Negative jurisdictional conflict resolved: Bucharest Sector 1 Court set as competent for partition claim over sale proceeds.

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Deliberând, asupra cauzei constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei Timişoara la 19 iunie 2020 înregistrată sub nr. x/2020, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. a solicitat instanţei:

- să constate nulitatea absolută a procurii în baza căreia a fost încheiat contractul de vânzare autentificat sub nr. x/26 mai 1998 la BNP "C." de către pârât în numele reclamantei, având ca obiect imobilul din Ortişoara nr. 498 înscris în cartea funciară x Ortişoara cu nr. top x, constând în casa, curte şi gradină în suprafaţă de 1925 mp din care 250 mp reprezintă proprietatea Statului Roman, imobil bun comun al reclamantei şi al pârâtului în cota de 1/2 fiecare;

- să oblige pe pârât să-i achite contravaloarea cotei de 1/2 din acest imobil, calculată pe baza unei expertize evaluatorii, la valoarea actuală de piaţă a acestuia, precum şi cheltuielile de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1250, 1347, 1349 şi următoarele C. civ.

Prin cererea formulată la 22 ianuarie 2021, reclamanta a precizat că îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art. 669 C. civ., fiind introdusă o acţiune în partajul bunurilor comune. A solicitat ca pârâtul să fie obligat să îi achite fie contravaloarea a jumătate din suma pe care a obţinut-o acesta din vânzarea imobilului, reactualizată în funcţie de rata inflaţiei, fie contravaloarea cotei de 1/2 din valoarea de impozitare actuală a imobilului.

Prin încheierea din 27 aprilie 2021 Judecătoria Timişoara a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a procurii în baza căreia a fost încheiat contractul de vânzare de către pârât în numele reclamantei, formându-se dosarul nr. x/2021.

II. Hotărârea Judecătoriei Timişoara:

Prin sentinţa civilă nr. 8556 din 8 iulie 2021, Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect partaj bunuri comune, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.

Instanţa a constatat că litigiul prezintă elemente de extraneitate prin raportare la cetăţenia şi domiciliul părţilor, reţinând incidenţa art. 1065 C. proc. civ., potrivit căruia "Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel."

A reţinut că obiectul cauzei este reprezentat doar de capătul de cerere privind partajul bunurilor comune, constând în contravaloarea cotei de 1/2 din bunul imobil înstrăinat, respectiv partaj bunuri comune constând în suma intrată în patrimoniul soţilor cu titlu de subrogaţie reală ca urmare a înstrăinării imobilului de către pârât.

De asemenea, din verificarea actelor de stare civilă, sentinţei de divorţ pronunţate de Judecătoria de Primă Instanţă Lebach Germania şi din informaţiile rezultate din DEPABD, s-a constatat că părţile au domiciliul în Germania

Observând dispoziţiile art. 1.067 şi art. 1.072 C. proc. civ., Judecătoria Timişoara a notat că instanţele române sunt competente internaţional să judece prezenta cauză, însă teritorial competenţa de soluţionare a cauzei nu poate fi stabilită faţă de dispoziţiile generale privind competenţa, respectiv de art. 107 C. proc. civ., deoarece ambele părţi au domiciliul în străinătate. Prin urmare, a concluzionat că instanţa competentă a soluţiona cauza este Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti conform art. 1.072 alin. (2) C. proc. civ.

III. Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 2354 din 15 martie 2022, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara şi, constatând ivit conflictul de competenţă, a dispus înaintarea dosarului instanţei supreme în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În motivare a reţinut că aplicarea prevederilor art. 1067 alin. (2) C. proc. civ. s-a făcut în mod corect de către prima instanţă sesizată, deoarece acestea reglementează prorogarea voluntară a competenţei instanţelor române, totodată stabilind că instanţa română în faţa căreia pârâtul este chemat rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în faţa instanţei şi formulează apărări în fond, fără a invoca excepţia de necompetenţă, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel.

A mai constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează competenţa reziduală a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti în domeniul competenţei internaţionale a instanţelor române, deoarece, astfel cum prevede art. 1067 alin. (2) C. proc. civ., în cazul de faţă pârâtul s-a prezentat în faţa Judecătoriei Timişoara şi a formulat apărări în fond, fără a invoca excepţia de necompetenţă (a instanţelor române, prin raportare la dispoziţiile art. 1066 C. proc. civ.), cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe.

În consecinţă, a statuat că dispoziţiile art. 1067 alin. (2) C. proc. civ., pe lângă faptul că stabilesc competenţa instanţelor române, indică şi instanţa competentă (dintre instanţele române), respectiv cea în faţa căreia s-a formulat cererea, aceasta fiind Judecătoria Timişoara.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la 19 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanţei: să constate nulitatea absolută a procurii în baza căreia a fost încheiat contractul de vânzare autentificat sub nr. x/26 mai 1998 la BNP "C." de către pârât în numele reclamantei, având ca obiect imobilul din Ortişoara, nr. 498 înscris în cartea funciară x Ortişoara cu nr. top x, constând în casa, curte şi gradină în suprafaţă de 1925 mp din care 250 mp reprezintă proprietatea Statului Roman, imobil bun comun al reclamantei şi al pârâtului în cota de 1/2 părţi fiecare; să oblige pe pârât să-i achite contravaloarea cotei de 1/2 din acest imobil, calculată pe baza unei expertize evaluatorii la valoarea actuală de piaţă a acestuia, precum şi cheltuielile de judecată.

Prin cererea precizatoare formulată la 22 ianuarie 2021, reclamanta a indicat că îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art. 669 C. civ., fiind introdusă o acţiune în partajul bunurilor comune.

Prin încheierea din 27 aprilie 2021 Judecătoria Timişoara a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a procurii în baza căreia a fost încheiat contractul de vânzare de către pârât în numele reclamantei, formându-se dosarul nr. x/2021.

Prin urmare, în prezenta cauză este dedus judecăţii capătul de cerere având ca obiect partajul sumei de bani care a intrat în patrimoniul soţilor, cu titlu de subrogaţie reală, ca urmare a înstrăinării imobilului situat în localitatea Ortişoara, nr. 498.

Înalta Curte constată că Judecătoria Timişoara şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a litigiului în raport cu aplicarea dispoziţiilor art. 1.067 şi art. 1.072 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 1.072 C. proc. civ. prevăd următoarele: (1) Când instanţele române sunt competente potrivit dispoziţiilor cărţii de faţă, competenţa se determină conform regulilor din prezentul cod şi, după caz, a celor prevăzute în legi speciale.

(2) Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, respectiv la Tribunalul Bucureşti.

Cât priveşte prevederile art. 1.067 C. proc. civ., acestea reglementează prorogarea voluntară de competenţă în favoarea instanţei române, statuând următoarele: (1) Când, în materii având ca obiect drepturi de care ele dispun liber conform legii române, părţile au convenit valabil competenţa instanţelor române de a judeca litigii actuale sau eventuale privind asemenea drepturi, instanţele române sunt singurele competente.

(2) Cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel, instanţa română în faţa căreia pârâtul este chemat rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în faţa instanţei şi formulează apărări în fond, fără a invoca excepţia de necompetenţă, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe.

(3) În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa română sesizată poate respinge cererea, când din ansamblul circumstanţelor rezultă că litigiul nu prezintă nicio legătură semnificativă cu România.

Sub aspectul determinării competenţei teritoriale în funcţie de obiectul cererii, Înalta Curte constată că sunt aplicabile dispoziţiile 1.072 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu se poate determina instanţa competentă teritorial, având în vedere că părţile domiciliază în străinătate.

Aceste prevederi statuează că atunci când instanţele române sunt competente potrivit dispoziţiilor cărţii de faţă, competenţa se determină conform regulilor din prezentul cod şi, după caz, a celor prevăzute în legi speciale.

Aşadar, este prevăzut următorul mecanism: regulile de procedură din Cartea a VII-a. "Procesul civil internaţional" determină doar competenţa internaţională a instanţelor române în raport cu cele străine, iar competenţa internă este stabilită prin regulile din procedura obişnuită, atât sub aspect material, cât şi teritorial.

Prin alin. (2) al aceluiaşi articol se stipulează că dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, respectiv la Tribunalul Bucureşti.

Raportat la obiectul dedus judecăţii, care vizează partajul sumei de bani care a intrat în patrimoniul soţilor, cu titlu de subrogaţie reală, ca urmare a vânzării imobilului, observând că instanţele române sunt competente internaţional să soluţioneze cauza, Înalta Curte constată că nu se poate determina competenţa de soluţionare a cauzei prin aplicarea dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ.

Regula generală în materie de competenţă teritorială este reglementată prin art. 107 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă prin lege nu se prevede altfel."

Astfel, faţă de împrejurarea că părţile au domiciliul în Germania, după cum reiese din actele de identitate ale părţilor, Înalta Curte reţine că sunt incidente prevederile art. 1.072 alin. (2) C. proc. civ., competenţa internă neputând fi stabilită conform regulilor din procedura obişnuită.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 mai 2022.