Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1001/2022 AI generated

Detention conditions and moral damages: inapplicability of the 10-year limitation for protected persons and sufficiency of the compensatory recidivism remedy to bar civil claims

Case Number Decizia nr. 1001/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, thereby upholding the lower court decisions that partially granted the statute of limitations defense and rejected the remainder of the claim as unsubstantiated, resulting in a total victory for the defendant prison administration. The dispute involved a former inmate seeking 1,000,000 RON in moral damages for inadequate detention conditions, specifically regarding meal service and hygiene, for two distinct periods (2013–2016 and 2018–2019), challenging the first instance's dismissal and the appellate court’s affirmation. The Court held that the plaintiff did not fall under the special 10-year limitation period for victims of torture or persons unable to defend themselves under Article 2518 of the Civil Code, thus applying the standard 3-year statute of limitations under Article 2517, which prescribed the 2013–2016 claims; regarding the 2018–2019 period, the Court ruled that a calculation error in the compensatory recidivism days could be corrected via administrative procedure and that the abrogation of the relevant legal framework (Law No. 169/2017) did not apply retroactively to the specific interval in question, nor did it negate the availability of effective domestic remedies, thereby barring civil delict claims when the statutory compensation mechanism remained applicable.

Legislator headnote

AI generated

art. 1349 alin. (1) C. civ, art. 255 alin. (2) C. proc. civ, art. 2518 C. civ, art. 2517 C. civ, art. 551 din Legea nr. 254/2013, art. 402 C. proc. civ; Detention conditions and moral damages: inapplicability of the 10-year limitation for protected persons and sufficiency of the compensatory recidivism remedy to bar civil claims: Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A..

Keywords

AI generated
moral damages statute of limitations compensation for detention prison administration civil judgment calculation of years of service

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15.12.2020 pe rolul Tribunalului Gorj, secţia I civilă sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Giurgiu, acordarea daunelor morale în cuantum de 1.000.000 RON pentru prejudiciul suferit urmare a condiţiilor de detenţie necorespunzătoare, pentru perioda 16.12.2013-16.05.2016 şi pentru perioada 10.09.2018-19.09.2019.

În drept, au fost invocate, dispoziţiile art. 1349 alin. (1) C. civ.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia de netimbrare, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii.

2. Sentinţa Tribunalului Gorj

Prin sentinţa nr. 47/25.02.2021, Tribunalul Gorj, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 2013-2016; a respins acţiunea, ca neîntemeiată, pentru perioada 2018-2019.

3. Decizia Curţii de Apel Craiova

Prin decizia nr. 275/28.10.2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A..

A arătat recurentul că hotărârea recurată conţine motive contradictorii şi este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul a luat cunoştinţă de prejudiciul suferit după lecturarea cauzei Florea vs. România, respectiv faptul că într-o celulă care deserveşte în acelaşi timp drept cameră şi sală de mese condiţiile de igienă nu pot fi decât deplorabile. Faţă de această împrejurare, dreptul la acţiune nu este prescris.

Recurentul a beneficiat doar teoretic de dispoziţiile Legii nr. 169/2017 (210 zile compensatorii), întrucât a primit amânare la liberarea condiţionată, astfel încât aceste compensaţii nu i-au fost de folos.

Suma de 3000 de euro primită cu titlu de despăgubire la CEDO pentru perioada 16.12.2013-16.05.2016 a vizat supraaglomerarea, lipsa de apă, lipsa iluminatului şi aerului corespunzător, deci nu a fost acordată pentru lipsa unei săli de mese, condiţii precare de igienă, umilinţe şi înjosiri suferite, cum este prezenta acţiune. Pe de altă parte, această sumă este derizorie, raportat la sumele primite de cetăţenii italieni aflaţi în aceeaşi situaţie.

În principal solicită admiterea recursului şi admiterea acţiunii, iar în subsidiar solicită admiterea în parte a recursului, respectiv acordarea daunelor morale pentru perioada 20.03.2019-16.05.2019, întrucât în prezent Legea nr. 169/2017 este abrogată iar recurentul se află în amânarea liberării condiţionate.

Mai arată recurentul că lezarea demnităţii, afectarea valorilor precum sănătatea, integritatea fizică şi psihică, intimitatea vieţii persoanei reprezintă situaţii creatoare de prejudiciu moral, care în mod direct nu pot fi dovedite, însă proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate.

Invocă dispoziţiile art. 251, art. 252 alin. (1), art. 255 alin. (2) C. proc. civ. şi solicită obligarea pârâtului la plata daunelor morale solicitate, fie pe toată perioada de detenţie, fie pentru perioada 20.03.2019-16.05.2019, referitor la care arată că şi instanţa de apel a constatat că există acest drept, dar în mod greşit nu a obligat pârâtul la despăgubiri.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât penitenciarul Giurgiu a invocat excepţia de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de recurs prevăzute de lege, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În mod corect instanţa de apel a constatat că acţiunea este prescrisă în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 16.05.2016, iar în ce priveşte perioada 10.09.2018-18.09.2019, din probele administrate nu a rezultat că recurentul a fost supus unui tratament degradant, având condiţii de cazare similare cu ceilalţi deţinuţi.

În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, recurentul a beneficiat de prevederile Legii nr. 169/2017, având un număr de 210 zile considerate ca executate în baza recursului compensatoriu, iar pentru perioada 16.12.2013-16.05.2016, respectiv 14.09.2018-16.05.2019 a fost despăgubit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu suma de 3000 euro cu titlu de daune materiale, morale şi cheltuieli de judecată, urmare a Hotărârii Pădureanu împotriva României.

Penitenciarul Giurgiu a oferit recurentului condiţii corespunzătoare de detenţie, în cauză neputând fi vorba de supunerea la tratamente inumane sau degradante în sensul art. 3 CEDO.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a solicitat respingerea excepţiei de nulitate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin criticile de nelegalitate deduse judecăţii şi subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul se arată nemulţumit pe de o parte, de modalitatea în care instanţa de apel a dispus cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că în cauză este incident art. 2518 C. civ. care reglementează un termen de prescripţie de 10 ani, situaţie faţă de care acţiunea nu este prescrisă. Pe de altă parte, apreciază că se impune acordarea de despăgubiri pentru perioada 20.03.2019-16.05.2019, referitor la care chiar instanţa de apel a reţinut că nu i-au fost aplicate dispoziţiile din materia recursului compensatoriu.

Referitor la modalitatea de motivare a hotărârii atacate, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs a fost invocat pur formal, nefiind susţinut de argumente care să susţină critica de nelegalitate. Pe de altă parte, hotărârea instanţei de apel respectă rigorile legii în ceea ce priveşte motivarea, respectiv cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, apărările formulate în cauză şi răspunde tuturor aspectelor cu care a fost învestită, situaţie faţă de care în cauză nu este incident motivul de casare invocat.

În ce priveşte interpretarea şi aplicarea normelor de drept material, Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Potrivit art. 2518 C. civ. invocat de către recurent, termenul de prescripţie este de 10 ani, în cazul acţiunilor referitoare la "1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de preacripţie; 2. Repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa; 3. Repararea prejudiciului adus mediului înconjurător."

Prin memoriul de recurs se pretinde că recurentul se află în situaţia prevăzută de pct. 2 teza ultimă a textului legal anterior menţionat, respectiv, prin faptul că se află în starea de detenţie recurentul ar fi o persoană aflată în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, fapt ce ar atrage în cauză termenul de prescripţie specială de 10 ani instituit de această normă.

În susţinerea stării de persoană aflată în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, recurentul afirmă că datorită stării de privare de libertate nu s-a putut opune unor pretinse abuzuri ale pârâtului constând fie în neacordarea zilelor executate suplimentar, potrivit legislaţiei speciale în materie (Legea nr. 169/2017, Legea nr. 254/2013), fie prin condiţiile de detenţie necorespunzătoare în ce priveşte servirea mesei în penitenciar.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 2518 C. civ. nu sunt incidente cauzei pendinte, recurentul nefiind o persoană aflată în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, fapt ce rezultă atât din promovarea prezentului demers judiciar, dar şi din iniţierea unei acţiuni anterioare în urma căreia recurentul a fost despăgubit de CEDO cu acordarea sumei de 3000 euro pentru perioada 16.12.2013-16.05.2016.

Starea de detenţie a unei persoane nu presupune privarea acesteia de drepturile fundamentale recunoscute în plan naţional şi internaţional, printre care se regăsesc dreptul la viaţă, dreptul de a se exprima, de a se apăra, dreptul la un proces echitabil, etc, dovadă în acest sens fiind, aşa cum s-a arătat, chiar iniţiativele procesuale ale recurentului, care nu a fost restricţionat în vreun fel în a-şi valorifica pretenţiile în instanţă.

Calitatea condiţiilor de detenţie sub aspectul invocat în prezenta acţiune (servirea mesei într-un spaţiu şi o modalitate inadecvate) nu se circumscrie unor pretinse abuzuri din partea intimatului împotriva cărora recurentul nu s-ar fi putut opune, câtă vreme acesta a formulat prezenta acţiune în pretenţii, rezultând astfel că nu este împiedicat în a recurge la calea jurisdicţională atunci când apreciază că este cazul.

Prin urmare, faţă de cele arătate, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 2517 C. civ. privind termenul de prescripţie de 3 ani, socotit de la data când recurentul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, respectiv data consumării fiecărei zile de detenţie.

În acest context şi raportat la momentul introducerii acţiunii (11.12.2020), în mod corect au fost constatate ca fiind prescrise pretenţiile aferente perioadei 16.12.2013-16.05.2016, iar susţinerea recurentului în sensul că a realizat că a fost prejudiciat abia la momentul lecturării, cu câteva zile înainte de introducerea acţiunii, a hotărârii CEDO dată în cauza Florea vs România, nu poate fi primită.

Întrucât pentru pretenţiile aferente perioadei 10.09.2018-19.09.2019, instanţa de apel a menţinut soluţie primei instanţe, de respingere a acţiunii, ca neîntemeiată, dar a reţinut că pentru perioada 20.03.2019-16.05.2019 reclamantului nu i-au fost aplicate, dintr-o eroare de calcul, prevederile recursului compensatoriu, recurentul a apreciat că este îndreptăţit să primească despăgubiri pentru această din urmă perioadă, cu argumentul că o astfel de împrejurare este de natură să dovedească fapta ilicită a pârâtului.

Contrar acestor afirmaţii şi pe baza constatărilor de fapt realizate de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că recurentului i-au fost aplicate dispoziţiile recursului compensatoriu pentru perioada 10.09.2018-13.09.2018 şi 17.05.2019-19.09.2019, fiind săvârşită o eroare de calcul în ce priveşte intervalul 20.03.2019-16.05.2019, eroare ce se poate îndrepta în procedura administrativă specifică şi nu reprezintă un aspect de nelegalitate care să conducă la admiterea prezentului recurs.

Prin urmare, recurentul beneficiază de un remediu efectiv de a obţine o reparaţie cu privire la perioada mai sus indicată, consecinţa fiind aceea a înlăturării posibilităţii de a recurge la acordarea de despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, aşa cum a promovat prezentul demers judiciar.

În cauză nu există un drept de opţiune între a cere despăgubiri şi reducerea pedepsei cu închisoarea ca formă de compensare, cum eronat pretinde recurentul, câtă vreme acesta are la dispoziţie, aşa cum s-a arătat, un remediu intern apt să ofere o reparaţie adecvată şi suficientă în cazul constatării încălcării dispoziţiilor art. 3 din CEDO, sub aspectul condiţiilor de detenţie, şi anume recursul compensatoriu reglementat de art. 551 din Legea nr. 254/2013 (preluat şi modificat prin Legea nr. 169/2017), în sensul îndreptării erorii de calcul a zilelor ce se acordă în compensare pentru executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare de detenţie.

Aşadar, despăgubirea la care se referă recurentul se acordă numai dacă victima încălcării art. 3 din CEDO nu poate obţine o reparaţie adecvată într-un alt mod or, în cauză, o astfel de posibilitate există şi este reglementată de lege (care, chiar abrogată fiind, se aplică perioadei de referinţă indicată de către recurent în cererea de chemare în judecată şi care nu a fost constatată ca prescrisă).

De asemenea, recurentul a invocat dispoziţiile art. 251, art. 252 alin. (1) art. 255 alin. (2) C. proc. civ., învederând că situaţia din penitenciare este de notorietate şi de necontestat, ţinând cont şi de condamnările CEDO împotriva României în acest domeniu, iar instanţa de apel trebuia să cunoască, din oficiu, că recursul compensatoriu prevăzut de Legea nr. 169/2017 a fost abrogat.

O astfel de critică nu poate fi primită, întrucât notorietatea condiţiilor din penitenciare şi situaţia condamnării României la CEDO în materie nu conduc, de plano, la admiterea acţiunii, acestea reprezentând aspecte cu caracter general ce nu pot fi sancţionate ca atare de către instanţă.

Contrar afirmaţiilor recurentului, instanţa de apel a reţinut că abrogarea dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 nu produce efecte asupra situaţiei acestuia întrucât textul legal se aplică, în continuare, pentru perioada 24.07.2012-22.12.2019, conform art. III din Legea nr. 240/19.12.2019 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1028/20.12.2019, act normativ care a abrogat Legea nr. 169/2017.

Faţă de cele arătate, rezultă că recurentul are deschisă calea unei acţiuni în despăgubire pentru intervalul 20.03.2019-16.05.2019 numai în măsura în care nu i se va recunoaşte beneficiul recursului compensatoriu, iar dispoziţiile legale în această materie, deşi abrogate, prevăd, în legea de abrogare, aplicarea lor pentru perioada 24.07.2012-22.12.2019 (art. III din legea nr. 240/19.12.2019 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1028/20.12.2019), în care se regăseşte inclusă chiar perioada la care face referire recurentul (20.03.2019-16.05.2019).

În ceea ce priveşte perioada 14.09.2018-19.03.2019, se reţine că recurentul a fost despăgubit în baza hotărârii CEDO Pădureanu şi alţii vs România din 16.05.2019, situaţie faţă de care acesta nu mai poate emite pretenţii care să privească perioada respectivă, întrucât s-ar ajunge la o dublă reparaţie, fiind fără relevanţă nuanţarea la care se referă recurentul în sensul că acea despăgubire a vizat alte aspecte ale condiţiilor de detenţie respectiv, supraaglomerarea, lipsa accesului la apă, lipsa iluminatului şi aerului corespunzător, în timp ce în prezenta acţiune se invocă lipsa unei săli de mese şi condiţii precare de igienă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 275 din 28 octombrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 275 din 28 octombrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 mai 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.