Restitution of archaeological artifact: distinction between state custody and administrative management under cultural heritage law

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Deliberând, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 februarie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Muzeul Naţional de Istorie a României şi Ministerul Culturii şi Cultelor - Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului de rang 1 la restituirea artefactului arheologic "B." (cunoscut şi sub denumirea de B. sau C.) şi obligarea pârâtului de rang 2 la emiterea avizului necesar în vederea restituirii artefactului. În subsidiar, a solicitat să se dispună obligarea pârâtului de rang 1 să îi lase în deplină proprietate şi posesie artefactul arheologic "B.".

Prin încheierea din 22 iunie 2015, tribunalul a admis în principiu cererea de arătare a titularului dreptului, fiind introdus în cauză Statul Român prin Ministerul Culturii, ca intervenient în nume propriu.

Prin încheierea din 21 septembrie 2015, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii cu privire la capetele 1 şi 3 de cerere; a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, prin Ministerul Culturii; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, ca neîntemeiată; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Primul ciclu procesual

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 772 din 6 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Muzeul Naţional de Istorie a României şi Ministerul Culturii şi cu intervenientul în nume propriu Statul Român prin Ministerul Culturii.

A respins capetele 1 şi 3 de cerere, formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtul Muzeul Naţional de Istorie a României a sumei de 6.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 638A din l8 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active.

A admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 772 din 6 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată în sensul că a fost admisă, în parte, cererea formulată în principal şi obligaţi pârâţii Muzeul Naţional de Istorie a României şi Statul Român reprezentat de Ministerul Culturii să restituie reclamantei artefactul arheologic "B.".

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale încheierilor premergătoare.

4. Decizia pronunţată în recurs

Dosarul a fost iniţial înregistrat pe rolul secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin încheierea nr. 735 din 2 aprilie 2019, secţia a II-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a recursurilor în favoarea secţiei I civile.

Prin decizia civilă nr. 456 din 19 februarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă au fost admise recursurile declarate de intervenientul în nume propriu Statul Român reprezentat prin Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi de pârâţii Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi Muzeul Naţional de Istorie a României împotriva deciziei civile nr. 638 A din 18 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

A fost casată decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Al doilea ciclu procesual

5. Decizia pronunţată în rejudecarea apelului

Apelul a fost reînregistrat la 1 aprilie 2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub dosar nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 1406 A din 28 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesual active.

S-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 772 din 6 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi s-a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a admis, în parte, cererea formulată în principal.

A fost obligat pârâtul Muzeul Naţional de Istorie a României şi intervenientul în nume propriu Statul Român reprezentat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale să restituie reclamantei artefactul arheologic "B.".

S-a înlăturat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Intimatul-pârât Muzeul Naţional de Istorie a României şi intimatul-intervenient în nume propriu Statul Român reprezentat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale au fost obligaţi la plata către apelantă a sumei de 5.950 RON, cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reprezentate de onorariu de avocat.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1406 A din 28 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâtul Ministerul Culturii şi intervenientul în nume propriu Statul Român prin Ministerul Culturii, respectiv pârâtul Muzeul Naţional de Istorie a României au declarat recurs.

6.1 Recurentul-pârât Muzeul Naţional de Istorie a României a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a prezentat pe larg istoricul cauzei şi considerentele primei instanţe şi ale instanţei de apel, iar în ceea ce priveşte criticile de nelegalitate a arătat că acestea se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a arătat că, în rejudecare, contrar îndrumărilor Înaltei Curţi, instanţa de apel nu a dat un răspuns specific şi explicit tuturor argumentelor esenţiale şi distincte pentru dezlegarea cauzei, respectiv dacă nota contabilă are la bază documente justificative, dacă conturile invocate şi prezentate fac dovada achiziţionării bunului cultural de către stat şi dacă înscrisurile contabile prezentate respectau dispoziţiile legale din acea perioadă.

Nu se motivează de ce sunt înlăturate opiniile de specialitate ale experţilor contabili-financiari cu privire la operaţiunile financiar-contabile, considerându-se că s-a expus doar o presupunere cu privire la situaţia unei valori înregistrată într-o notă de contabilitate.

În privinţa adreselor D.. motivarea este contradictorie, deoarece perioada când E. a fost titularul unui libret de economisire (31 decembrie 1983 - 30 noiembrie 2005) este ulterioară perioadei în care statul a achiziţionat şi înregistrat bunul cultural.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, deşi acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 182/2000, tribunalul a constatat că pârâtul Muzeul Naţional de Istorie a României a făcut dovada că bunul revendicat nu era în custodie, ci în administrare, respingând acţiunea întrucât nu a putut face obiectul unei acţiuni în revendicare pe legea specială.

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 182/2000, analizând un bun care se afla în proprietatea statului şi în administrarea Muzeului Naţional de Istorie a României ca un bun aflat în custodie.

Analizând natura juridică a dreptului de proprietate al statului şi a dreptului de administrare al muzeului, instanţa de apel, deşi nu a fost învestită cu o acţiune în constatarea nulităţii sau anulării actului administrativ, a făcut o interpretare greşită, ajungând la concluzia eronată că bunul se afla în custodia muzeului, iar nu în administrarea sa.

În opinia experţilor, documentele depuse la dosar sunt documente justificative care respectă condiţiile legale în ceea ce priveşte aprecierea unui document ca fiind justificativ, indicând în mod clar şi corect toate elementele de identificare. Concluzia expertului referitor la dreptul de proprietate a fost aceea că documentele prezintă o justificare financiar-contabilă a existenţei dreptului de proprietate a statului, contul contabil 01 fiind numai cu privire la bunurile ce reprezintă proprietatea statului şi care sunt date în administrarea diferitelor instituţii.

Recurentul a mai arătat că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la dispoziţia nr. 402 din 6 iunie 1978 şi a interpretat greşit "nota de contabilitate". Astfel, instanţa a preluat definiţia notei de contabilitate ca fiind un document justificativ de înregistrare în contabilitatea sintetică şi analitică, de regulă pentru operaţiile care nu au la baza documente justificative (precum stornări, repartizare profit, constituire provizioane şi ajustării pentru depreciere sau pierdere de valoare), această trăsătură fiind caracteristică oricărei note contabile, inclusiv notei de contabilitate nr. x din 16 iunie 1978 întocmită de Muzeului Naţional de Istorie a României.

Această interpretare nu a ţinut cont de concluziile expertizei contabile, care a stabilit că nota nr. x din 6 iunie 1978 are la bază documente justificative în sensul că respectă condiţiile legale ale documentelor justificative, având număr, precum şi menţiuni cu privire la unitatea care l-a întocmit şi înregistrat, valoarea operaţiei efectuate, denumire şi dimensiuni.

Recurentul-pârât a arătat că nota de contabilitate nr. x din 16 iunie 1978 nu are caracter secundar, nu este o notă care serveşte pentru operaţiunile care nu au la bază documente justificative (stornări, repartizare profit, constituire provizioane şi ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare etc.) cum eronat a interpretat instanţa de apel, ci este o notă contabilă cu ajutorul căreia se înregistrează în contabilitate o operaţiune economico-financiară întocmită pe baza documentelor justificative care atestă efectuarea acesteia.

În concluzie, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile de drept material, respectiv dispoziţiile Legii nr. 182/2000 referitoare la posibilitatea de a se revendica bunurile mobiliare depuse în custodie, în măsura în care s-a făcut dovada că muzeul are în administrare bunul revendicat - "B.".

6.2 Recurentul-pârât Ministerul Culturii şi recurentul-intervenient în nume propriu Statul Român prin Ministerul Culturii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii au prezentat detaliat situaţia de fapt şi au expus considerentele instanţelor de fond.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate, au arătat că se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, analizând un bun care se află în proprietatea statului şi în administrarea muzeului drept un bun aflat în custodie.

Raţionamentul în baza căruia instanţa de apel a apreciat că bunul a fost predat de proprietar în custodie muzeului nu se bazează pe nicio probă. Instanţa de apel se contrazice când citează legea în vigoare la data achiziţionării bunului - Legea nr. 63/1974, care prevedea la art. 16 alin. (2) că statul putea dobândi bunul în cauză prin achiziţie. Acesta a şi fost temeiul legal al dobândirii de către stat a bunului, iar nu depunerea lui în custodie, aşa cum greşit şi fără nicio probă a reţinut instanţa de apel.

Soluţia dată este greşită şi contrazisă de faptul că la 23 martie 1978, prin procesul-verbal nr. x, B. intră în custodia Muzeului de Istorie a Republicii Socialiste România nu în vederea conservării, ci în vederea achiziţionării, la rubrica "am predat" figurând ofertantul E..

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei potrivit cărora statul a preluat bunul în mod abuziv, existând la dosar dovada că autorul reclamantei a făcut o ofertă (manifestare de voinţă unilaterală) de vânzare a bunului către Statul Român pentru suma de circa 500.000 RON.

Din analiza cererii nr. x din 15 mai 1974, dl E. oferă spre cumpărare Muzeului de Istorie al RSR piesa numită "B.", piesă care provine din moştenirea lăsată de bunicul său F., fost consul al Franţei la Iaşi în timpul Unirii Principatelor. În adresă se menţionează că, în afară de valoarea sentimentală, această piesă nu reprezintă altă importanţă, având valoare universală, fiind oferită Muzeului de Istorie a RSR pentru a deveni astfel bun al întregului popor şi pentru a putea fi valorificat în folosul culturii româneşti. Or, nu se poarte concluziona peste voinţa vânzătorului atât de clar exprimată.

Dimpotrivă, s-a probat că autorul bunului i-a oferit artefactul Muzeului de Istorie, spre a fi achiziţionat, suma cerută fiind una orientativă. Suma de circa 500.000 RON a fost solicitată cu titlu de recompensă, iar nu ca preţ, pentru a fi reţinut în ipoteza încheierii unui act de vânzare-cumpărare. Nu trebuie neglijată nota din de 25 octombrie 1974, conform căreia s-a ajuns la o înţelegere între comisia de achiziţie a "B." şi dl E. cu privire la achiziţionarea B. pentru suma de 250.000 RON de către Muzeul Naţional de Istorie a României.

În concluzie, faţă de probele administrate, tribunalul a reţinut corect, spre deosebire de instanţa de apel în rejudecare, că reclamanta nu justifică un titlu valid şi actual, opozabil statului, care să confirme dreptul acesteia de proprietate asupra artefactului arheologic "B.". Este greşită aprecierea că din probele administrate nu rezultă plata preţului, câtă vreme sarcina probei este a reclamantei, care nu justifică în niciun fel neplata sumei. Or, câtă vreme pârâtul a probat că a achiziţionat bunul, instanţa nu putea să soluţioneze cauza în temeiul art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, întrucât nu poate să conchidă că bunul a fost dat în custodie, câtă vreme acesta a fost achiziţionat de muzeu.

Astfel fiind, constatând neîndeplinirea condiţiilor impuse pentru revendicarea mobiliară de C. civ. şi de legile speciale invocate, respectiv de Legea nr. 182/2000 şi Legea nr. 213/1998, tribunalul a decis corect că cererea reclamantei este neîntemeiată.

Instanţa de apel a făcut, în mod greşit, aplicarea dispoziţiilor art. 93 alin. (1) din Legea specială nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, motiv pentru care solicită admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de fond.

În drept, cererea se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză

La 16 iunie 2021 recurentul-pârât Muzeul Naţional de Istorie a României a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurenţii Ministerul Culturii şi Statul Român prin Ministerul Culturii, comunicată, prin care a arătat că punctul de vedere al acestor recurenţi coincide cu punctul său de vedere.

La 23 iunie 2021 intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind temeinică şi legală.

La 29 iunie 2021 recurenţii Ministerul Culturii şi Statul Român prin Ministerul Culturii au depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Muzeul Naţional de Istorie al României, precizând că este incorectă susţinerea din cuprinsul întâmpinării depuse de recurentul-pârât (din cuprinsul ultimei pagini), potrivit căreia muzeul este doar custode al bunului revendicat.

La 7 iulie 2021 recurentul-pârât Muzeul Naţional de Istorie a României a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, solicitând înlăturarea apărărilor formulate şi admiterea motivelor sale de recurs, astfel cum au fost formulate.

La 12 iulie 2021 recurenţii Ministerul Culturii şi Statul Român prin Ministerul Culturii au depus, de asemenea, răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, solicitând înlăturarea apărărilor formulate de către aceasta.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 martie 2022 completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de pârâtul Ministerul Culturii şi de intervenientul în nume propriu Statul Român prin Ministerul Culturii, respectiv de pârâtul Muzeul Naţional de Istorie a României împotriva deciziei nr. 1406 A din 28 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de către recurentul pârât MNIR, Inalta Curte apreciază că este nefondat.

Susţine recurentul că, la rejudecarea cauzei după casarea cu trimitere, încălcând caracterul obligatoriu al îndrumărilor date de ICCJ prin decizia nr. 456/19.02.2020, instanţa de apel nu a oferit un răspuns specific şi explicit tuturor argumentelor esenţiale şi distincte pentru dezlegarea cauzei, uneori reluând aceeaşi motivare din prima decizie pronunţată în apel.

Înalta Curte reţine că, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate(în acest sens fiind, spre exemplu şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României).

Ca urmare, acest motiv de casare este incident în condiţiile în care hotărârea supusă recursului este nemotivată în raport cu elementele esenţiale ale cauzei şi în lipsa cărora controlul judiciar este imposibil a se efectua, iar nu realativ toate susţinerile şi apărările formulate de părţi ceea ce înseamnă că, potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, după cum nici nemulţumirea recurentului pârât referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile legale incidente nu echivalează cu lipsa motivării.

Recurentul pârât invocă faptul că instanţa de apel a oferit aceeaşi motivare din prima hotărâre pronunţată, cu privire la analiza notei contabile, la concluziile experţilor contabili financiari şi la relaţiile comunicate de D., fără a răspunde explicit argumentelor MNIR, respectiv dacă nota contabilă are la bază documente justificative, dacă situaţia conturilor face dovada achiziţionării de către Statul român al bunului cultural sau dacă înscrisurile contabile prezentate de pârât respectau dispoziţiile legale din acea perioadă. De asemenea, susţine recurentul şi că nu se motivează de ce sunt înlăturate opiniile formulate de către experţii contabili financiari iar în privinţa adreselor D., concluzia şi motivarea sunt contradictorii, deoarece perioada când E. a fost titularul unui libret de economisire (în perioada 31.12.1983 - 30.11.2005) este ulterioară perioadei în care Statul român a achiziţionat şi înregistrat bunul cultural.

Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt nefondate în condiţiile în care, instanţa de apel a arătat că documentul reprezentat de Nota de contabilitate nr. x/16.06.1978 este un înscris care nu are aptitudinea de a constitui o dovadă privind achiziţionarea B. de către instituţiile statului sau privind plata efectivă a unei sume de 150.000 RON către E., iar concluziile expertului contabil ce a efectuat expertiza la judecata cauzei în primă instanţă, concluzii cărora li s-a acordat eficienţă prin sentinţa apelată, nu pot suplini lipsa unor dovezi pertinente şi concludente care să ateste faptul că s-a perfectat convenţia translativă de proprietate pe care intimaţii o afirmă. În opinia curţii de apel, competenţele expertului judiciar sunt limitate, conform art. 330 alin. (1) din C. proc. civ., la exprimarea unui punct de vedere specializat cu privire la împrejurări de fapt iar relaţiile transmise de D. prin adresele nr. x/22.12.2017, nr. y/22.03.2018 şi nr. w/19.04.2018, din care rezultă că numitul E. a fost titular al unui libret de economisire doar în perioada 31.12.1983-30.11.2005, perioadă în care nu au fost depuse sume de bani pe acest libret . nu conduc la concluzia că bunul cultural "B." ar fi intrat în patrimoniul statului, prin plata vreunui preţ acceptat de către numitul E..

Prin urmare, chiar dacă din perspectiva recurentului pârât MNIR, modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să răspundă argumentelor invocate nu este mulţumitoare, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul nerespectării de către aceasta a exigenţelor impuse de prevederile art. 425 C. proc. civ.

Se constată însă întemeiat motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ce vizează aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, astfel cum a fost invocat de pârâtul Ministerul Culturii şi de intervenientul în nume propriu Statul Român prin Ministerul Culturii, precum şi de pârâtul Muzeul Naţional de Istorie a României.

Pentru a se reţine astfel, analiza realizată în recurs de către Înalta Curte are ca punct de plecare cadrul normativ incident la momentul predării bunului mobil, respectiv Legea nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional al RSR, care în art. 16 dispunea următoarele:

"În vederea mai bunei păstrări, conservări şi valorificări ştiinţifice şi cultural-educative, anumite bunuri din patrimoniul cultural naţional care prezintă interes excepţional, pot fi trecute în proprietatea statului, prin decret prezidenţial, la propunerea Comisiei Centrale de Stat a Patrimoniului Cultural Naţional şi cu plata despăgubirilor corespunzătoare.

Statul poate dobîndi bunuri din patrimoniul cultural naţional prin donaţii sau prin achiziţionarea lor la preţurile stabilite de Comisia Centrală de Stat a Patrimoniului Cultural Naţional.

Deţinătorii de bunuri din patrimoniul cultural naţional, persoane fizice, culte religioase sau organizaţii obşteşti, care nu îndeplinesc obligaţiile prevăzute la art. 14, sînt datori să le încredinţeze în custodie statului prin muzeele, colecţiile şi bibliotecile menţionate la art. 13 lit. a), care sînt obligate să le primească, să le conserve, restaureze şi păstreze."

Aşadar, în privinţa bunurilor din patrimoniul cultural naţional deţinute de persoane fizice, statul avea posibilitatea:

- fie de a le prelua în proprietate, în una dintre cele trei modalităţi prevăzute de lege, respectiv: prin preluare cu plata unei despăgubiri corespunzătoare, prin donaţii sau prin achiziţionare la preţul stabilit de Comisia Centrală de Stat;

- fie de a le prelua în custodie, în vederea conservării, restaurării şi păstrării.

Dacă în prima ipoteză expusă, statul dobândea chiar dreptul de proprietate asupra bunurilor, prin preluarea în custodie acesta devenea un simplu detentor care avea obligaţia restituirii acestora, fiind de principiu caracterul unilateral al custodiei generat de faptul că în raportul juridic născut între părţi, doar custodele se obligă, acesta trebuind să păstreze bunul şi să-l restituie în natură, la termen sau la solicitarea proprietarului.

Darea în custodie, astfel cum era reglementată în Legea nr. 63/1974, viza însă o situaţie particulară în care proprietarul însuşi era ţinut să predea în custodie un bun aparţinând patrimoniului cultural, în condiţiile în care nu putea respecta obligaţiile stabilite de lege. Obligaţiile impuse de art. 14, a căror nerespectare atrăgea îndatorirea deţinătorilor de a remite în custodia statului bunurile aparţinând patrimoniului cultural, se refereau la asigurarea protejării şi securităţii acestora, la asigurarea condiţiilor de conservare vizând un microclimat corespunzător şi spaţii salubre, la restaurare, precum şi la asigurarea măsurilor necesare pentru prevenirea distrugerii lor, prin supraveghere permanentă.

Prin urmare, din perspectiva legii speciale, conţinutul raportului juridic generat de darea în custodia statului era constituit pe de o parte, din obligaţia proprietarului de a preda bunul, în situaţia în care nu avea posibilitatea de a respecta cerinţele stabilite de lege în ceea ce priveşte modalitatea de păstrare şi conservare a acestuia şi, pe de altă parte, din obligaţiile custodelui de a păstra şi de a restitui respectivul bun.

Aceasta a fost şi raţiunea pentru care Legea nr. 182/2002 a dispus în art. 93 alin. (1), ca bunurile culturale mobile depuse în custodia unor instituţii publice după data de 31 decembrie 1947, să fie restituite de către instituţiile deţinătoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.

Or, în aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 instanţa de apel avea obligaţia de a tranşa două aspecte, respectiv acela vizând voinţa proprietarului la momentul predării de a da în custodie, în vederea păstrării şi conservării bunul mobil a cărui restituire se solicită, precum şi cel referitor la calitatea de instituţie deţinătoare în sensul legii a celui obligat la restituire, calitate rezultată din faptul că stăpâneşte bunul în temeiul dării în custodie.

1. În acest cadru legal, cu privire la stabilirea voinţei proprietarului la momentul predării bunului, se reţine că prin adresa înregistrată la Muzeul Naţional de Istorie sub nr. x/15.05.1974 proprietarul E. oferă muzeului spre cumpărare/achiziţionare piesa B., solicitând drept contravaloare suma de aproximativ 500.000 RON determinată, după cum menţionează acesta, de necesităţi materiale cărora trebuie să le facă faţă.

Această ofertă de vânzare transmisă de proprietarul artefactului arheologic determină statul român să iniţieze procedura de achiziţionare, potrivit prevederilor Legii nr. 63/1974. În acest sens, la data de 18.05.1974 a avut loc şedinţa lărgită a Comisiei de achiziţii a Muzeului Naţional de Istorie în care s-a pus în discuţie oferta de achiziţionare, s-a estimat o sumă de 200.000 RON drept contravaloare, s-a luat act de faptul că proprietarul doreşte o locuinţă şi o sumă de bani suplimentară ca pensie viageră, s-a propus expertizarea piesei, concluzionându-se în sensul realizării cumpărării acesteia. Drept urmare, la data de 15.10.1974 a fost realizat de către Institutul de Izotopi Stabili - Universitatea Babeş Bolyai Cluj, Raportul de analiză fizică care atestă autenticitatea bariletului. Nota Muzeului Naţional de Istorie din 11.02.1975 consemnează că la data de 25.10.1974 s-a prezentat în faţa Comisiei de achiziţii proprietarul piesei care a arătat că a rezolvat problema locuinţei şi că doreşte contravaloarea piesei numai în bani, convenindu-se ca această sumă să nu depăşească 250.000 RON.

Propunerea de achiziţionare a bariletului la un preţ care să nu depăşească suma de 250.000 RON convenită cu proprietarul acestuia a fost transmisă Comisiei Centrale de Stat a Patrimoniului Cultural Naţional căreia îi revenea, potrivit Legii nr. 63/1974, sarcina de a stabili preţul de achiziţie sau valoarea despăgubirii pentru bunurile care sunt propuse sau oferite spre a fi trecute în proprietatea statului. Prin Nota din 6.10.1977 se consemnează că la şedinţa din 30.06.1977, Comisia Centrală de Stat a Patrimoniului Cultural Naţional a dezbătut preţul fiecărui bun propus pentru achiziţionare şi a decis un preţ de 200.000 RON pentru cumpărarea bariletului.

Ulterior, prin adresa nr. x/19.11.1977 Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste solicită Guvernului, în aplicarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 63/1974 privind achiziţionarea de bunuri care fac parte din patrimoniul cultural, aprobarea achiziţionării din bugetul alocat cu această destinaţie, la propunerea Comisiei Centrale de Stat, a mai multor bunuri de valoare excepţională, între care figura şi B. la preţul de 200.000 RON.

Notele din 28.02.1978 şi din 3.03.1978 atestă continuarea negocierilor cu privire la preţul de 200.000 RON şi convenirea cu proprietarul E. "ca expresie definitivă a pretenţiilor sale", asupra sumei de 150.000 RON. Totodată, a fost propusă atribuirea cu chiriei din fondul locativ de stat a unui spaţiu corespunzător de locuit pentru familia proprietarului.

Finalmente, după cum rezultă din procesul-verbal nr. x/23.03.1978, proprietarul E. a predat în custodie Muzeului Naţional de Istorie al RSR, în vederea achiziţionării de către statul român a B..

Aşadar, reţinând că la momentul încheierii procesului-verbal nr. x/23.03.1978 voinţa proprietarului a fost aceea de a preda bunul în custodie, doar în vederea păstrării şi conservării, iar nu pentru înstrăinare, instanţa de apel a ignorat faptul că, pe de o parte, există consemnată manifestarea expresă şi scrisă a acestuia de a oferi spre vânzare piesa arheologică, iar pe de altă parte, că întreaga procedură administrativă de expertizare şi evaluare a bunului realizată conform prevederilor legale în vigoare la acea dată, inclusiv negocierile asupra cuantumului şi modalităţii de plată a contravalorii acestuia, derulate în perioada 1974-1978, precum şi convenirea asupra preţului final de 150.000 RON, relevă acordul părţilor de a încheia o convenţie de vânzare-cumpărare.

De altfel, dacă în urma tuturor acestor demersuri, oferta de vânzare nu ar fi fost fermă sau preţul stabilit nu ar fi fost acceptat de către proprietar, nu s-ar fi justificat nici predarea bunului, cu atât mai mult cu cât aceasta s-a realizat, aşa cum rezultă expres din conţinutului procesului-verbal din 23.03.1978, în scopul achiziţionării acestuia de către stat.

2. Dintr-o altă perspectivă, dispoziţiile art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 a căror aplicabilitate a fost reţinută de către instanţa de apel, dispun ca restituirea bunurilor preluate în custodie să se realizeze de către instituţiile deţinătoare, aspect ce implică verificarea calităţii de deţinător în custodie sau de custode a părţilor obligate la restituire.

Prin urmare, un aspect esenţial în soluţionarea cauzei îl constituie stabilirea naturii juridice a titlului în baza căruia intimaţii pârâţi MNIR şi respectiv, Satul român deţin bunul.

Recurenţii reclamanţi au invocat prin motivele de recurs faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 182/2002, analizând un bun care se află în proprietatea statului şi în administrarea MNIR ca şi cum ar fi un bun aflat în custodie, ignorând Dispoziţia nr. 402/06.06.1978 privind transferul dreptului de administrare a B. către Muzeul de Istorie a RSR şi mai apoi înregistrarea acestuia ca mijloc fix în contabilitatea muzeului, conform Notei de contabilitate nr. x/16.06.1978.

Criticile formulate de recurenţii intimaţi în acest sens sunt justificate, instanţa de apel reţinând greşit că dispoziţia privind transferul bunului în litigiu în administrarea pârâtului MNIR nu reprezintă o exercitare a prerogativei dreptului de proprietate de către stat ci a fost dată în vederea conservării, pe considerentul că din probele administrate nu rezultă plata preţului, subsecvent momentului predării prin procesul-verbal nr. x/23.03.1978.

Or, Dispoziţia nr. 402/06.06.1978 privind transmiterea dreptului de administrare, din patrimoniul Consiliului Culturii în cel al Muzeului Naţional de Istorie, a fost emisă în temeiul Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului şi a Decretului nr. 442/1977 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, fiind un act administrativ de transfer al dreptului de administrare privit ca dezmembrământ al dreptului de proprietate a statului, şi a cărui legalitate nu a fost contestată.

Prin urmare, natura juridică şi efectele produse de Dispoziţia nr. 402/06.06.1978 sunt cele care rezultă din prevederile legale în baza cărora a fost emisă, şi anume, de act administrativ de autoritate prin care dreptul de administrare asupra B., bun aflat în proprietatea publică a statului, este transmis din patrimoniul Consiliului Culturii în cel al Muzeului Naţional de Istorie.

Pe de altă parte, dacă bunul ar fi fost primit şi ar fi rămas exclusiv în custodia Muzeului de Istorie, nu s-ar fi justificat demersul acestuia concretizat în adresa nr. x/27.03.1978 prin care a transmis către Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste procesul-verbal nr. x/23.03.1978 de primire în custodie în vederea achiziţionării a B. şi a solicitat ca după achiziţionare, să fie informat pentru a putea întocmi documentele de intrare a acestui obiect în patrimoniul său.

Ca atare, chiar şi presupunând că bunul ar fi fost remis iniţial în custodie în baza procesului-verbal nr. x/23.03.1978, ulterior a intervenit Dispoziţia nr. 402/1978 prin care i-a fost acordat deţinătorului dreptul de administrare, dispoziţie care nu a fost contestată. În acest context, aspectul referitor la plata preţului, reţinut de către instanţa de apel ca având caracter decizoriu în stabilirea efectelor Deciziei nr. 402/06.06.1978, reprezintă un element extrinsec şi nerelevant în analiza naturii juridice şi efectelor acestui act administrativ.

Din această perspectivă, instanţa de apel în mod nelegal a lipsit de eficienţă juridică un act administrativ translativ al dreptului de administrare, tranşând greşit problema titlului recurentului pârât MNIR,acesta deţinând bariletul în calitate de titular al dreptului de administrare, în temeiul Dispoziţiei nr. 402/1978 şi nu în calitate de custode/deţinător, în baza procesului-verbal nr. x/23.03.1978 de dare în custodie în vederea achiziţionării de către stat.

În privinţa titlului statului asupra bunului în litigiu, instanţa de apel a reţinut că dovada transferului dreptului de proprietate nu poate fi realizată cu înregistrările contabile de la acea dată, aşa încât pentru că nu s-a probat plata vreunui preţ care să fi fost acceptat de autorul reclamantei, dreptul de proprietate asupra B. a rămas în patrimoniul lui E. şi ulterior predării acestuia în custodie către Muzeul de Istorie.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, între părţi au existat negocieri urmate de un acord de voinţă cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra bunului la un preţ de 150.000 RON, aşa încât convenţia de vânzare - cumpărare a fost încheiată în mod valabil, dovada plăţii preţului fiind ataşată doar executării obligaţiei cumpărătorului.

Totodată, în decizia nr. 456/19.02.2020 pronunţată de către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, s-a reţinut că, faptul că pârâţii nu deţin o dovadă a plăţii în sensul de chitanţă liberatorie, în considerarea modalităţii în care s-a realizat plata pretinsă, impunea valorificarea probatoriului specific transferului din cont al sumei pretinse, cu atât mai mult cu cât, din relaţiile comunicate de D.- singura instituţie abilitată la acea epocă prin intermediul căreia se puteau realiza plăţi - nu rezultă inexistenţa documentelor de plată ci doar că acestea nu au fost păstrate în arhiva proprie.

Ca urmare, în rejudecare instanţa de apel a apreciat greşit că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă existenţa unui act justificativ referitor la plata sumei de 150.000 RON către E., autorul reclamantei iar concluziile raportului de expertiză nu pot suplini lipsa unor dovezi pertinente şi concludente care să ateste faptul că s-a perfectat convenţia translativă de proprietate pe care intimaţii o afirmă.

Inalta Curte reţine că Nota de contabilitate nr. x/16.06.1978 şi documentul justificativ intitulat "Documentul cumulativ privind ziua de 16.06.1978" care a stat la baza întocmirii acesteia, sunt documente contabile care, potrivit raportului de expertiză contabilă realizat în cauză, au fost emise cu respectarea prevederilor legale în vigoare şi care, coroborate cu conţinutul Dispoziţiei nr. 402/06.06.1978 sunt în măsură să releve faptul că operaţiunile şi înregistrările contabile realizate vizează transferul dreptului de administrare a B. către Muzeul de Istorie al R.S. România şi mai apoi înregistrarea acestuia ca mijloc fix în contabilitatea acestuia.

Referitor la dreptul de proprietate al statului, conform expertizei contabile, respectivele documente prezintă o justificare financiar contabilă a existenţei dreptului de proprietate al statului, contul contabil 01 vizând exclusiv bunurile ce reprezintă proprietatea statului şi care sunt date în administrare diferitelor instituţii. Totodată, menţiunile referitoare la valoarea mijloacelor fixe printre care şi suma de 150.000 RON reprezentând cheltuieli muzeistice vin să confirme susţinerile statului în sensul achiziţionării bunului la această valoare.

În acelaşi sens poate fi reţinută şi Nota aferentă şedinţei din 6.07.1978 a Muzeului Judeţean Braşov care conţine propunerea de achiziţionare a unei colecţii de lepidopere, la preţul stabilit de Comisia Centrală la suma de 21.800 RON, precum şi precizarea că din bugetul total alocat pe anul 1978 s-a cheltuit până la acea dată doar suma de 150.000 RON pentru procurarea B..

Prin urmare, în acest context factual şi juridic Înalta Curte apreciază că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 s-a realizat în mod eronat de către instanţa de apel, aşa încât, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va admite recursurile, va casa decizia şi va trimite spre rejudecare, impunându-se verificarea îndeplinirii condiţiilor reglementate de art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 cu privire la voinţa autorului reclamantei la momentul încheierii procesului-verbal nr. x/23.03.1978 precum şi la calitatea recurenţilor pârâţi de instituţii deţinătoare în sensul legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtul Ministerul Culturii şi de intervenientul în nume propriu Statul Român prin Ministerul Culturii, respectiv de pârâtul Muzeul Naţional de Istorie a României împotriva deciziei nr. 1406 A din 28 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 mai 2022.