărât următoarele:

A admis apelurile formulate de apelanta reclamantă A. şi de apelantul pârât Municipiul Bucureşti - Sectorul 2, împotriva sentinţei civile nr. 2457/20.12.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti prin Prefect şi Subcomisia Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că:

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului aferentă perioadei 14.02.2003-30.09.2011.

A respins cererea privind contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului aferentă perioadei 14.02.2003-30.09.2011, ca prescrisă.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei şi următoarele sume:

- 61405 euro, echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului aferentă perioadei 01.10.2011-22.05.2015;

- 20342,28 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorarii avocaţiale şi onorariu de expert în dosarele x/2011, y/2012 şi z/2008;

- 9493,34 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în: 1000 RON onorariu avocaţial, 1003 RON onorariu expert şi 7490,34 RON taxă de timbru.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei civile apelate.

A respins cererea apelantului-pârât privind cheltuielile de judecată din apel, ca neîntemeiată.

A fost obligat apelantul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 3745,17 RON reprezentând cheltuieli de judecată din apel constând în taxa de timbru aferentă pretenţiilor admise.

A respins cererea apelantei-reclamante privind onorariul de avocat din apel, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtul Municipiul Bucureşti - Sectorul 2 prin Primar.

Dosarul a fost înregistrat la ÎCCJ la data de 17 iunie 202 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie.

1. Recurenta-reclamantă A. solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv a soluţiei privind prescripţia dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte repararea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă pentru perioada 14.02.2003 - 30.09.2011 asupra terenului în suprafaţă de 499,41 mp situat în str. x; trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în limitele recursului exercitat.

Recursul vizează exclusiv aspectul aplicării normelor privind prescripţia dreptului material la acţiune pentru perioada 14.02.2003 -30.09.2011 a momentului de la care începea să curgă termenul de prescripţie pentru pretenţiile aferente acestei perioade, fără a contesta însă, concluzia instanţei de apel cu privire la posibilitatea invocării din oficiu a excepţiei prescripţiei, pentru perioadele care intrau sub incidenţa prevederilor Decretului nr. 167/1958, care este corectă.

În esenţă, regula instituită de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 asupra căruia poartă chestiunea litigioasă în recurs, trebuie interpretată în sensul că termenul de prescripţie începea să curgă de la data la care a devenit cert prejudiciul, de la momentul la care s-a constatat în mod definitiv şi irevocabil nevalabilitatea titlului de proprietate, emis de pârâtă, respectiv la data de 22.05.2015, iar nu pentru fiecare zi, conform raţionamentului instanţei de apel.

Soluţia privind prescripţia dreptului material la acţiune pentru perioada 14.02.2003 - 30.09.2011 este nelegală.

Astfel, este incident motivul de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., relativ greşitei interpretări si aplicări a dispoziţiilor art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Instanţa de apel a concluzionat în mod corect, că fapta imputată pârâtei este ilicită şi sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru atragerea răspunderii acesteia, inclusiv pentru prejudiciul suferit prin lipsa de folosinţă asupra bunului.

Se critică însă, soluţia şi considerentele instanţei de apel care au stabilit că pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra bunului imobil, este vorba despre o "pagubă care s-a produs zi de zi, astfel încât prescripţiile sunt succesive".

În esenţă, critica vizează greşita interpretare a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv cele două elemente de care depinde începerea cursului prescripţiei extinctive, (i) momentul cunoaşterii pagubei, pe de o parte şi (ii) momentul cunoaşterii celui răspunzător de ea, pe de altă parte.

Pe lângă viciul nemotivării hotărârii de apel, soluţia instanţei de apel este rezultatul greşitei interpretări şi aplicări a legii, raportat la situaţia de fapt din prezenta cauză.

În primul rând, în ceea ce priveşte momentul cunoaşterii pagubei, respectiv pretinsul caracter succesiv al faptei ilicite - căci doar fapte ilicite succesive pot determina câte o pagubă succesivă - şi corelativ, al curgerii a câte unei prescripţii pentru fiecare zi, soluţia instanţei este nelegală faţă de următoarele aspecte.

Pe de o parte, trebuie să se află în situaţia unei fapte ilicite cu caracter repetitiv care să determine o astfel de curgere a termenului de prescripţie şi să fie vorba despre pagube succesive, însă având în vedere că:

- nu sunt fapte succesive, ci o unică faptă ilicită care a determinat o pagubă cu caracter continuu; faptele succesive sunt cele care presupun o rezoluţie diferită la fiecare acţiune sau omisiune (ex: neplata lună de lună a chiriei; neacordarea lună de lună a întreţinerii);

- în cauză, nu se poate spune, nici nu s-a pretins şi nici nu ar fi posibil de concluzionat că autoritatea pârâtă a luat hotărârea lună de lună ori zi de zi în neverificarea corespunzătoare a situaţiei juridice a terenului, cu consecinţa finală, a vicierii prin această faptă, a dreptului de proprietate asupra imobilului; este vorba de o singură faptă ilicită al cărui caracter ilicit s-a definitivat la momentul constatării nevalabilităţii titlului de proprietate al subsemnatei;

- nu sunt "prestaţii succesive", respectiv de pagubă de zi cu zi, deoarece aceasta ar presupune un raport obligaţional cu scadenţe succesive, ceea ce nu se regăseşte în speţă; reclamanta a solicitat o unică prestaţie.

Pe de altă parte, exigenţa impusă de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind cunoaşterea pagubei presupune cunoaşterea nu doar a faptului existenţei acesteia, ci şi a întinderii sale.

Data cunoaşterii întinderii prejudiciului este data epuizării/definitivării faptei ilicite, epuizare/finalizare care poate fi faptică în sensul încetării acţiunilor care au pus partea în imposibilitate de a folosi bunul sau juridică în sensul încetării situaţiei juridice care generează fapta ilicită.

De altfel, chiar şi în cazul faptelor care ar determina prestaţii succesive, aşa cum constată instanţa de apel, se face distincţie între prestaţii succesive propriu-zise şi prestaţii succesive care se prezintă ca un tot unitar; în cazul ultimei categorii prescripţia ar curge de la ultima scadenţă; aceasta teză, preluată şi în noul C. civ. (art. 2526), este preexistentă ca şi concepţie şi în vechea reglementare şi arată că de fapt prestaţiile succesive care reprezintă un tot unitar sunt asimilate prestaţiei unice, care a fortiori, determină o prescripţie unică.

Or, în cauză, chiar şi dacă s-ar accepta teza instanţei de apel bazată pe succesivitate, s-ar regăsi în cazul unui tot unitar determinat de natura comună a cauzei prejudiciului - respectiv fapta unică prejudiciatoare.

În cazul de faţă, data la care s-a cunoscut, în definitiv, despre existenţa pagubei, respectiv întinderea sa, este reprezentată de data la care s-a constat în mod irevocabil că Parohia Bisericii B. este proprietara imobilului, respectiv că i s-a invalidat titlul şi corelativ, însuşi dreptul de proprietate. Or, aceasta s-a întâmplat la data de 22.05.2015, când prin Decizia nr. 1387/22.05.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011, a rămas irevocabilă hotărârea prin care Parohia Bisericii B. a câştigat acţiunea privind dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, pe calea uzucapiunii.

In al doilea rând, cât priveşte chestiunea momentului cunoaşterii celui răspunzător de pagubă, ca element cumulativ cu faptul cunoaşterii pagubei ce ar trebui cunoscut, pentru a stabili începutul curgerii prescripţiei extinctive, se observă că, raportat la situaţia particulară din prezenta cauză, momentul la care a cunoscut faptul că pârâta din cauză este cea care a cauzat prejudiciile suferite, printre care şi lipsa folosinţei bunului, a fost acela la care s-a definitivat invalidarea dreptului de proprietate al recurentei, respectiv data de 22.05.2015 când a rămas irevocabilă sentinţa civilă nr. 2135/09.12.2013.

Potrivit cererii introductive, recurenta a reclamat faptul că fapta ilicită a pârâtei a condus la pierderea dreptului de proprietate al acesteia asupra terenului din str. x, Bucureşti.

Această invalidare/pierdere a dreptului de proprietate s-a realizat în mod cert, ca urmare a parcurgerii dosarului nr. x/2011 în care, la data de 22.05.2015 a rămas definitivă prin respingerea recursului, sentinţa civilă nr. 2135/09.12.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în acelaşi dosar, prin care a fost admisă cererea formulată de Parohia Bisericii B. şi s-a constatat că aceasta a dobândit prin efectul uzucapiunii, dreptul de proprietate asupra aceluiaşi imobil.

De altfel, chiar instanţa de apel ajunge la o constatare identică, împrejurare care conduce la ideea că, până la acel moment, nu se putea cunoaşte cine era răspunzător de faptul că recurenta nu s-a putut bucura de folosinţa bunului imobil.

Cu alte cuvinte, până la acest moment exista un dubiu dacă cel răspunzător pentru împiedicarea acesteia în folosinţa bunului era pârâta - pe fondul faptei ilicite reclamate şi care s-a dovedit a fi ilicită doar după parcurgerea dosarului x/2011 - ori Parohia Bisericii B., care ocupa faptic terenul - şi care era posibil a răspunde faţă de recurentă dacă aceasta ar fi pierdut în acelaşi dosar şi astfel, s-ar fi invalidat dreptul pretins de aceasta, cu consecinţa validării dreptului reclamantei şi corelativ, a ocupării fără drept de către Parohie a terenului în cauză.

Dacă litigiul dintre recurentă şi Parohia Bisericii B. din dosarul x/2011 s-ar fi încheiat altfel decât s-a întâmplat, iar titlul acesteia era validat, răspunzător pentru lipsa de folosinţă ar fi fost, eventual, chiar Parohia, iar nu autoritatea pârâta. Acest aspect vizează cunoaşterea a celui răspunzător de prejudiciu, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel soluţia instanţei de apel încalcă corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Soluţia asupra prescripţiei este nelegală prin prisma nemotivării, dar si a contradictorialităţii considerentelor hotărârii instanţei de recurs.

Sun incidente motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

Un al doilea motiv de recurs cu privire strict la aspectul soluţiei instanţei de apel asupra prescripţiei, aferent perioadei 14.02.2003 - 30.09.2011 este întemeiat pe cele două teze ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ., respectiv (i) nemotivarea şi (ii) existenţa unor considerente contradictorii.

În primul rând, hotărârea este nemotivată din perspectiva soluţiei de constatare a prescripţiei pretenţiilor aferente perioadei 14.02.2003 -30.09.2011, fiind inexistentă orice referire la elemente de determinare a începutului cursului prescripţiei, curgerea acestui termen, eventuale motive de întrerupere/suspendare dar şi în mod special, analiza specifică art. 8 din Decretul nr. 167/1958, evocate şi mai sus, respectiv (i) momentul cunoaşterii pagubei pe de o parte şi ii) momentul cunoaşterii celui răspunzător de ea, pe de altă parte.

Considerentele instanţei de apel asupra constatării prescripţiei perioadei mai sus menţionate se regăsesc exclusiv în para. 3, pag. 41 din hotărâre şi în mod deosebit, în teza finală a acestui considerent.

Însă, aşa cum arătă, specificitatea instituţiei prescripţiei este distinctă de cadrul contractual/extracontractual în care se aplică, identificarea/neidentificarea celui răspunzător de fapta ilicită asupra căreia se realizează incidenţa prescripţiei, stabilirea întinderii prejudiciului, etc. Or, aşa cum rezultă din motivarea instanţei de apel nici unul dintre aceste aspecte nu sunt tranşate, nicicum, pentru că aşa cum rezultă şi din încheierea de dezbateri, acestea nici nu au fost ridicate de către partea adversă şi nici nu au fost puse în discuţia părţilor.

Din aceste motive, hotărârea este viciată atât sub aspectul nemotivării, cât şi sub aspectul nerespectării principiului contradictorialităţii, prin nepunerea în discuţia părţilor a acestor chestiuni litigioase, fiind incident şi motivul de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În al doilea rând, hotărârea de apel este viciată şi din perspectiva unei contradicţii a considerentelor decizorii asupra chestiunii litigioase a prescripţiei.

Contradictorialitatea vizează în esenţă, condiţia cunoaşterii celui răspunzător de prejudiciul pretins şi îndeosebi, momentul cunoaşterii acestuia.

Astfel, dacă în analiza prescripţiei dreptului de a cere repararea prejudiciului constând în contravaloarea lipsei de folosinţă se constată că ar fi vorba de o pagubă produsă zi de zi, atunci când s-a analizat chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune privind dreptul de a cere repararea prejudiciului constând în contravaloarea bunului, instanţa constată că momentul cunoaşterii celui răspunzător de prejudiciu este data de 22.05.2015.

Deşi este vorba de prejudicii distincte, faptul ilicit este însă unitar, precum este unitar şi momentul la care recurenta a luat la cunoştinţă despre cel răspunzător pentru ambele tipuri de pierderi suferite.

In realitate, cunoaşterea acelui răspunzător pentru o faptă ilicită diferă în funcţie de tipuri de prejudicii suferite.

Din acest motiv se află în situaţia unei contradictorialităţi a considerentelor instanţei, asupra aceluiaşi aspect litigios, fapt ce se încadrează în prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

2. Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti - Sectorul 2 prin Primar a arătat în cadrul recursului său, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte primul capăt de cerere, referitor la prescripţia dreptului material la acţiune, a solicitat analizarea cererii cu privire la toate sumele de bani solicitate de reclamantă, aspect ce implică analizarea sub aspect devolutiv al fondului atât în fapt cât şi în drept.

Tot sub aspect devolutiv, consideră că în analizarea fondului cauzei, sub aspectul răspunderii civile delictuale cu privire la propunerea de emitere a Ordinului Prefectului nr. 183/14.02.2002 şi întocmirea Titlului de proprietate nr. x/19.02.2003 asupra suprafeţei de teren în suprafaţă de 499,51 mp, situat în Bucureşti, str. x (fostă B., nr. 10), se impune analizarea culpei sub aspectul întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale şi în ceea ce o priveşte pe pârâta Instituţia Prefectului prin reprezentant legal, având în vedere că pe lângă această instituţie funcţionează Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care are ca atribuţii principale analizarea dosarului administrativ comunicat de subcomisiile de fond funciar constituite la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti, în urma căreia admit sau resping prin hotărâre motivată, propunerile comisiilor locale fiind practic un filtru de siguranţă al respectării legalităţii.

Instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr. 2457/20.12.2018, a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale ale celorlalţi pârâţi pentru fapta proprie, corespunzător dispoziţiilor art. 999 C. civ. de la 1864/art. 1357 C. civ. 2009, respingând în aceste condiţii cererea dedusă judecăţii în contradictoriu cu pârâtul Instituţia Prefectului prin reprezentantul legal.

Condiţiile esenţiale ale răspunderii civile delictuale conform dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, sunt: existenţa unei fapte ilicite săvârşite de persoana juridică prin organele sale, existenţa unui prejudiciu, existenţa vinovăţiei persoanei juridice.

Conform Hotărârii nr. 890/2005 prin care s-a adoptat Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, H.G. nr. 1172/2001 (în vigoare la data emiterii titlului de proprietate), se stabilesc conform dispoziţiilor art. 6, atribuţiile Comisiei municipale, respectiv aceasta verifică legalitatea propunerilor înaintate de comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale, în special existenţa actelor doveditoare, pertinenţa, verosimilitatea, autenticitatea şi concludenta acestora;

d) soluţionează contestaţiile formulate împotriva măsurilor stabilite de comisiile locale;

e) validează sau invalidează propunerile comisiilor comunale, orăşeneşti sau municipale. împreună cu proiectele de delimitare şi parcelare;

f) emit titlurile de proprietate pentru cererile validate.

Or, această entitate, în calitate de organ administrativ, are obligaţia la fel ca şi instituţia recurentă, să respecte principiul legalităţii care reprezintă principiul fundamental de drept potrivit căruia activitatea tuturor organelor reprezentative ale puterilor în statul de drept trebuie să se desfăşoare cu respectarea strictă a legii.

Prin pronunţarea instanţei de fond, consideră că în mod greşit s-a trecut peste atribuţiile exercitate de Instituţia Prefectului, reţinându-se doar împrejurarea pronunţării ce face obiectul sentinţei civile nr. 511/1998 emise de Curtea de Apel Bucureşti.

Mai mult, cel mai important aspect care concură la răspunderea delictuală a Instituţiei Prefectului alături de instituţia recurentă, o reprezintă faptul că terenul ce face obiectul litigiului a figurat în baza cadastrală a sectorului 2, astfel cum a fost preluată de la Primăria Municipiului Bucureşti (evidenţe întocmite pe bază de declaraţii la nivelul anului 1986) ca fiind proprietate de stat categoria de folosinţă alte terenuri, fără a deţine informaţii referitoare la actul normativ prin care acest teren a trecut în proprietatea statului, aspect peste care consideră că s-a trecut cu mare uşurinţă.

Este adevărat că în lipsa titlului de proprietate al statului sau al unităţii administrativ teritoriale asupra unui bun, nu se poate reţine apartenenţa bunului la domeniul public sau privat al statului, însă, în astfel de situaţii nici înregistrările la nivelul unităţii administrativ teritoriale a municipiului Bucureşti nu ar trebui să fie suspicionate în privinţa adevărului, pentru că, aşa cum a arătat mai sus, informaţiile deţinute de subdiviziunea administrativ - teritorială a Sectorului 2 erau conforme cu baza de date preluată de la nivelul municipiului la acel moment, furnizate de Primăria Municipiului Bucureşti.

De remarcat că nici la nivelul Primăriei Municipiului Bucureşti, cu prilejul verificării situaţiei juridice aferentă atribuirii numărului poştal, nu s-au putut identifica indicii că terenul ar aparţine unei alte entităţi.

Nu în ultimul rând, reclamanta, prin cererea dedusă judecăţii, a înţeles să solicite atragerea răspunderii civile delictuale şi faţă de Instituţia Prefectului prin Prefect.

De asemenea, consideră că s-a trecut cu uşurinţă peste obligaţia pe care o are Comisia municipală sub aspectul verificării existenţei tuturor înscrisurilor doveditoare, a pertinenţei acestora, verosimilităţii, autenticităţii şi concludentei acestora, aspecte ce conduc la constatarea îndeplinirii condiţiilor necesare în vederea emiterii propunerii de atribuire şi mai apoi a emiterii ordinului de prefect.

În aceste condiţii, se naşte întrebarea dacă la nivelul Sectorului 2 organele sale au identificat în mod greşit terenul în litigiu ca fiind teren liber şi apt a fi propus pentru împroprietărire, atunci verificările întreprinse de acest organ de pe lângă Instituţia Prefectului în ce au constat.

Este adevărat că la nivel local, obligaţiile fiscale sunt atestate de organele de specialitate cu atribuţii în acest sens la nivel local, însă în etapa de verificare a dosarului administrativ comunicat de Subcomisia Sectorului 2 de aplicare a legilor fondului funciar, comisia municipală avea posibilitatea, în urma efectuării verificărilor, să constate inexistenţa înscrisurilor doveditoare şi să returneze întreaga documentaţie motivat de lipsa dovezilor suficiente şi relevante.

Din toate înscrisurile existente în dosarul instanţei de fond, precum şi la dosarul instanţei de apel, reiese ca nu a existat intenţia instituţiei recurente de a produce un prejudiciu persoanei fizice sau instituţiei în sine, ci, de îndată ce s-a luat la cunoştinţă de situaţia creată, s-a procedat la efectuarea diligentelor necesare îndreptării erorii apărute.

În acest sens a atestat cu înscrisuri solicitarea de anulare a Ordinului Prefectului nr. 183, arătând adresa nr. x/16.09.2015, comunicată reclamantei A. prin care a înţeles că execută de bună-voie obligaţiile legale dispuse prin dispoziţiile de instanţă.

Nu mai puţin important este faptul că, urmare a anulării titlului de proprietate, reclamanta A. s-a adresat instituţiei recurente cu solicitarea de atribuire a unui nou teren şi acordarea de despăgubiri în cuantum de 477.050 euro pentru lipsa folosinţei terenului, sens în care, prin adresa nr. x/28.03.2017 instituţia recurentă a solicitat sprijinul Instituţiei Prefectului având în vedere că la acel moment, rezerva de teren aflată la dispoziţia Subcomisiei Sectorului 2 pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor era zero, aflându-se astfel în imposibilitatea întocmirii propunerii de atribuire a unui nou teren pe raza administrativ teritorială a sectorului 2. Mai mult, a arătat că instituţia care inventariază domeniul privat la nivelul municipiului Bucureşti, este Primăria Municipiului Bucureşti, iar orice hotărâre cu privire la domeniul privat al municipalităţii se poate adopta numai de Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Astfel fiind, arată că de la momentul obligativităţii sentinţei civile nr. 511/1998 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti prin care Consiliul Local a fost obligat să identifice teren intravilan şi să înainteze propunerea de împroprietărire Instituţiei Prefectului, a comunicat şi solicitat permanent sprijinul şi îndrumarea acestei instituţii. Cu alte cuvinte, este aproape imposibil de conceput că Instituţia Prefectului emite un ordin de eliberare a unui titlu de proprietate la propunerea unui organ administrativ atât timp cât are ca obligaţie verificarea îndeplinirii condiţiilor de legalitate şi este garantul respectării legii şi a ordinii publice la nivel local.

Sub acest aspect, solicită efectuarea controlului de legalitate cu privire la respectarea dispoziţiilor legale privind atragerea răspunderii civile delictuale a Instituţiei Prefectului prin Prefect.

Dispoziţiile art. 5 şi 6 din H.G. nr. 1217/2005 sunt clare şi neechivoce, în sensul că la nivelul municipiului Bucureşti, comisia municipală de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor admite sau respinge, prin hotărâre motivată, propunerile comisiilor locale.

Este adevărat că prin sentinţa civilă nr. 511 din 18.05.1998 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/1996, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1407/1998, au fost stabilite obligaţii doar în sarcina Consiliului Local al Sectorului 2, însă intervenirea constatării sub aspectul lipsei vreunei obligaţii în sarcina celorlalţi pârâţi, respectiv Instituţia Prefectului prin reprezentant legal, o consideră contrară prevederilor dispoziţiilor legale care stabilesc obligaţii în sarcina acestei instituţii prin raportare la Legea nr. 18/1991 a fondului funciar şi a Hotărârii nr. 800/2005 privind Regulamentul privind procedura, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de constituire de proprietate privată asupra terenurilor, a modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesiei a proprietarilor, H.G. nr. 1172/2001.

Fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată ce face o obiectul sentinţei civile nr. 511 din 18.05.1998 îl constituie art. 13 din Legea nr. 44/1944, însă actuala cerere de chemare în judecată are ca fundament juridic răspunderea delictuală civilă, mai exact, obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a executării necorespunzătoare a sentinţei civile nr. 511 din 18.05.1998 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi a identificării/atribuirii în baza Legilor nr. 44/1994 şi Legii nr. 18/1991.

În raport de temeiul juridic ce face obiectul cererii supuse judecăţii, respectiv atragerea răspunderii civile delictuale, solicită verificarea respectării aplicării corecte a dispoziţiilor legale, respectiv reanalizarea pronunţării cu privire la răspunderea Instituţiei Prefectului prin reprezentantul legal, reţinând ca element principal, faptul că este organ administrativ care, prin legi speciale, are reglementate competenţe de soluţionare a cererilor formulate de persoanele îndreptăţite.

În acest sens, în faţa instanţei de fond, reclamanta a înţeles să se judece în contradictoriu şi cu Instituţia prefectului prin reprezentantul legal, aspect ce-l consideră îndreptăţit, sub aspectul atribuţiilor pe care legiuitorul le-a statuat în sarcina acestuia şi nu le-a îndeplinit.

Astfel fiind, sub aspectul devolutiv al apelului, prin prisma celui de-al doilea punct al solicitării formulate prin apel, care vizează atragerea răspunderii civile delictuale a Instituţiei Prefectului prin reprezentantul legal, conform atribuţiilor pe care le îndeplineşte prin comisia municipală, se justifică îndeplinirea condiţiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale în prezenta speţa, atrăgându-se astfel răspunderea în solidar, iar instanţa de apel a omis să analizeze acest aspect.

A se observa că în raportul obligaţional, Comisiei municipale de pe lângă Instituţia prefectului îi revine atributul verificării temeinice a îndeplinirii condiţiilor de legalitate în calitate de garant al puterii publice ce angajează răspunderea instituţională.

La solicitarea instituţiei recurente formulată către Comisia municipală de pe lângă Instituţia Prefectului, de sprijin privind soluţionarea situaţiei create de împrejurarea necesităţii punerii în practică a sentinţei civile nr. 511 din 18.05.1998, aceasta a dispus în şedinţa din 30.06.2020 suspendarea procedurii administrative până la finalizarea litigiilor şi returnarea documentaţiei înapoi la Subcomisia Sectorului 2 pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor.

Pentru toate motivele de fapt şi de drept expuse mai sus, solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, respectiv cu privire la aspectele criticate privind răspunderea civilă delictuală în cauză a intimatei-pârâte Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti prin Prefect şi în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind netemeinică şi nelegală.

5. Apărările formulate în cauză:

Recurenta - reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti - Sectorul 2 prin Primar. In subsidiar s-a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti - Sectorul 2 prin Primar a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta - reclamantă A., ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 martie 2022 completul de filtru a respins excepţia inadmisibilităţii recursului pârâtului.

A admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti - Sectorul 2 prin Primar împotriva deciziei nr. 1641 A din 26 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data de 17 mai 2022, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Recursul declarat de către pârâtul Municipiul Bucureşti - Sectorul 2 prin Primar, este nefondat.

Astfel, sub un prim aspect, această parte procesuală a precizat că a solicitat analizarea excepţiei de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune în referire la toate sumele de bani solicitate de intimata reclamantă.

Înalta Curte constată faptul că această critică este una generală, lipsită de concreteţe, neindicându-se ce nelegalitate determinată ar fi comis instanţa de apel atunci când în privinţa unora dintre sumele de bani solicitate de către intimata reclamantă, a constatat că nu a intervenit impedimentul prescripţiei menţionat.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu se poate decela vreun aspect de nelegalitate care să fi fost invocat de către recurentul pârât împotriva deciziei de apel, aspect care să determine în mod corelativ, obligaţia instanţei de judecată de a îl cerceta în substanţa sa.

Indiferent, chiar dacă am ignora caracterul absolut general al criticii menţionate în uvertura recursului analizat, cu toate acestea instanţa de recurs constată că în apel, s-a realizat o corectă aplicare a prevederilor de drept din cadrul noului C. civ. relative prescripţiei extinctive, raportat la faptul că în cadrul situaţiei de fapt, s-a reţinut în mod definitiv de către instanţa de apel că "Aceleaşi considerente privind aplicarea dispoziţiilor Noului C. civ. privind prescripţia dreptului la acţiune sunt aplicabile şi în cazul sumelor solicitate de intimata-reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată din dosarele nr. x/2011 (uzucapiune) şi y/2008 (revendicare), întrucât data producerii prejudiciului şi a cunoaşterii persoanei în sarcina căreia incumbă obligaţia de reparare a acestuia este 22.05.2015 (data rămânerii irevocabile a hotărârii) pentru dosarul nr. x/2011 şi data expirării termenului de recurs de 15 zile de la comunicarea deciziei civile nr. 1941/Ap/22.12.2016 pentru dosarul nr. x/2008", precum şi la faptul că impozitul aferent terenului nu a fost acordat de către instanţa de apel justificat de nedovedirea plăţii sale către autoritatea corespunzătoare publică.

Or, atât timp cât prin stabilirea în privinţa acestor cheltuieli de judecată solicitate, a punctului temporal de debut al curgerii termenului de prescripţie al dreptului la acţiune, ulterior datei de 01.10.2011, s-a fixat pe cale de consecinţă, aplicabilitatea noului C. civ. şi nu a Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, atunci se observă că în mod corect instanţa de apel a constatat în temeiul art. 2513 noul C. civ. ("Momentul până la care se poate invoca prescripţia - Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate"), că prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune în privinţa acestor sume de bani nu mai putea fi invocată şi cu atât mai puţin primită direct în apel, în condiţiile în care ea nu fusese invocată de acest pârât în faţa primei instanţe de judecată.

Sub un secund aspect, Înalta Curte constată că restul criticilor din cererea de recurs a acestui pârât recurent este arondată invocatei eronate constatări a neîntrunirii elementelor răspunderii civile delictuale în privinţa intimatului pârât Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti prin Prefect.

Or, astfel cum în mod corect a surprins şi intimata reclamantă prin întâmpinarea formulată în cadrul fazei procesuale de recurs, tot acest ansamblu de critici este formulat de recurent pentru prima dată, direct în această fază procesuală, cu ignorarea astfel a principiului procesual non omisso medio.

Astfel, se observă că faţă de soluţia tribunalului de respingere ca neîntemeiată a acţiunii prezente faţă de pârâtul Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti prin Prefect, justificat de neîntrunirea elementelor răspunderii civile delictuale în privinţa sa, nici una dintre părţile procesuale nu au declarat apel. Reclamanta a solicitat prin apelul său declarat, să îi fie acordate şi celelalte sume în privinţa cărora se dispusese respingerea de către prima instanţă de judecată, iar pârâtul recurent prezent a invocat prin apel excepţia de prescripţie a dreptului material la acţiune în privinţa sumelor solicitate de reclamantă şi a invocat doar neîntrunirea în ceea ce îl priveşte, a cerinţelor răspunderii civile delictuale.

Drept urmare, Înalta Curte apreciază în temeiul principiului procesual non omisso medio menţionat, consacrat inclusiv de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., că tot acest ansamblu dezvoltat de critici formulat de recurentul pârât nu poate fi primit, opunându-se impedimentul procesual de analiză menţionat.

2. Este de asemenea, nefondat şi recursul declarat de către reclamanta A..

Înalta Curte reţine că prin iniţierea prezentei acţiuni, reclamanta tinde la repararea integrală a prejudiciului decurgând din suprimarea proprietăţii asupra imobilului ce i-a fost acordat de către pârâtul intimat în mod nelegal, prin executarea ilicită a sentinţei civile nr. 511/18.05.1998, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ în dosarul nr. x/1996, reclamanta solicitând despăgubiri ce constau inclusiv în contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada de timp în care a fost lipsită de proprietate, respectiv începând cu data de 14.02.2003 şi până la data de 22.05.2015.

Se observă că instanţa de apel a acordat această contravaloare exclusiv pentru perioada 01.10.2011-22.05.2015, în vreme ce pentru perioada 14.02.2003-30.09.2011, dreptul material la acţiune a fost constatat prescris.

Înalta Curte constată că astfel cum s-a surprins inclusiv în cadrul practicii judiciare naţionale (a se vedea de exemplu, menţiunile cuprinse în cadrul deciziilor civile nr. 130/2016 sau nr. 1019/2020 ale secţiei I Civile a instanţei supreme), suma pretinsă cu acest titlu reprezintă beneficiul nerealizat (lucrum cessans), prejudiciu care (într-adevăr) a operat succesiv, întrucât lipsa de folosinţă are drept criteriu contravaloarea folosinţei (chiria pe piaţa liberă, dat fiind temeiul delictual al cererii) de care proprietarul a fost lipsit pentru că nu a avut posesia proprietăţii sale.

Aşa stau lucrurile şi în cauza prezentă dedusă judecăţii, în cadrul căreia contravaloarea lipsei de folosinţă a fost calculată de către expertul judiciar, în faza procesuală a fondului, inclusiv prin raportare la verificarea pieţei imobiliare referitoare la drepturile de proprietate sau de folosinţă asupra imobilelor, inclusiv prin raportare la rata de capitalizare, rată de capitalizare care reprezintă fracţia dintre venitul net din exploatare al unei proprietăţi închiriate (acest venit net fiind diferenţa dintre chiria acesteia şi cheltuielile plătite pentru întreţinerea acesteia) şi valoarea de piaţă a imobilului respectiv.

Aşadar, revenind, Înalta Curte constată că aceste despăgubiri solicitate sunt aferente încălcării unui drept de proprietate imobiliară, în speţă, a atributului fructus, încălcarea care a îmbrăcat forma faptei ilicite reţinute de instanţa de apel, temeiul acţiunii aflându-se în răspunderea civilă delictuală şi ea a generat în patrimoniul reclamantei recurente un drept de creanţă reprezentat de dreptul de a pretinde repararea pagubei, pagubă care s-a produs sub acest aspect punctual, zi de zi până la pierderea definitivă de către recurentă a dreptului de proprietate, aceasta întrucât fructele civile (în rândul cărora se situează şi chiria) se dobândesc zi de zi, prin trecerea timpului.

Astfel, modalitatea în care s-a săvârşit fapta ilicită reţinută a generat posibilitatea pentru reclamantă de a solicita despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pe o perioada mai mare de timp, atât cât a durat încălcarea, dar în toată această perioadă au curs prescripţii succesive pentru fiecare pagubă (art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), produsă în fiecare zi, aşa cum s-a menţionat.

Inclusiv în doctrina juridică s-a arătat că pentru pagubele viitoare certe (ca şi pentru cele actuale), care sunt cunoscute sau trebuiau să fie cunoscute de victimă şi care formează o singură pretenţie, cu un singur drept la acţiune, curge o singură prescripţie, de la acelaşi moment: data când păgubitul le-a cunoscut sau trebuia să le cunoască. Pentru însă, pagubele viitoare eventuale, adică nesigure în ceea ce priveşte producerea lor şi dat fiind caracterul lor incert, prescripţia va începe să curgă numai în momentul în care victima a cunoscut efectiv sau trebuia să cunoască realizarea eventualităţii; în acest din urmă caz, se poate ajunge în situaţia ca prescripţia să înceapă să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv sau trebuia să fie cunoscută, deşi ele au un izvor unic, respectiv aceeaşi faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, elemente de natură a se contrapune aserţiunilor dezvoltate în sens opus ale recurentei reclamante referitoare la caracterul unitar obligatoriu al acestui prejudiciu succesiv ca urmare a unicităţii faptei ilicite generatoare.

Or, unele dintre aceste prejudicii succesive incerte despre care menţionam sunt şi cele cauzate de lipsa de folosinţă a bunului, întrucât ele dobândesc caracter cert doar pe măsura trecerii timpului. Ca atare, zi cu zi va începe să curgă un nou termen de prescripţie pentru dreptul de a solicita repararea acestui gen de prejudicii.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a realizat o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a apreciat în această privinţă, existenţa unor prescripţii succesive, instanţa de recurs prezentă neînsuşindu-şi aşadar, raţionamentul juridic expus de către recurenta reclamantă, argumentele ilustrate anterior contrapunându-se criticilor formulate în cadrul acestui recurs (subsumate de parte motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), întrucât acest raţionament al recurentei face abstracţie de modul de operare succesiv al prejudiciului reprezentat de lipsa de folosinţă, cu efectul necesar al curgerii unor prescripţii distincte, succesive în temeiul prevederilor Decretului nr. 167/1958 şi acest lucru indiferent de caracterul unitar sau neunitar al faptei ilicite care a generat această lipsă de folosinţă, potrivit argumentelor anterior expuse.

Înalta Curte apreciază că inclusiv motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ. invocate în cadrul aceluiaşi recurs nu sunt fondate.

Astfel, contrar aserţiunilor în această direcţie ale recurentei reclamante, se observă că problema prescripţiei dreptului material la acţiune a fost ridicată de către intimatul pârât Municipiul Bucureşti - Sectorul 2 prin Primar în mod expres prin cererea sa de apel formulată în cauză.

Pe de altă parte, prin întâmpinarea formulată în apel, recurenta reclamantă şi-a expus apărările sale faţă de excepţia de prescripţie invocată .

În egală măsură, la termenul de dezbateri ale apelurilor din faţa curţii de apel, s-au formulat cu respectarea principiului contradictorialităţii, concluzii verbale de către ambele părţi procesuale prezente, inclusiv asupra excepţiei de prescripţie a dreptului material la acţiune, motiv de apel formulat în cauză, astfel încât nu se poate invoca în mod fondat, împrejurarea că admiterea în parte a acestei excepţii procesuale, în temeiul argumentelor reţinute de către curtea de apel, ar fi reprezentat un element de surpriză judiciară, în contextul orientării instanţei de apel către una dintre soluţiile legislative cuprinse în cadrul regimului prescripţiei extinctive enunţat de Decretul nr. 167/1958, notoriu şi pe care pârâtul apelant şi-a întemeiat excepţia procesuală respectivă.

Din această perspectivă, nu se poate invoca în mod fondat incidenţa în cauză a prevederilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu este aplicabil cauzei nici motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de recurs observă - în sens opus celor invocate de recurenta reclamantă - că instanţa de apel şi-a prezentat în mod corespunzător din perspectiva obligaţiei procesuale de motivare impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivele de fapt şi de drept care au circumscris soluţia de admitere a excepţiei de prescripţie extinctivă:

"Analizând cu prioritate chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa acestei solicitări, astfel cum instanţa a stabilit anterior în cadrul considerentelor referitoare la apelul formulat de apelantul-pârât, Curtea constată că despăgubirile solicitate în cauză sunt aferente imposibilităţii folosirii terenului de către apelanta-reclamantă conform destinaţiei sale, încălcare ce a îmbrăcat forma faptei ilicite, temeiul acţiunii aflându-se în răspunderea civilă delictuală şi a generat în patrimoniul acesteia un drept de creanţă reprezentat de dreptul de a pretinde repararea pagubei, pagubă care s-a produs zi de zi, astfel încât prescripţiile sunt succesive.

În raport de prevederile art. 6 alin. (4) noul C. civ. coroborat cu art. 201 Legea nr. 71/2011, pentru perioada 14.02.2003-30.09.2011 sunt incidente prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care consacră un termen de prescripţie de 3 ani precum şi cele ale art. 18 din acelaşi act normativ, conform cărora prescripţia este o chestiune de ordine publică, putând fi invocată chiar şi în apel. Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 18.11.2016, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune s-a împlinit anterior prezentului demers procesual astfel încât pentru contravaloarea lipsei de folosinţă aferente acestei perioade, cererea este prescrisă".

Astfel, curtea de apel a arătat că întrucât paguba constând în imposibilitatea folosirii terenului s-a produs zi de zi, atunci prescripţiile aferente sunt succesive. Din punct de vedere logico - juridic, fraza criticată de către recurentă corespunde exigenţelor motivării impuse de art. 425 C. proc. civ., fiind prezentată atât premisa pe care se grefează raţionamentului juridic al curţii de apel (producerea pagubei zi de zi), cât şi concluzia raţionamentului (caracterul succesiv al prescripţiilor), evident prin aplicarea actului normativ (Decretul nr. 167/1958) pe care curtea de apel (ca de altfel, şi apelantul pârât în configurarea motivului de apel relativ prescripţiei extinctive) s-a întemeiat (astfel cum rezultă din considerentele citate ale deciziei recurate) în privinţa acestei părţi a hotărârii pe care a pronunţat-o, act normativ care reprezintă cea de a doua premisă a silogismului juridic aristotelic respectiv.

Paragrafele anterior citate din decizia de apel şi în mod special, fraza contestată de recurentă sunt conforme exigenţelor legale de motivare menţionate, problema motivării unei hotărâri judecătoreşti reprezentând o problemă de calitate şi nu una de cantitate (non multa sed multum).

În fine, considerentele deciziei recurate nu suferă nici de carenţa contradictorialităţii, astfel cum în mod eronat invocă recurenta reclamantă, întrucât argumentele invocat a fi contradictorii, vizează în realitate, două elemente diferite din ecuaţia art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, potrivit acestui text legal, "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

Or, astfel cum însăşi recurenta reclamantă arată în cuprinsul acestui motiv de recurs, data de 22.05.2015 a fost stabilită de către curtea de apel ca reprezentând data la care "a fost cunoscută de intimata-reclamantă şi identitatea persoanei responsabile de cauzarea prejudiciului, respectiv apelantul-pârât", prejudiciul "respectiv" vizându-l pe cel constând în contravaloarea terenului (a se vedea pagina 35 a deciziei civile de apel).

Însă, raportat la elementele expuse în prima parte a dezbaterii prezentului recurs, Înalta Curte constată că argumentul curţii de apel "pagubă care s-a produs zi de zi" este orientat către producerea şi succesiv, cunoaşterea pagubei şi nu a celui răspunzător de ea.

De altfel, se observă că acest motiv de recurs este întemeiat de recurentă, în esenţă, pe acelaşi raţionament juridic expus de partea procesuală în privinţa modului concret de aplicare în cauză a art. 8 şi a art. 3 din Decretul nr. 167/1958 (subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocat), pe care însă, Înalta Curte nu l-a considerat corect, întrucât el face abstracţie de modul de operare succesiv al prejudiciului reprezentat de lipsa de folosinţă, cu efectul curgerii unor prescripţii distincte, succesive şi acest lucru indiferent de caracterul unitar sau neunitar al faptei ilicite care a generat această lipsă de folosinţă, date fiind argumentele anterior expuse.

Din perspectiva tuturor acestor argumente conjugate, instanţa de recurs apreciază că nu se decelează nici una dintre carenţele evidenţiate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenta reclamantă.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate, recursurile promovate, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti - Sectorul 2 prin Primar împotriva deciziei nr. 1641 A din 26 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2022.