Tort claim survives res judicata bar; appeals quashed, retrial upheld

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 martie 2020 pe rolul Tribunalului Ilfov reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Buftea - prin Primar şi B., a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 1.703.938,71 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de deviere a conductelor magistrale de gaz 700 mm Inel Bucureşti şi 500 mm Ardeal Fir I, de pe terenul în suprafaţă de 46.900 mp, nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a Oraşului Buftea, jud. Ilfov, situat în Buftea, str. x, FN., tarla x, parcela x, jud. Ilfov, proprietatea S.C. A. S.A. şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 3489 din 25 noiembrie 2020, Tribunalul Ilfov a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii, invocată de pârâţi prin întâmpinare.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Buftea - prin Primar şi B. ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1106A din 10 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3489 din 25 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Ilfov în contradictoriu cu intimaţii -pârâţi Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Buftea - prin Primar şi B..

S-a anulat sentinţa civilă apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1106A din 10 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs pârâtul B. şi pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Buftea.

4.1. Prin cererea de recurs formulată, pârâtul B. a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea deciziei recurate şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

În subsidiar, a solicitat cenzurarea motivării instanţei având în vedere că din exprimarea acesteia ar rezulta că pârâtul este răspunzător pentru "ascunderea unor elemente determinante pentru încheierea actului"; or, în nicio cauză nu a fost analizat de un judecător acest aspect, cu atât mai puţin în prezenta cauza, astfel încât, în cazul rejudecării, judecătorul de fond trebuie să analizeze totalitatea probelor şi să constate el însuşi dacă o asemenea chestiune este imputabilă pârâtului.

Au fost formulate următoarele critici:

Instanţa de apel a constatat că este incidentă răspunderea delictuală, deoarece UAT Buftea nu are un raport contractual, prin urmare este de natura ilicitului civil menţiunea din certificatul de urbanism. În ceea ce îl priveşte pe pârât, s-a reţinut că ilicitul civil se plasează înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare (faza precontractuală). De asemenea, instanţa a reţinut ca fiind aplicabilă răspunderea pentru evicţiune, conform art. 1337 C. civ.

Recurentul-pârât arată că răspunderea pentru evicţiune este una contractuală, acesta fiind tărâmul răspunderii, sens în care a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere că în mod corect instanţa de fond a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.

În subsidiar, în cazul în care răspunderea delictuală urmează să guverneze soluţionarea prezentei cauze, a solicitat cenzurarea motivării, deoarece din ansamblul analizei instanţei, s-ar deduce că deja a fost demonstrat un ilicit din partea pârâtului, chestiune ce nu corespunde realităţii.

Instanţa de apel a reţinut că existenţa unor magistrale de gaze pe terenul reclamantei nu reprezintă un viciu ascuns al terenului, ci poate avea semnificaţia unei eventuale tulburări a cumpărătorului în exercitarea deplină a prerogativelor sale de proprietar, având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicţiune.

În esenţă, pentru analizarea dolului ca viciu de consimţământ, a susţinut că ar fi trebuit să ascundă cu viclenie existenţa conductelor, chestiune pe care nicio instanţa nu a argumentat-o. A arătat că respectiva planşă nu a fost solicitată de pârât, deoarece doar a vândut două terenuri şi niciodată nu a aplicat pentru PUZ sau pentru eliberarea unei autorizaţii de construire. Planşa unde este evidenţiată Regionala Transgaz a fost solicitată de cel care a cumpărat un alt teren al pârâtului, nefiind semnătura sa de primire.

Deşi instanţa de recurs nu are competenţe să analizeze în fond existenţa dolului, pârâtul a criticat decizia pronunţată în apel, deoarece instanţa a transmis cauza spre rejudecare reţinând deja dolul prin reticenţă ca fiind imputabil pârâtului.

Recurentul-pârât a indicat dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., conform cărora instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacata. Prin urmare, limitele efectului devolutiv al apelului obligă instanţa de apel să se pronunţe cu privire la soluţiile şi motivele invocate de către părţi, iar viciul de consimţământ nu a fost invocat până în prezent.

A precizat că nu a avut cunoştinţă de existenţa conductelor magistrale şi nici nu a ascuns acest aspect reclamantei. Nu s-a argumentat pârâtul ar fi avut cunoştinţă de aceste magistrale - chestiune care, de asemenea, necesită un probatoriu administrat pe fondul cauzei, deşi formularea instanţei de apel ar induce ideea dolului ca fiind deja aplicabil în cauză.

A concluzionat în sensul că nu se poate face răspunzător pentru existenţa conductelor magistrale de gaze şi nu poate fi obligat la despăgubirea reclamantei pentru necesitatea efectuării unor lucrări de deviere a acestor conducte, cu atât mai mult cu cat magistrala ocupă o suprafaţă foarte mică din teren.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1336, art. 953 vechiul C. civ. şi art. 483 şi următoarele C. proc. civ.

4.2. Prin recursul declarat, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Buftea a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ.

Au fost formulate următoarele critici:

Curtea a susţinut că excepţiei inadmisibilităţii i se opune puterea de lucru judecat derivată din hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2014, fiind vorba despre sentinţa civilă nr. 1344 din 11 noiembrie 2015 şi decizia civilă nr. 75A din 31 iulie 2017, având în vedere că, în cadrul acelui dosar, a fost analizată pe fond răspunderea civilă delictuală, instanţele constatând că lipseşte doar condiţia prejudiciului, acesta nefiind actual la momentul respectiv.

Instanţă de apel a interpretat eronat puterea de lucru judecat în privinţa chestiunii excepţiei inadmisibilităţii şi a aplicat greşit art. 431 C. proc. civ., coroborat cu art. 328 din acelaşi cod, reţinând puterea de lucru judecat a unor chestiuni litigioase ce vizează fondul cauzei în soluţionarea unei excepţii procesuale prioritare şi invocată doar în acest litigiu. Puterea de lucru judecat cel mult se impunea a fi analizată strict pe fondul cauzei, în măsura în care instanţă ar fi respins excepţiile invocate.

Faptul că de plano se respinge o atare excepţie prin prisma puterii de lucru judecat, deşi în cadrul acelui dosar nu s-a pus în discuţie chestiunea admisibilităţii, creează ab initio un cert dezavantaj pârâţilor şi anulează scopul edictării de către legiuitor a instituţiei excepţiilor procesuale.

Faţă de argumentele expuse, apreciază că sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ.

O altă critică priveşte prioritatea răspunderii civile contractuale faţă de răspunderea civilă delictuală. Pârâta a apreciat că este eronată constatarea instanţei de apel în sensul că faptele civile ilicite pe care A. le impută pârâţilor plasează analiza cauzei pe tărâmul răspunderii civile delictuale, iar nu contractuale.

Deşi instanţa a reţinut că ar putea fi incidentă o eventuală răspundere pentru evicţiune, reglementată de art. 1337 vechiul C. civ., totuşi a constatat că reclamanta nu doreşte desfiinţarea totală sau parţială a contractului şi tinde la menţinerea convenţiei încheiate, însă solicită repararea prejudiciului cauzat prin ascunderea unor elemente determinante din perspectiva sa pentru încheierea contractului.

A concluzionat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că o eventuală răspundere pentru evicţiune ar conduce la desfiinţarea contractului, soluţie contrară solicitărilor reclamantei, fapt pentru care în speţă am fi în ipoteza unui ilicit civil, a unor manopere dolosive din structura dolului.

A susţinut că raportat la aceste argumente este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, fiind vorba despre dispoziţiile art. 1337 şi 1349 C. civ.

Un alt motiv de recurs vizează problema solidarităţii răspunderii delictuale, Curtea de Apel Bucureşti reţinând că răspunderea civilă contractuală este exclusă în privinţa pârâtei, întrucât nu deţine calitatea de parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, iar împrejurarea că reclamanta se prevalează de solidaritatea părţilor, nu exclude analizarea răspunderii civile delictuale în sarcina UAT Oraş Buftea.

Atât timp cât reclamanta îşi poate recupera unicul prejudiciu prin solicitarea atragerii răspunderii civile contractuale, prejudiciu derivat din pretinsa nerespectare a obligaţiei vânzătorului de a garanta contra evicţiunii în privinţa sarcinilor neaparente, atragerea răspunderii civile delictuale a unui terţ pentru acelaşi prejudiciu este inadmisibilă.

Drept urmare, în privinţa acestei chestiuni este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, fiind vorba, pe lângă cele expuse anterior, şi de dispoziţiile art. 1003 C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de pârâtul B. ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind temeinică şi legală, precum şi respingerea recursului declarat de pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Buftea ca inadmisibil.

Intimata-reclamantă a formulat, în esenţă, următoarele apărări cu privire la recursul declarat de recurentul-pârât B.:

Instanţa a făcut aplicarea corectă a art. 1337 C. civ., reţinând că acţiunea se circumscrie unui ilicit civil, sub forma dolului prin reticenţă, fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală. Astfel, a reţinut în mod corect că existenţa magistralei de gaze pe terenul reclamantei nu reprezintă un viciu ascuns în sensul art. 1337 C. civ., ci o limitare a legală a exercitării dreptului de proprietate al reclamantei, prin servitutea legală de trecere subterană.

În limitele de învestire, instanţa de apel a reţinut corect efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte chestiunile litigioase rezolvate prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în cele două dosare anterioare.

Cu privire la recursul formulat de UAT Oraş Buftea, intimata-reclamantă a susţinut că primul motiv de recurs este inadmisibil, întrucât se critică prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. greşita aplicare a normelor de procedură privind puterea de lucru judecat, respectiv art. 328 şi art. 431 C. proc. civ.

Referitor la al doilea motiv de recurs, a menţionat că recurenta-pârâtă a invocat aceleaşi chestiuni ca recurentul-pârât B..

Elementele menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată atrag incidenţa răspunderii civile delictuale a recurentei UAT Oraş Buftea în raport de fapta sa ilicită, iar nu din perspectiva faptului că răspunderea civilă delictuală ar fi inadmisibilă atât timp cât faţă de celălalt recurent nu poate fi antrenată decât răspunderea civilă contractuală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul B. întemeiat în principal pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi, în subsidiar, pe cele ale art. 488 coroborat cu art. 461 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul invocă faptul că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că în cauză operează răspunderea civilă delictuală întrucât în ceea ce îl priveşte pe pârât, ilicitul civil s-a plasat anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare, în faza precontractuală, şi ca atare, acestuia îi este aplicabilă răspunderea pentru evicţiune, în condiţiile art. 1337 C. civ.

Or, în opinia recurentului pârât, răspunderea pentru evicţiune este una contractuală şi mai mult, chiar acceptând că răspunderea delictuală este cea care guvernează soluţionarea cauzei, se impune cenzurarea motivării deciziei pronunţate deoarece din analiza instanţei de apel rezultă că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale, fiind demonstrat ilicitul civil aşa încât, în rejudecare, instanţa de fond va fi obligată să respecte îndrumările şi dezlegările date de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte apreciază că susţinerile apelantului pârât sunt nefondate, din considerentele deciziei recurate rezultând neechivoc faptul că, cenzurând soluţia dată de către instanţa de fond exclusiv prin prisma excepţiei inadmisibilităţii, instanţa de apel a reţinut că atât timp cât pretenţia reclamantei, dedusă judecăţii pe temei delictual, a fost analizată pe fond într-un litigiu precedent, în care s-a concluzionat definitiv că prejudiciul nu avea la acel moment caracter actual, efectul pozitiv al lucrului judecat se opune ca în litigiul de faţă, în care reclamanta susţine că prejudiciul a devenit actual (ca element de diferenţiere între cele două cauze), acţiunea sa să fie respinsă ca inadmisibilă pe motiv că nu ar avea deschisă calea procedurală aleasă.

Aşadar, instanţa de apel a constatat că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat ataşat sentinţei civile nr. 1344/11.11.2015, definitivă prin decizia nr. 75A/31.01.2017 a Curţii de Apel Bucureşti nu mai permitea ca, în aplicarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea prezentei cauze să fie realizată prin prisma excepţiei inadmisibilităţii, dispunând în consecinţă anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă care a analizat cauza fără a intra în cercetarea fondului condiţiilor impuse de art. 998 C. civ.

Faptul că, în considerentele deciziei recurate instanţa de apel, aşa cum de altfel se precizează în mod expres, procedează complementar acestei constatări şi la a face aprecieri teoretice cu privire la conţinutul şi la plasarea temporală a faptei ilicite, nu este în măsură să aducă atingere obligaţiei instanţei de fond ca, în contextul temeiului juridic al răspunderii civile delictuale astfel cum a fost deja tranşat, să realizeze propria analiză cu privire la îndeplinirea condiţiilor antrenării acestui tip de răspundere.

În cea ce priveşte recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Buftea, recurs întemeiat pe punctele 5, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este de asemenea nefondat, în considerarea următoarelor aspecte:

Cu titlu prealabil, se impune a se arăta faptul că prin întâmpinare, intimata A. S.A. a invocat inadmisibilitatea primului motiv de recurs subsumat dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. susţinând că recurenta critică aplicarea greşită a normelor de procedură privind puterea de lucru judecat deşi, potrivit art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate solicita numai pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Or, în considerarea acestei motivări, Înalta Curte reţine că în realitate, criticile intimatei nu pot fi circumscrise unei veritabile excepţii de inadmisibilitate a acestui motiv de recurs căci dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 7 pe care acesta se întemeiază reglementează expres ca motiv de nelegalitate situaţia în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii coroborat cu ipoteza în care s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

În consecinţă, prin intermediul căii de atac a recursului o hotărâre poate fi reformată pentru motive de nelegalitate, indiferent că acestea decurg din aplicarea greşită a normelor de drept material sau a celor de drept procesual, aşa încât respectivele afirmaţii vor fi apreciate drept apărări vizând netemeinicia primului motiv de recurs.

În concret, recurenta încadrează în acest motiv de recurs criticile sale vizând chestiunea aplicării prezumţiei de adevăr generată de puterea de lucru judecat, arătând că instanţa de apel a interpretat eronat puterea de lucru judecat în privinţa excepţiei inadmisibilităţii, aplicând greşit norma de procedură cuprinsă în art. 431 coroborat cu art. 328 C. proc. civ., în condiţiile în care, în litigiul anterior, nu s-a pus în discuţie chestiunea admisibilităţii acţiunii.

Susţinerile recurentei sunt nefondate din două perspective: pe de o parte, se reţine că prin decizia recurată instanţa de apel nu s-a pronunţat în concret asupra excepţiei inadmisibilităţii ci a apreciat că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat se opune analizării şi tratării cauzei din perspectiva inadmisibilităţii acţiunii.

Puterea lucrului judecat este o prezumţie legală, iuris et de iure, în virtutea căreia ceea ce s-a rezolvat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat. Această prezumţie constituie, alături de excepţia lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituţiei lucrului judecat, operând atunci când în al doilea proces se pune o problemă soluţionată printr-o hotărâre anterioară.

Prin urmare, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, impune ca pretenţiile reclamantei având acelaşi fundament juridic respinse iniţial pe fond, să nu mai poată fi analizate în cauza pendinte sub aspectul inadmisibilităţii.

Pe de altă parte, în litigiul anterior a fost tranşată problema decelării dintre răspunderea delictuală şi cea contractuală, operabilă în cauză. Astfel, în considerentele deciziei civile nr. 75A/31.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti se arată că, prealabil examinării aspectelor critice relative la îndeplinirea cerinţelor cumulative ale răspunderii civile, Curtea apreciază necesar să clarifice chestiunea obiectului cauzei, apreciind că, faţă de construcţia juridică a reclamantei ce reiese cu limpezime din motivarea cererii de chemare în judecată, obiectul acţiunii a fost corect calificat de către prima instanţă, care s-a raportat în analiza sa la elementele răspunderii civile delictuale .

Această argumentaţie a survenit ca răspuns la apărarea formulată prin întâmpinare de către pârâtul B. care a susţinut că acţiunea este inadmisibilă întrucât reclamanta solicita în realitate atragerea răspunderii contractuale şi nu delictuale întrucât izvorul raporturilor juridice dintre părţi este contractul de vânzare cumpărare iar eventualele fapte de care este considerat vinovat nu pot fi considerate ca fiind rezultatul unei fapte delictuale, extracontractuale .

Or, este evident, că deşi în primul litigiu instanţa nu s-a pronunţat expres, în dispozitiv, asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, în considerentele decizorii ale hotărârii a analizat şi tranşat disputa privind natura răspunderii civile.

Astfel, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ. autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi a celor decizorii aşa încât, o chestiune litigioasă dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces dar a cărei dezlegare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu poate fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi care vizează prioritatea răspunderii civile contractuale faţă de răspunderea civilă delictuală precum şi problema solidarităţii răspunderii recurentei pârâte UAT Oraş Buftea, în contextul în care aceasta nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate şi că recursurile declarate sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., cu obligarea recurenţilor la plata sumei de 8.240,20 RON către intimata-reclamantă S.C. A. S.A., cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul B. şi de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Buftea prin primar împotriva deciziei nr. 1106A din 10 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenţii-pârâţi B. şi Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Buftea prin primar la plata sumei de 8.240,20 RON către intimata-reclamantă S.C. A. S.A., cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 mai 2022.