Revolution-era Tort Claim for €1M Rejected as Time-Barred; Appeal Dismissed

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la data de 28.12.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 192, 194-195 C. proc. civ. art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864, precum şi celelalte dispoziţii legale la care s-a făcut referire în acţiune.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia netimbrării, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi a solicitat respingerea acţiunii.

2. Sentinţa Tribunalului Timiş

Prin sentinţa nr. 882/PI/12.05.2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins acţiunea, ca prescrisă.

3. Decizia Curţii de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 191/12.10.2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. reclamantul A..

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, în cauză nu s-a invocat un amalgam de dispoziţii legale din materia prescripţiei, ci au fost expuse argumentele pentru care în cauză nu este incidentă această excepţie, pornind de la analiza Decretului nr. 167/1958 şi precizându-se că termenul de prescripţie curge odată cu soluţia de clasare pronunţată în dosarul nr. x/2014. Raportat la momentul menţionat, în cauză nu este incident Decretul nr. 167/1958, însă analiza incidenţei excepţiei de prescripţie a plecat de la acest act normativ. Sub acest aspect, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit inclusiv dispoziţiile privind principiul neretroactivităţii legii civile.

Întrucât instanţa de apel preia apărările pârâtului cu privire la trimiterile în judecată care ar fi decisive în stabilirea incidenţei excepţiei prescripţiei, fără a prezenta argumente proprii, în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Mai mult, nu se precizează în ce măsură persoana reclamantului are legătură cu acele trimiteri în judecată şi condamnări, dacă a făcut parte din proces, dacă persoanele respective au fost realmente vinovate ori au fost doar nişte prepuşi care au acţionat la comanda fostului preşedinte B.. Existenţa acelor condamnări nu echivalează cu o cunoaştere a autorului faptelor petrecute în perioada relevantă, nefiind făcute sincronizări clare şi determinante, neindicându-se cu precizie faptele.

De asemenea, instanţa de apel face o interpretare şi aplicare greşită a noţiunii de autoritate de lucru judecat, în sensul că menţionează condamnarea şi executarea fostului preşedinte din data de 25.12.1989, indicând că s-ar fi cunoscut încă de atunci cine este autorul faptei, în condiţiile în care respectivul proces a fost unul care nu a respectat garanţiile procesuale în vigoare, a fost imposibilă constituirea de parte civilă şi nu s-a cunoscut în mod exact care este motivul condamnării şi executării fostului preşedinte.

Inclusiv instanţa de apel a arătat că este imposibil a se cunoaşte, la momentul exercitării violenţelor asupra manifestanţilor, cine au fost autorii faptelor, tocmai acesta fiind motivul pentru care se urmăreşte răspunderea fostului preşedinte, în calitate de comitent. De asemenea, legea dă posibilitatea ca acţiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului, pentru faptele prepuşilor, astfel că instanţa de apel a procedat la o interpretare greşită a normelor de drept din această materie.

A mai arătat recurentul că art. 1394 C. civ. prevede că "În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă". Or, întrucât infracţiunile contra umanităţii şi de genocid sunt imprescriptibile, şi prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală are acelaşi regim juridic.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului. A arătat că hotărârea recurată este legal şi corect motivată, cuprinzând argumentele care au stat la baza pronunţării soluţiei de respingere a apelului reclamantului.

Referitor la modalitatea de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, intimatul-pârât a arătat că, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, în cauză imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage şi imprescriptibilitatea răspunderii civile. Sub acest aspect, intimatul invocă decizia nr. 273/14.02.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi mai multe hotărâri judecătoreşti pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în cauze similare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul critică modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra incidenţei prescripţiei în ce priveşte acţiunea având ca obiect obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul produs datorită rănirii prin împuşcare a recurentului-reclamant în timpul Revoluţiei Române din 1989, respectiv la data de 17.12.1989.

Din perspectiva nemotivării, recurentul arată că instanţa de apel nu dezvoltă argumente proprii în justificarea soluţiei, ci preia apărările intimatului Statului Român şi că în analiza cauzei aceasta face trimiteri la dosare fără legătură cu persoana recurentului.

În ce priveşte aplicarea/interpretarea greşită a normelor de drept material, recurentul arată că în cauză nu este incident Decretul nr. 167/1958, ci dispoziţiile noului C. civ. în materie, iar raportarea la un alt act normativ încalcă principiul neretroactivităţii.

Mai arată recurentul că solicitarea de despăgubiri derivând din prejudicii produse prin infracţiunii contra umanităţii are caracter imprescriptibil (la fel ca şi infracţiunile ce au determinat solicitarea de despăgubiri), iar termenul de prescripţie în cauză a început să curgă de la soluţia de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014, în care acesta a figurat ca parte civilă.

Referitor la modalitatea de motivare a hotărârii, contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că instanţa de apel a justificat soluţia pronunţată cu arătarea motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza acesteia, a expus argumentele pentru care în cauză operează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a indicat normele de drept incidente şi s-a raportat la aspectele deduse judecăţii prin motivele de apel, astfel încât motivul de recurs invocat nu se susţine.

Împrejurarea că în combaterea susţinerii reclamantului în sensul că autorii faptelor petrecute în timpul Revoluţiei din 1989 au rămas necunoscuţi o perioadă semnificativă de timp, instanţa de apel a evocat, cu titlu exemplificativ, o serie de trimiteri în judecată şi de condamnări ale unora dintre participanţii la acest eveniment, nu atrage incidenţa unei nelegalităţi sub forma unor motive străine de natura pricinii aşa cum susţine recurentul, ci reprezintă, eventual, o supraabundenţă de considerente în ceea ce priveşte conturarea şi sublinierea unei anumite situaţii, lipsită de efecte în planul motivului de recurs invocat.

Referitor la dreptul material incident şi la modalitatea în care acesta a fost aplicat sau interpretat, Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Recurentul-reclamant a iniţiat prezentul demers judiciar la data de 28.12.2020, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârşite la nivelul anului 1989, respectiv rănirea prin împuşcare cu prilejul participării la Revoluţia din 1989.

Contrar apărărilor recurentului şi astfel cum în mod corect a stabilit instanţa de apel, la data săvârşirii pretinselor fapte, în materia prescripţiei era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârşirii faptelor prejudiciabile, cât şi din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripţia legii în vigoare la data începutului curgerii termenului.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cale care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din acelaşi act normativ "Termenul de prescripţie este de 3 ani...".

Întrucât învestirea instanţei cu prezenta acţiune în despăgubiri s-a realizat la data de 28.12.2020, pentru fapte produse şi cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune în cauză.

Susţinerilor recurentului în sensul că autorii faptelor ar fi fost cunoscuţi abia la momentul întocmirii dosarului penal în care acesta s-a constituit parte civilă (dosar nr. x/2014) li se opune notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, faptul că prin cererea de chemare în judecată recurentul a indicat în mod expres că represiunea a fost coordonată de către B. (adică cel împotriva căruia se îndreaptă prezenta acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 şi art. 1000 C. civ.), şi nu în ultimul rând faptul că B. a fost condamnat şi executat la sfârşitul lunii decembrie 1989 tocmai pentru faptele expuse de către recurent.

Aceste elemente contrazic susţinerile recurentului cu privire la data cunoaşterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Astfel, acest moment nu este cel indicat de către recurent, respectiv, anul 2014 când s-a constituit dosarul penal nr. x/2014, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat şi executat, fiind, deci, anterior soluţiei de clasare dispusă în dosarul penal menţionat la care recurentul se raportează permanent în apărările sale.

Instanţa de apel nu a analizat autoritatea de lucru judecat a procesului penal intentat dictatorului B., cum greşit susţine recurentul, ci a evidenţiat că prin "...rechizitoriul din data de 05.04.2019 s-a invocat chiar existenţa autorităţii de lucru judecat sub acest aspect, adică al vinovăţiei fostului preşedinte...", citând din actul procedural respectiv, ca un argument în plus al faptului că recurentul cunoştea sau putea să cunoască fapta şi făptuitorul încă din anul 1989.

În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1394 C. civ. privind extinderea aplicării termenului de prescripţie a răspunderii penale şi dreptului la acţiune în răspundere civilă în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă.

Recurentul susţine că, întrucât infracţiunile contra umanităţii sunt imprescriptibile, acelaşi caracter îl va avea şi acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal.

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât ceea ce are relevanţă în dezlegarea problemei prescripţiei în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acţiune, iar nu izvorul acestuia, recurentul făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept.

Obiectul cauzei îl constituie acţiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin actele de cruzime la care acesta a fost supus în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, şi anume la data de 17.12.1989.

Rezultă că prin demersul judiciar se tinde la valorificarea unui drept de creanţă a cărui natură juridică nu poate fi schimbată prin aceea că despăgubirile solicitate decurg din săvârşirea unor fapte ilicite constituind crime împotriva umanităţii, iar împrejurarea dacă pretinsa faptă ilicită constituie o crimă împotriva umanităţii poate avea consecinţe numai sub aspectul prescripţiei răspunderii penale, nu şi a celei civile.

Sub imperiul reglementării anterioare, prescripţia răspunderii penale şi aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituţii de drept autonome, având principii şi reguli proprii. Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage şi imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuala, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este şi infracţiune, prescripţia dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârşirii faptelor ilicite.

Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este şi cel de creanţă valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive (art. 1 alin. (1), iar termenul de prescripţie este de 3 ani (art. 3 alin. (1).

Extinderea caracterului imprescriptibil al răspunderii penale pentru crimele contra umanităţii şi la răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune, ar însemna crearea, de către instanţă, a unei norme de drept, cu depăşirea funcţie jurisdicţionale care presupune exclusiv aplicarea legii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 191 din 12 octombrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 191 din 12 octombrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 mai 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.