Damages for loss of use of housing: currency of award under principle of dispozitivity and scope of contractual liability for supervisory mandate obligations

Şedinţa publică din data de 4 mai 2022

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 09.04.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii: Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Sectorul 1 Bucureşti, Judeţul Ilfov, prin preşedintele consiliului judeţean, Oraşul Voluntari, prin primar, Municipiul Bucureşti, prin primar general, a solicitat instanţei să dispună obligarea în solidar a entităţilor să plătească reclamantului despăgubiri rezultând din lipsa de folosinţă a locuinţei din cartierul Henri Coandă începând de la data la care aceasta trebuia predată la cheie şi până la predarea locuinţei la cheie, respectiv cu toate utilităţile funcţionale, prejudiciu pe care îl evaluează la suma de 500 EUR lunar (adică 52.000 EUR până în aprilie 2019, echivalentul în RON la cursul valutar stabilit de BNR la data plăţii efective, i.e. suma de 247.041.6 RON la cursul BNR din data de 05.04.2019 de 1 EUR = 4,7508 RON) şi în continuare până la predarea la cheie a locuinţei către reclamant; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 14.11.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, printre altele, a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, constatând ca fiind prescrise toate pretenţiile solicitate înainte de 09.04.2016, în continuare urmând a fi avute în vedere doar pretenţiile începând cu data de 09.04.2016, reprezentând contravaloare drept de folosinţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1715/1.10.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active ca nefondată, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Municipiul Bucureşti, UAT Sector 1 Bucureşti, Oraşul Voluntari şi Judeţ Ilfov.

Prin aceeaşi hotărâre a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe care a fost obligată să plătească reclamantului suma de 122.995 RON, cu titlu de daune interese pentru lipsa de folosinţă a imobilului în perioada 09.04.2016-06.02.2020. De asemenea, a fost admisă în parte cererea reclamantului şi a fost obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe să plătească reclamantului suma de 10064,9 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost admisă cererea pârâtului Oraş Voluntari şi în consecinţă, a fost obligat reclamantul la plata către acest pârât a sumei de 3570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Judeţul Ilfov în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene.

Reclamantul A. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 1715/01.10.2020 şi încheierii interlocutorii din 14.11.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2019.

De asemenea, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat apel împotriva aceleiaşi hotărâri, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din 14.11.2019, solicitând modificarea încheierii şi sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca prescrisă integral, în principal, şi ca neîntemeiată, în subsidiar.

Prin decizia civilă nr. 1115A din 24 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii A. şi Agentia Nationala pentru Locuinţe împotriva sentinţei civile nr. 1715 din 01.10.2020 şi împotriva încheierii interlocutorii din 14.11.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul Oraşul Voluntari prin Primar; totodată, a fost obligat apelantul B. să plătească intimatului Oraş Voluntari suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei decizii, atât reclamantul A., cât şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe au declarat recurs.

Recurentul-reclamant A. a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate şi admiterea apelului reclamantului în ceea ce priveşte modificarea în parte a încheierii de şedinţă din 14.11.2019 şi a sentinţei civile nr. 1715/01.10.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti; respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune inclusiv în privinţa despăgubirilor pentru lipsirea de folosinţa locuinţei în perioada 29.08.2010-08.04.2016; stabilirea obligaţiei ANL de a plăti despăgubirile în moneda EURO, care se va plăti în RON la cursul de schimb afişat de BNR la data plăţii efective, iar nu a sumei stabilite în RON (i.e. 25.811,65 EURO în loc de 122.995 RON); obligarea ANL la plata sumei de 577,23 EUR din data de 07.02.2020 şi până la finalizarea locuinţei la cheie cu toate utilităţile funcţionale; obligarea ANL la plata tuturor cheltuielilor de judecată, inclusiv ale pârâtei Oraşul Voluntari; obligarea pârâtei ANL la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul dosar, inclusiv în faza apelului şi a recursului.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut interpretarea eronată a Decretului nr. 167/1958.

Astfel, recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, deoarece, în toată perioada în care reclamantul a fost lipsit de folosinţa locuinţei, intimata ANL a realizat atât acte de recunoaştere, cât şi acte începătoare de executare în sensul art. 16 lit. c) din Decret.

Dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 nu impun ca actul de recunoaştere să vizeze forma de dezdăunare, ci dreptul dedus judecăţii. În speţă, dreptul dedus judecăţii este dreptul de folosinţă a locuinţei (aspect corect reţinut de instanţa de apel), iar despăgubirile solicitate pentru fiecare lună, în care dreptul de folosinţă este încălcat, sunt doar o modalitate de cuantificare a prejudiciului, pentru ca dreptul încălcat să poată fi evaluat şi reparat de către intimata ANL. Dreptul dedus judecăţii nu este dreptul de a primi despăgubiri, ci despăgubirile sunt solicitate ca modalitate de evaluare, de cuantificare, a prejudiciului generat de încălcarea dreptului de folosinţă.

Actele prin care ANL tinde să realizeze în continuare lucrări de construire şi viabilizare a Cartierului Henri Coandă, constituie acte prin care ANL a recunoscut că beneficiarul a avut în mod continuu, din august 2010 şi până în prezent, dreptul de a folosi locuinţa, aşadar că beneficiarul are un drept actual, neafectat de prescripţie. Instanţa de apel a reţinut corect că intimata a realizat lucrări parţiale, corespondenţă, notificări şi adrese în perioada de referinţă. Ceea ce se critică nu este situaţia de fapt, ci interpretarea pe care instanţa de apel a realizat-o cu privire la noţiunea abstractă de act întreruptiv de prescripţie, astfel cum este reglementată de art. 16 din Decretul-Lege nr. 167/1958.

Prin actele pe baza cărora ANL arată că locuinţa nu este finalizată şi deci nu poate fi folosită, pârâta recunoaşte fără echivoc chiar dreptul dedus judecăţii, respectiv fapta imputată acesteia - nefinalizarea locuinţei la termen.

Intimata ANL a efectuat numeroase acte care constituie "acte începătoare de executare" în sensul art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, care întrerup cursul prescripţiei. Or, chiar instanţa de apel reţine că raportul juridic dintre ANL şi reclamant este unul actual, contractul fiind "în executare cu întârziere". în aceste condiţii, instanţa de apel a interpretat eronat că aceste acte nu ar avea efect întreruptiv de prescripţie pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă pentru perioada 29.08.2010 - 08.04.2016.

Recurentul-reclamant a subliniat că interpretarea instanţei de apel este contrară jurisprudenţei Curţii de Apel Bucureşti şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, indicând în acest sens decizia nr. 2124/23.12.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016 (beneficiar C.).

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut nesocotirea principiului disponibilităţii şi interpretarea eronată a regulamentului valutar.

Astfel, instanţa de apel a interpretat eronat că obiectul cererii de chemare în judecată nu este solicitat în moneda euro, arătând că reclamantul ar fi cerut doar despăgubiri, urmând ca instanţa să fie cea care stabileşte moneda în care se naşte obligaţia de plată. În realitate, reclamantul nu a lăsat acest aspect la aprecierea instanţei, ci a arătat expres că solicită stabilirea obligaţiei ANL în moneda euro.

Contrar obiectului învestirii, instanţa de apel a menţinut obligaţia ANL de a plăti despăgubiri în moneda naţională (122.995 RON), arătând că ar fi corectă conversia sumei determinate de expert (25.811,65 euro) la cursul de schimb de la data expertizei la un curs de schimb aleatoriu, de la data expertizei.

În realitate, instanţa de apel nu a interpretat corect art. 5 din Regulamentul BNR nr. 4/2005 şi nici principiul disponibilităţii. Instanţele nu aveau posibilitatea de a modifica moneda în care erau solicitate despăgubirile, având în vedere modul în care reclamantul a înţeles să formuleze acţiunea.

Mai mult, chiar şi concluziile raportului de expertiză sunt raportate tot la moneda euro, expertul analizând oferte de închiriere stabilite în moneda străină.

Instanţa de apel a realizat o confuzie gravă între naşterea obligaţiei, ca element de pasiv patrimonial al pârâtei, şi modalitatea de stingere a obligaţiei, i.e. plata ca metodă de stingere a debitului.

Indiferent de modul de stingere a obligaţiei (în moneda naţională), cuantumul creanţei este stabilit în moneda europeană, de vreme ce acesta a fost obiectul învestirii instanţei. De altfel în acelaşi sens este şi art. 5 din Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, text care se referă exclusiv la plată (mod de stingere a obligaţiei), iar nu la naşterea obligaţiilor exclusiv în moneda naţională.

În toate litigiile privind lipsa de folosinţă a locuinţelor din Cartierul Henri Coandă, toate instanţele au acordat (ceea ce s-a cerut) despăgubirile în moneda euro, inclusiv în litigiile înregistrate în aceeaşi zi cu prezentul dosar.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat interpretarea eronată a art. 1085 C. civ. şi a noţiunii de termen extinctiv determinabil, precum şi încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

După redarea art. 5 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor aprobat prin H.G. nr. 343/2017, şi a art. 22 alin. (3) din acelaşi act normativ, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a interpretat eronat art. 1085 C. civ. de la 1864, precum şi H.G. nr. 343/2017 privind recepţia finală a construcţiilor, deoarece principiul reparării integrale a prejudiciului presupune acordarea despăgubirilor pentru întreaga durată în care există lipsa de folosinţă. Or, lipsa de folosinţă este cert că va înceta doar la recepţia finală a locuinţei.

Instanţa de apel a interpretat în mod eronat şi noţiunea de termen extinctiv determinabil.

Astfel, termenul până la care ANL ar fi obligată să plătească despăgubirile este un termen extinctiv determinabil - este cert că acesta va avea loc în viitor, dar nu se poate stabili data calendaristică, ci este stipulat un alt mod clar la care obligaţia încetează (data recepţiei finale). Interpretarea instanţei de apel neagă existenţa în dreptul român a termenului cert determinabil.

În realitate, termenul extinctiv nu îşi pierde caracterul cert atunci când este doar determinabil prin raportare la un eveniment care se va produce sigur. În speţă, reclamantul va avea folosinţa în mod cert doar la recepţia finală a locuinţei (data la care ANL predă reclamantului locuinţa cu construcţie finalizată şi utilităţi funcţionale). Până când nu se realizează recepţia finală a locuinţei, reclamantul este în continuare lipsit de folosinţa locuinţei.

Singura interpretare a art. 1085 C. civ. de la 1864, care permite repararea integrală a prejudiciului, este cea potrivit căreia prejudiciul viitor poate fi reparat inclusiv în cazul în care determinarea prejudiciului s-ar face cu greutate sau, chiar dacă n-ar fi extrem de exactă, ar avea un grad suficient de exactitate.

Instanţa de apel a interpretat eronat că reclamantul ar trebui să facă în prezentul dosar o probă imposibilă - calcularea în prezent a valorii viitoare a lipsei de folosinţă. In realitate, această condiţie nu este prevăzută de art. 1085 C. civ. de la 1864. Textul legal arată că prejudiciul viitor trebuie să fie doar previzibil, să fie neîndoielnic faptul că prejudiciul se va produce în continuare, până la un moment determinabil. Rezolvarea trebuie raportată la regula reparării integrale a prejudiciului; cuantificarea prejudiciului viitor nu poate fi mai riguroasă decât cuantificarea prejudiciului pentru perioada trecută.

Dacă debitorul obligaţiei va constata în viitor că, în concret, piaţa imobiliară va fluctua, debitorul însuşi are dreptul (şi interesul) de a solicita instanţei ajustarea debitului său - având acţiune pe cale separată, reglementată expres şi distinct de C. civ.. De altfel, aceasta este soluţia legală în ceea ce priveşte toate prejudiciile viitoare certe ca producere, or, interpretarea instanţei de apel se îndepărtează clar de la textul legal şi totodată se raportează la un eveniment potenţial, incert ca producere, care există doar teoretic.

Cuantumul prejudiciului lunar pentru perioada ulterioară datei de 07.02.2020 a fost deja determinat prin raportul de expertiză judiciară (pagina 16 din raport), la valoarea chiriei medii multianuale de 577,23 EUR/lună.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut şi interpretarea eronată a normelor de drept material privitoare la răspunderea delictuală în cazul cheltuielilor de judecată.

Astfel, a arătat că prejudiciul reclamantului este atât lipsirea de folosinţa locuinţei, cât şi cheltuielile realizate pentru ca acest prejudiciu să poată fi reparat, inclusiv cheltuielile generate de prezentul litigiu. În consecinţă, repararea integrală a prejudiciului presupune acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, dar şi rambursarea cheltuielilor suportate pentru purtarea litigiului.

Instanţa de apel a încălcat regula reparării integrale a prejudiciului, instituită de art. 1349 alin. (2) C. civ., prejudiciul fiind reparat doar parţial. Instanţa de apel a interpretat eronat că partea care a câştigat procesul, în speţă, reclamantul, ar trebui să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de părţile a căror răspundere nu a fost reţinută, în speţă, Oraşul Voluntari, însă partea care a căzut în pretenţii, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, nu ar fi obligată să suporte toate consecinţele procesului pierdut de această parte.

S-a realizat o disociere eronată între fapta ilicită, reţinută în sarcina ANL (pasivitatea culpabilă) şi existenţa litigiului. Această disociere ignoră tocmai caracterul complex al raporturilor juridice din prezenta cauză şi tocmai rolul ANL de coordonator şi dezvoltator imobiliar, deşi instanţa de apel a reţinut corect rolul ANL. Pe de-o parte, ANL este calificată ca dezvoltator imobiliar, reţinându-se obligaţia acestei părţi de a coordona toate lucrările şi refuzul nejustificat de a finaliza Cartierul, însă, pe de altă parte, nu se reţine şi culpa procesuală a ANL pentru toate cheltuielile de judecată, inclusiv cele efectuate de pârâtul Oraşul Voluntari.

Reclamantul a fost nevoit să atragă în judecată în prezentul dosar atât ANL, cât şi celelalte pârâte (inclusiv Oraşul Voluntari) din cauza rolului complex pe care ANL îl are în realizarea şi finalizarea Cartierului şi din cauza complexului contractual format de ANL. Din cauza contractelor neclare, lacunare, preformulate şi impuse de ANL, doar instanţa putea să tranşeze tipul de răspundere care va fi reţinut în prezenta cauză (răspundere contractuală sau delictuală) şi calificarea contractului denumit "mandat". Or, ANL este partea care a pierdut procesul, nu doar în raport cu reclamantul, ci şi în raport cu celelalte părţi din prezentul litigiu, ANL fiind răspunzătoare, inclusiv pentru caracterul complex al litigiului, pentru calitatea pasivă a celorlalţi pârâţi (chiar şi pârâtul Oraşul Voluntari), astfel şi pentru cheltuielile de judecată efectuate de Oraşul Voluntari în prezentul dosar.

Recurenta-pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, după casare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Astfel, a susţinut recurenta-pârâtă, instanţa în mod greşit a reţinut că "obligaţiile ANL nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi", întrucât chiar dacă intimatul se afla în relaţii contractuale numai cu ANL (contract de mandat), conduita antijuridică imputată Agenţiei nu face parte din obligaţiile pe care ANL şi le-a asumat faţă de intimat prin contractul de mandat. O astfel de concluzie nu poate duce decât la încălcarea principiului înscris în art. 969 C. civ.

Instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Aşa fiind, s-a denaturat adevăratul înţeles cuprins în actele ce ar fi trebuit să fie analizate, întrucât, dacă instanţa ar fi cercetat într-adevăr atât obligaţiile asumate de ANL, cât şi pe cele instituite în sarcina celorlalţi pârâţi, era evident că ANL nu poate fi făcută responsabilă pentru neîndeplinirea unei obligaţii pe care nu şi-a asumat-o contractual şi nici o altă prevedere legală nu i-o impune. Or, atât timp cât ANL nu poate fi obligată la îndeplinirea unei obligaţii pe care nu şi-a asumat-o (realizarea utilităţilor în amplasament), nu poate fi obligată nici la repararea unui eventual prejudiciu produs ca urmare a acestei neîndepliniri (lipsa de folosinţa a imobilului).

Recurenta-pârâtă a susţinut că obligaţiile sale sunt obligaţii de diligenţă şi nu de rezultat.

În acest sens s-a arătat că, prin art. 1 al contractului de mandat, se conferă ANL atribuţii de reprezentare a beneficiarilor în relaţia cu constructorul, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condiţiilor stabilite prin contractul de construire.

Or, noţiunea de "urmărire" defineşte acţiuni de diligenţă şi nu de rezultat. ANL are astfel obligaţia de a depune toate diligenţele necesare obţinerii, atingerii unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul identificat şi stabilit prin contractul de construire.

Aşa fiind, întinderea mandatului acordat Agenţiei este clar definită şi stabilită, încadrându-se în limitele şi particularităţile unui mandat convenţional tipic (derivă din voinţa expresă a părţilor); special (acordat pentru o anumită operaţiune şi o anumită perioadă de timp).

Fiind în prezenţa unui mandat special, el trebuie interpretat în mod restrictiv, iar una din principalele obligaţii ale mandatarului este aceea de a executa mandatul; în speţă, este vorba despre un contract de mandat, prin care au fost asumate obligaţii de diligenţă.

Mai mult, în baza contractului de construire (la care ANL nu este parte), obligaţia de predare a locuinţei revine constructorului, ANL, în calitate de mandatar, având doar obligaţia de supraveghere a execuţiei lucrărilor. Prin urmare, între ANL şi intimat nu există raporturi juridice contractuale din care să decurgă pentru Agenţie obligaţia de predare a locuinţei şi, implicit, răspunderea pentru prejudiciul creat de constructor.

Contractul de construire, încheiat între constructor şi intimat, este un contract bilateral (sinalagmatic), cu titlu oneros, intuitu personae, cu execuţie succesivă în timp, ce a constat în executarea unei lucrări într-un termen, la un preţ ferm şi determinat.

Intimatul a înţeles să-şi stabilească o relaţie contractuală proprie, directă, cu constructorul, în această relaţie exclusivă fiind stipulată, în mod expres, obligaţia constructorului de a achita acestuia penalităţi de întârziere, în cazul depăşirii termenului de finalizare a locuinţei.

A urmări presupune o activitate de supraveghere, astfel că a urmări executarea şi finalizarea construcţiei nu poate avea acelaşi sens cu a executa şi finaliza lucrările de construire.

O obligaţie de rezultat nu poate fi astfel definită, cu atât mai mult cu cât intimatul a împuternicit ANL să îl reprezinte în faţa antreprenorului, preţul plătit de aceasta pentru atingerea rezultatului fiind încasat de antreprenor (constructor) şi nu de ANL.

Obligaţia mandatarului de a îndeplini mandatul este obligaţie de mijloace (de diligenţă) şi nu de rezultat. Obligaţiile de mijloace sunt acelea în care debitorul are îndatorirea de a pune în valoare toate mijloacele de care dispune şi să depună toata diligenţa necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze in favoarea creditorului său.

Activitatea propriu-zisă de urmărire a realizării acestor obligaţii a fost desfăşurată de ANL în mod constant de-a lungul timpului, până în prezent, dovadă în acest sens fiind înscrisurile existente la dosarul cauzei, trimise tuturor autorităţilor şi societăţilor comerciale care au competenţe şi atribuţii în executarea şi asigurarea finanţării reţelelor de utitlităţi si dotări tehnico-urbane, conform Convenţiei nr. 1909/2004, precum şi în finalizarea construcţiei, conform contractului de construire.

S-a mai învederat instanţei faptul că obligaţia de "urmărire a executării" reprezintă o obligaţie de diligenţă, iar "finalizarea lucrărilor" reprezintă o obligaţie de rezultat.

Prin urmare, instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecaţii, atribuind ANL o obligaţie de rezultat inexistentă, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile depuse reprezentând diligenţele întreprinse pe lângă constructor şi autorităţile locale şi obligând, în final, Agenţia la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu care nu i se poate imputa, care nu a fost cauzat sau determinat de ANL.

In ceea ce priveşte reţinerea de către instanţă a faptului că ANL are calitatea de dezvoltator imobiliar şi coordonator al programului de construcţii locuinţe, recurenta-pârâtă a expus argumentele care stau la baza faptului că ANL nu poate avea calitatea de dezvoltator imobiliar.

Recurenta-pârâtă ANL a depus întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursul pârâtei ANL, prin care a invocat excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului

Intimatul-pârât Orasul Voluntari prin Primar a depus întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat; de asemenea, a depus întâmpinare la recursul pârâtei ANL, prin care a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în acest recurs; totodată a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 6 aprilie 2022, Înalta Curte a menţinut cadrul procesual pentru opozabilitate, a constatat că nu se impune a se pronunţa pe excepţia netimbrării recursului declarat de pârâtă şi, de asemenea, a respins excepţia nulităţii recursului acesteia, pentru considerentele reţinute în încheierea din acea dată.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în limita considerentelor ce succed:

Din raţiuni de logică a expunerii, Înalta Curte va examina mai întâi recursul pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, care a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În prima parte a cererii de recurs, pârâta a pus în discuţie, în esenţă, necercetarea de către instanţa de apel a obligaţiilor asumate de aceasta, susţinând că nu poate fi făcută responsabilă pentru neîndeplinirea unei obligaţii pe care nu şi-a asumat-o contractual şi pe care nici o altă prevedere legală nu i-o impune.

Această critică poate fi examinată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Fundamentul acestui motiv de recurs rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde în considerente obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În accepţiunea acestei norme juridice, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt şi în drept pretenţiilor formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri trebuie, deci, înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată.

În speţă, astfel cum s-a stabilit în etapele devolutive ale procesului, reclamantul a formulat o acţiune în răspundere contractuală împotriva pârâtei A.N.L., prin care a solicitat obligarea acesteia la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului creat prin neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiei asumate prin contractul de mandat nr. x/20.02.2008, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă a imobilului din cartierul Henri Coandă începând cu data prevăzută pentru predarea la cheie împreună cu toate utilităţile, 29.08.2010, şi până la momentul efectiv al predării locuinţei la cheie, prejudiciu evaluat estimativ la 500 euro lunar.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că motivarea instanţei de apel se rezumă la prezentarea situaţiei de fapt a litigiului, la reluarea argumentelor reţinute în sentinţa tribunalului, fără a conţine o analiză proprie a motivelor de apel invocate de apelanta-pârâtă sub aspectul obligaţiilor concrete asumate de către pârâta A.N.L. prin contractul de mandat nr. x/20.02.2008, respectiv a naturii juridice a acestora.

Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar, fără a prezenta un raţionament propriu şi fără a răspunde apărărilor apelantei A.N.L. din perspectiva criticii prin care aceasta a susţinut greşita calificare a naturii obligaţiilor asumate prin contractul de mandat încheiat cu reclamantul, a reluat considerentele sentinţei tribunalului, prin care s-a reţinut că obligaţiile asumate de pârâta ANL sunt de rezultat, având în vedere natura oneroasă a contractului de mandat, dar mai ales faptul că părţile litigante nu au încheiat un simplu contract de mandat, ci, un contract complex cu drepturi şi obligaţii ce depăşesc specificul unui mandat, ajungând în final la obligarea acesteia la repararea unui prejudiciu produs ca urmare a lipsei de folosinţă a imobilului.

Deşi apelanta-pârâtă A.N.L. a afirmat că, în conformitate cu art. 1 din contactul de mandat, întinderea mandatului este clar definită, iar noţiunea de a urmări presupune o activitate de supraveghere, astfel că obligaţia de urmărire a executării reprezintă o obligaţie de diligenţă, iar finalizarea lucrărilor reprezintă obligaţie de rezultat, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a procedat la o cercetare efectivă şi reală a pieselor dosarului şi a problematicii juridice şi factuale deduse judecăţii.

Astfel, nu a arătat obligaţiile pe care nu le-a îndeplinit apelanta-pârâtă A.N.L., nu a analizat în mod real criticile expuse de aceasta prin motivele de apel în ceea ce priveşte caracterul obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin contractul de mandat în sensul susţinerii existenţei unor obligaţii de diligenţă şi nu de rezultat, aşa cum a reţinut tribunalul; fără a expune considerente proprii, a preluat tale quale statuările primei instanţe, concluzionând că "obligaţiile asumate nu au fost îndeplinite aspect ce rezultă din probele dosarului".

În concret, din considerentele deciziei recurate nu rezultă care obligaţii nu au fost îndeplinite, instanţa de apel constatând doar că tribunalul a reţinut existenţa unei obligaţii de rezultat şi argumentând că neîndeplinirea obligaţiilor rezultă din probele administrate, deşi principala critică a pârâtei în apel a fost greşita calificare a naturii obligaţiilor asumate prin contractul de mandat încheiat cu reclamantul.

Astfel, în condiţiile în care, instanţa de apel a reţinut neîndeplinirea unor obligaţii, dar nu menţionează care sunt acestea, nu a motivat ce anume obligaţii concrete trebuiau a fi îndeplinite, în contextul în care pârâta A.N.L. a fost obligată la plata unor despăgubiri, nu se poate aprecia că decizia recurată a fost motivată, conform legii.

Într-adevăr, instanţa de apel poate să-şi însuşească argumentat motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele.

În cauză, însă, curtea de apel a reluat considerentele primei instanţe, fără a examina argumentele pe care pârâta A.N.L. le-a invocat în cererea de apel, procedând doar la redarea raţionamentelor şi constatărilor tribunalului.

Instanţa de prim control judiciar nu a procedat la o însuşire argumentată a raţionamentului juridic al sentinţei primei instanţe, nu a cenzurat dezlegările hotărârii tribunalului în raport cu motivele de apel invocate de apelanta-pârâtă A.N.L., ci doar a expus situaţia de fapt şi considerentele sentinţei primei instanţe, fără a examina, în mod real, efectiv, criticile formulate prin cererea de apel din perspectiva naturii obligaţiilor asumate de pârâtă prin contractul de mandat.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Însă, în cauză, instanţa de apel a preluat statuările tribunalului, fără a examina în mod efectiv problema de fond supusă judecaţii, fără ca hotărârea să cuprindă toate motivele pe care se sprijină cererea de apel a pârâtei, fără să se arate atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ.

Decizia recurată a fost motivată de o manieră generală, din considerentele acesteia nerezultând care obligaţii nu au fost îndeplinite, astfel încât nelămurirea acestei chestiuni are drept consecinţă o analiză eronată şi incompletă a condiţiilor răspunderii contractuale.

Se observă că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu dar şi că întreaga construcţie juridică se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, pe contractul de mandat încheiat cu A.N.L., aşa încât instanţa de apel, cu ocazia cercetării apelului ar fi trebuit să clarifice aspectele care ţineau de obiectul şi întinderea mandatului acordat A.N.L. şi să verifice temeinicia pretenţiilor băneşti formulate de reclamant din perspectiva raporturilor juridice existente între părţi.

Din cele expuse reiese că instanţa de apel a dispus obligarea intimatei A.N.L. la plata unor sume fără a se raporta efectiv la obligaţiile contractuale care reveneau părţilor, fiind evidentă lipsa motivării deciziei recurate.

Astfel, având în vedere că problema de fond supusă judecăţii nu a fost examinată în mod efectiv, nefiind motivată critica privind natura obligaţiilor asumate de apelanta-pârâtă prin contractul de mandat încheiat cu reclamantul, nu se poate stabili, în concret, în ce măsură este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite de sorginte contractuală care să atragă răspunderea pârâtei A.N.L. din perspectiva despăgubirilor solicitate.

Prin urmare, se impune analizarea, în rejudecare, a condiţiilor răspunderii contractuale a pârâtei A.N.L. urmând a se lămuri voinţa părţilor şi obligaţiile ce le reveneau acestora, natura obligaţiilor, acţiunile ori inacţiunile imputate în concret mandatarei, dacă pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual.

Considerentele expuse mai sus impun concluzia că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este fondat, astfel încât criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se mai impun a fi analizate, recursul pârâtei urmând a fi admis.

Recursul declarat de recurentul-reclamant A.:

Potrivit cererii de recurs, în argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva admiterii eronate a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 29.08.2010-08.04.2016, susţinând, în esenţă, că hotărârea recurată este nelegală, fiind interpretate eronat dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

În speţă, reclamantul a solicitat obligarea la plata unor despăgubiri rezultând din lipsa de folosinţă a locuinţei începând cu data de 29.08.2010 şi până la predarea locuinţei la cheie, astfel că, la momentul când locuinţa trebuia predată la cheie, s-a născut dreptul material la acţiune al reclamantului privind daunele interese pentru nepredarea locuinţei la termen.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 167/1958 (art. 2517 C. civ.), termenul general de prescripţie este de 3 ani, iar, în conformitate cu art. 16 lit. a) din Decretul-Lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă (art. 2537 alin. (1) C. civ.), prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.

Referitor la susţinerile reclamantului pe marginea excepţiei prescripţiei, se reţine că, doar recunoaşterea dreptului ce formează obiectul litigiului, efectuată chiar de beneficiarul curgerii termenului de prescripţie, reprezintă un act echivalent întreruperii termenului prescripţiei extinctive.

Trebuie menţionat că poziţia pârâtei A.N.L. a fost constantă, în sensul că este un simplu mandatar ce nu deţine atribuţii concrete în ceea ce priveşte finalizarea locuinţei contractate de reclamant, motiv pentru care nu poate fi ţinută răspunzătoare pentru prejudiciile suferite de persoana fizică ce a contractat edificarea unei anumite locuinţe în cadrul complexului rezidenţial Henri Coandă.

În mod just a constatat instanţa de apel că, în cauză, criticile apelantului privind omisiunea instanţei de a valorifica efectul întreruptiv de prescripţie ce rezultă din recunoaşterea obligaţiei asumate prin faptele şi actele încheiate de pârâta A.N.L. sunt nefondate, întrucât, pentru a avea acest efect întreruptiv recunoaşterea trebuie să fie expresă, or, în speţă, faptele şi actele debitorului nu privesc dreptul creditorului obligaţiei neîndeplinite de a cere şi obţine daune interese pentru repararea prejudiciului produs prin neexecutarea corespunzătoare şi la termen a obligaţiei.

Deşi recurentul-reclamant invocă, în speţă, corespondenţa cu pârâta, se reţine că aceasta nu se referă la obligaţia de despăgubire născută din neîndeplinirea mandatului, ci la neîndeplinirea obligaţiilor născute din contractul de mandat.

Cu alte cuvinte, pretinsa recunoaştere, pentru a putea constitui cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, trebuia să se refere la obligaţia de dezdăunare, în mod corect reţinând instanţa de apel, în acord cu tribunalul, că, atât timp cât fapta ilicită imputată este continuă, prejudiciul având loc, de asemenea, în mod continuu, zi de zi, nu sunt prescrise acele pretenţii solicitate cu titlu de daune interese pentru o perioadă de 3 ani anterioară datei de introducere în instanţă a cererii de chemare în judecată.

Aşadar, criticile recurentului-reclamant cu privire la existenţa cauzelor de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, prin actele de executare efectuate de ANL, nu pot fi reţinute.

Înalta Curte apreciază neîntemeiată şi critica privind modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte perioada menţionată, fără reţinerea jurisprudenţei Curţii de Apel Bucureşti şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Nu poate fi reţinută jurisprudenţa menţionată, în condiţiile în care în dreptul românesc aceasta nu este izvor de drept, iar în speţele arătate, deşi a fost soluţionată chestiunea privind începutul calculului termenului de prescripţie, hotărârile respective au fost pronunţate în raport de cererile, apărările şi probele administrate în fiecare cauză şi în funcţie de elementele specifice ale fiecărui dosar, acestea putând avea doar valoarea unui mijloc de probă, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

În considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că este legală dispoziţia adoptată în apel, în sensul confirmării soluţiei tribunalului referitoare la amiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 29.08.2010-08.04.2016, criticile expuse de către recurentul-reclamant nejustificând o concluzie în sens contrar.

În acest context, critica recurentului-reclamant întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. va fi respinsă.

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut nesocotirea principiului disponibilităţii şi interpretarea eronată a regulamentului valutar.

Potrivit acestor motive de nelegalitate, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Critica privind nesocotirea principiului disponibilităţii poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta cuprinzând, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Prin criticile formulate, a susţinut recurentul-reclamant, instanţa de apel a interpretat eronat că obiectul cererii de chemare în judecată nu este solicitat în moneda euro, arătând că acesta ar fi cerut doar despăgubiri, urmând ca instanţa să fie cea care stabileşte moneda în care se naşte obligaţia de plată, în condiţiile în care, reclamantul nu a lăsat acest aspect la aprecierea instanţei, ci a arătat expres că solicită stabilirea obligaţiei A.N.L. în moneda euro.

Doctrina a statuat că încălcarea principiilor procesului civil este asimilată încălcării unor norme prevăzute sub sancţiunea nulităţii, pricinuindu-se astfel vătămarea dreptului uneia dintre părţi, afectând dreptul la apărare.

Potrivit art. 9 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public. Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

În conformitate cu art. 22 alin. (1) şi (6) C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile; judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, printre altele, să se dispună obligarea pârâtei la plata echivalentului în RON la cursul valutar stabilit de BNR la data plăţii efective, a sumei de 52.000 euro, suma reprezentând despăgubiri rezultând din lipsa de folosinţă a locuinţei din cartierul Henri Coandă.

Prin sentinţa tribunalului a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, care a fost obligată să plătească reclamantului suma de 122.995 RON, cu titlu de daune interese pentru lipsa de folosinţă a imobilului în perioada 09.04.2016-06.02.2020.

Legat de despăgubirile acordate prin sentinţa tribunalului, confirmată de instanţa de apel, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile reclamantului referitoare la nesocotirea principiului disponibilităţii, însă, doar din perspectiva solicitării reclamantului de stabilire a obligaţiei de plată a pârâtei A.N.L. în moneda EURO, în echivalentul său de la data plăţii efective.

Se constată că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în EURO, indiferent de faptul că acestea se vor achita efectiv în RON, la cursul de schimb afişat de B.N.R. la data plăţii, precum şi că solicitarea reclamantului de stabilire a obligaţiei de plată a pârâtei A.N.L. în moneda EURO, în echivalentul său de la data plăţii efective, este menită a păstra în timp valoarea reală a compensaţiilor acordate, nealterată de fenomenul inflaţionist.

În speţă, reclamantul a stabilit limitele învestirii instanţei de judecată, a fixat cadrul procesual, persoanele chemate în judecată şi obiectul cauzei, însă instanţa de fond admiţând acţiunea, a dispus obligarea A.N.L. la plata unei sume cu titlu de despăgubiri, în altă monedă decât cea solicitată, respectiv în RON, soluţie confirmată de instanţa de prim control judiciar, încălcându-se astfel principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.

Aşa fiind, recursul reclamantului urmează a fi admis în limita considerentelor anterior expuse.

Înalta Curte apreciază că este de prisos a analiza criticile de nelegalitate referitoare la interpretarea eronată a regulamentului valutar, formulate prin raportare la dispoziţiile 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme a fost găsită întemeiată critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care atrage nulitatea parţială a hotărârii (din perspectiva nesocotirii principiului disponibilităţii sub aspectul solicitării reclamantului de stabilire a obligaţiei A.N.L. în moneda euro), conform art. 175 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat şi interpretarea eronată a art. 1085 C. civ. şi a noţiunii de termen extinctiv determinabil, precum şi încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

Având în vedere, însă, nemotivarea deciziei recurate sub aspectul caracterului obligaţiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, fiind în discuţie existenţa sau inexistenţa unei fapte ilicite săvârşite de aceasta care să vatăme drepturile sau interesele legitime ale reclamantului, nu se mai impune analizarea criticilor care vizează celelalte condiţii necesare angajării răspunderii contractuale.

În contextul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a mai susţinut şi interpretarea eronată a normelor de drept material privitoare la răspunderea delictuală în cazul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în raport cu pârâtul Oraşul Voluntari.

În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. prin care se stabileşte că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Astfel, se constată că reclamantul A. a formulat împotriva pârâtului Oraşul Voluntari o cerere de chemare în judecată care a fost respinsă, iar, în apel, reclamantul a criticat soluţia tribunalului de obligare a sa la plata onorariului de avocat către pârâtul Oraş Voluntari, solicitând a pune în sarcina pârâtei A.N.L. (parte care a căzut în pretenţii) cheltuielile de judecată efectuate cu ocazia procesului în etapa fondului de către pârâtul Oraşul Voluntari.

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul.

Prin urmare, textul de lege invocat constituie prezumţia de culpă procesuală a celui ce cade în pretenţii, pentru că, dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecăţii şi-ar fi respectat obligaţia, creditorul obligaţiei nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Prin urmare, având în vedere că reclamantul a formulat împotriva pârâtului Oraşul Voluntari o cerere de chemare în judecată care a fost respinsă, reclamantul A. fiind cel care a pierdut procesul, iar pârâtul a fost chemat în judecată fără temei, în mod corect a reţinut instanţa de apel că soluţia instanţei de fond de obligare a reclamantului la plata acestor cheltuieli este legală, în perfect acord cu dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ.

Cum la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, acelaşi raţionament va fi avut în vedere şi în privinţa cheltuielilor de judecată la care apelantul-reclamant a fost obligat în etapa apelului, în raport cu pârâtul Oraş Voluntari.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantului, devoluţiunea fiind limitată la considerentele anterior expuse referitoare doar la solicitarea reclamantului de stabilire a obligaţiei de plată a pârâtei A.N.L. în moneda EURO, în echivalentul său de la data plăţii efective, în măsura în care se va constata că sunt îndeplinite condiţiile pentru stabilirea unei obligaţii de despăgubire.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, având în vedere limitele casării, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursurile, va casa, în parte, decizia recurată, va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelurilor şi, totodată, va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1115A din 24 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelurilor.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2022.