Civil liability for misuse of movable property: scope of availability principle in damage valuation and causal link despite delayed forced execution

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 23.03.2018, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar Consorţiul format din B.. şi C.., a solicitat obligarea pârâtei Societatea Română de Televiziune (SRTV) la plata sumei de 1.907.663,76 Euro, la care se adaugă TVA, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a bunurilor proprietatea reclamantei; cu obligarea pârâtei SRTV la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., art. 998 şi 999 din C. civ. de la 1864.

Prin încheierea din 15 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 3821 din 17 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 1.907.663,76 Euro (în RON la cursul BNR din ziua plăţii) cu titlu de contravaloare lipsă folosinţă.

II. Soluţia instanţei de apel

Împotriva încheierii din 15 octombrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 3821 din 17 decembrie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta SRTV a declarat apel.

Prin încheierea de şedinţă din 9 octombrie 2019, instanţa de apel a încuviinţat cererile de amânare a cauzei, formulate de ambele părţi, pentru a se lua cunoştinţă de înscrisurile de la dosar şi a prorogat discutarea probei cu expertiză contabilă, fiind acordat termen în acest sens la 6 noiembrie 2019.

Prin decizia civilă nr. 1821/A din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul pârâtei, a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

Totodată a fost obligată intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 47.211,57 RON.

Instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate criticile apelantei referitoare la soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În schimb, a considerat că sunt fondate în parte criticile apelantei cu privire la soluţia asupra fondului cererii de chemare în judecată.

În acest sens, instanţa de apel a arătat că, în mod greşit, prima instanţă a apreciat îndeplinite în cauză condiţiile cumulative impuse de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a apelantei-pârâte.

Sub aspectul prejudiciului, a arătat că principiul disponibilităţii împiedică instanţa să cerceteze o altă modalitate de calcul a cuantumului prejudiciului decât cea pretinsă de reclamantă - chiria lunară dedusă din interpretarea clauzelor 2.2 şi 2.3 din contractul de furnizare produse nr. x/12.03.2002, iar acest prejudiciu nu este cert sub aspectul existenţei sale.

A mai apreciat că nici legătura de cauzalitate nu este îndeplinită, situaţia întârzierii intrării în posesia bunurilor nefiind pe deplin imputabilă apelantei pârâte, câtă vreme reclamanta beneficia de o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie şi avea la dispoziţie calea executării silite.

III. Judecata în recurs

1. Motivele de casare invocate

Împotriva deciziei instanţei de apel şi a încheierii din 9 octombrie 2019, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar Consorţiul format din B.. şi C.., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se invocă faptul că există contradicţie între considerente şi dispozitivul deciziei recurate, arătându-se considerentele de la fila x, din care rezultă pe de o parte că apelul este fondat, pentru ca mai jos să se menţioneze "criticile apelantei cu privire la soluţia primei instanţe asupra prescripţiei dreptului material la acţiune sunt nefondate".

Cu toate acestea, în contradicţie cu considerentele menţionate, prin dispozitivul deciziei, instanţa de apel a admis apelul împotriva încheierii din 15.10.2018, prin care s-a respins excepţia prescripţiei.

Recurenta susţine că şi în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel invocat de pârâta SRTV, referitor la întreruperea cursului prescripţiei, există contradicţie între considerente şi dispozitiv, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind arătate, în esenţă, aceleaşi argumente ca în precedent.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia atacată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, arată că echipamentele proprietatea reclamantei au fost folosite în mod continuu, neîntrerupt şi fără plată de către pârâtă, din 01.01.2006 şi până în 2019, aceasta din urma obligându-se să plătească contravaloarea folosinţei lor, în anul 2018. Totodată, prin sentinţa civilă nr. 2974/10.06.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin neapelare, SRTV a fost obligată la restituirea echipamentelor către reclamantă. Întrucât pârâta nu a restituit echipamentele de bună-voie, a fost începută procedura executării silite pentru recuperarea acestora.

Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale, întrucât prejudiciul suferit de recurentă există, este cert şi, aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, a fost cuantificat şi recunoscut de reprezentanţii pârâtei.

Contrar reţinerilor instanţei de apel, recurenta arată că nu a solicitat plata chiriei, ci a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă a bunurilor proprietatea sa. Faptul că s-a cuantificat această lipsă de folosinţă la valoarea chiriei lunare, nu schimbă temeiul cererii, recurenta susţinând că a introdus acţiunea în temeiul răspunderii delictuale, prevăzute de dispoziţiile art. 998-999 C. civ.. Din înscrisurile de la dosar rezultă că SRTV a continuat să folosească echipamentele şi după 31.12.2005, fără a avea un titlu asupra lor, precum şi că a recunoscut sumele solicitate de recurentă pentru lipsa de folosinţă, astfel că nu era nevoie de administrarea probei cu expertiza contabilă. În cazul în care SRTV ar fi contestat recunoaşterile explicite din respectivele minute, administrarea probei cu expertiză s-ar fi dovedit utilă.

Recurenta susţine că principiul disponibilităţii nu vizează probele/modul de calcul (evaluare) a pretenţiilor, instanţa având, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., îndatorirea să stăruie pentru aflarea adevărului, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, inclusiv prin administrarea din oficiu a probelor necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

În conformitate cu art. 255 alin. (2) C. proc. civ., dacă un fapt este necontestat, în speţă recunoaşterile SRTV, instanţa va putea decide că nu mai este necesară dovedirea lui. În considerarea acestui argument, hotărârea instanţei de apel este vădit nelegală, întrucât, chiar dacă, contrar evidenţelor, s-ar fi apreciat că SRTV nu mai recunoaşte cele menţionate în minutele depuse la dosar, instanţa de control judiciar, considerând că pentru lămurirea procesului este necesară efectuarea expertizei judiciare, putea să dispună completarea probelor, iar invocarea principiului disponibilităţii nu oprea instanţa de apel să încuviinţeze/administreze proba cu expertiza contabilă/evaluatorie, daca nu se considera lămurită.

Susţine recurenta că, în măsura în care instanţa de apel era de acord că există un prejudiciu suferit de AGER, însă nu era de acord cu modul de evaluare/de calcul realizat de reclamantă (care nu era obligatoriu pentru instanţă, întrucât nu intra în sfera principiului disponibilităţii), atunci nimic nu o împiedica să pună în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize pentru determinarea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă, iar în situaţia în care din expertiză ar fi rezultat o sumă mai mică decât cea de 1.907.663,76 Euro estimată, atunci instanţa de apel putea să admită în parte cererea de chemare în judecată, în limita sumelor rezultate din expertiză.

Or, susţine recurenta, instanţa de apel în mod nelegal a respins proba cu expertiză, reţinând că principiul disponibilităţii ar fi împiedicat-o să administreze alte probe faţă de modul de calcul propus de AGER.

Mai susţine recurenta că instanţa de apel ar fi urmat să pună în dezbaterea contradictorie a părţilor necesitatea dovedirii cuantumului prejudiciului, fie în baza art. 255 alin. (2) C. proc. civ., fie în raport de prevederile art. 254 alin. (5) din acelaşi cod, în caz contrar fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. De asemenea arată că pârâta-apelantă a solicitat încuviinţarea probei cu expertiza contabilă, reclamanta menţionând că în cazul în care se va admite, solicită încuviinţarea unui obiectiv.

Astfel, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., art. 20 şi art. 20 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă mai susţine că hotărârea atacată este nelegală şi în ceea ce priveşte reţinerea instanţei de apel că nu există legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Aceasta susţine că are dreptul atât la redobândirea posesiei asupra bunurilor proprietatea sa, cât şi la repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosinţă a bunurilor.

Obligaţia stabilită prin sentinţa civilă nr. 2974/2014, prin care a fost admisă acţiunea în revendicare, trebuia adusă la îndeplinire de bunăvoie. Cu toate acestea, după mai multe încercări nereuşite de recuperare a bunurilor şi de plată a despăgubirilor pe cale amiabilă, AGER s-a adresat executorului judecătoresc, astfel că nu îi poate fi imputată vreo culpă.

Arată recurenta că, potrivit dispoziţiilor art. 23.6 din contract, la împlinirea duratei contractului, achizitorul are obligaţia de a restitui bunurile în stare corespunzătoare. Astfel, este evidentă culpa pârâtei constând în nerestituirea echipamentelor şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul produs reclamantei.

La 30 ianuarie 2020, a fost depusă declaraţia de însuşire a recursului, de către administratorul judiciar al reclamantei .

Prin încheierea de şedinţă pronunţată de completul de filtru la 15 decembrie 2020, au fost respinse excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, care a fost admis în principiu, fiind stabilit termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la 6 aprilie 2021.

2. Analiza motivelor de casare

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

2.1. Un prim motiv de recurs, subsumat cazului de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la contradicţia dintre considerentele şi dispozitivul deciziei, sub aspectul soluţiei date excepţiei prescripţiei.

În concret, prin încheierea din 15 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, iar aceasta din urmă a atacat prin apel încheierea anterior menţionată.

Deşi a înlăturat criticile din apel referitoare la prescripţie, pe care le-a găsit nefondate, Curtea de apel a admis apelul pârâtei formulat atât împotriva încheierii din 15 octombrie 2018, cât şi împotriva sentinţei civile nr. 3821 din 17 decembrie 2018.

În mod formal, se poate susţine o contradicţie între primul alineat al dispozitivului şi considerentele prin care motivele de apel referitoare la chestiunea prescripţiei au fost respinse.

Cu toate acestea, dispozitivul deciziei trebuie citit în integralitate şi înţeles corelat. În următorul alineat al dispozitivului, se observă că a fost schimbată doar sentinţa primei instanţe, fără a se dispune vreo soluţie cu privire la încheierea din 15 octombrie 2018.

Această modalitate de redactare a dispozitivului deciziei, deşi criticabilă, nu constituie un motiv de casare, cât timp părţile aveau la îndemână procedura de lămurire a hotărârii şi înlăturare a dispoziţiilor contradictorii prevăzută de art. 443 C. proc. civ.

Or, potrivit art. 445 C. proc. civ., îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 - 444.

2.2. Recurenta a mai invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constând în aplicarea greşită de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, încălcarea principiilor rolului activ şi contradictorialităţii, precum şi a dispoziţiilor art. 254 alin. (5) şi art. 255 alin. (2) C. proc. civ.

Acest motiv de recurs este întemeiat, însă în limitele şi pentru argumentele ce urmează:

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în speţă a principiului disponibilităţii, reglementat la art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., considerând că obiectul cererii de chemare în judecată se confundă cu "modalitatea de calcul a prejudiciului pretinsă de reclamantă", respectiv cu echivalentul chiriei lunare rezultate din interpretarea clauzelor 2.2 şi 2.3 din contractul de furnizare produse nr. x/12.03.2002.

În realitate, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă fără nici un dubiu că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a unor bunuri mobile proprietatea reclamantei, pe care pârâta le-a folosit fără drept, chiar şi după ce a fost obligată la restituire prin hotărâre judecătorească definitivă.

Pentru evaluarea prejudiciului, reclamanta a pretins a fi avută în vedere suma de 52.990,66 Euro/lună (denumită "chirie"), care în opinia reclamantei ar fi probată prin clauzele contractului şi "minutele" încheiat de părţi.

Această modalitate de evaluare a fost contestată de pârâtă la prima instanţă, SRTV solicitând încuviinţarea probei cu expertiză tehnică pentru determinarea contravalorii lipsei de folosinţă a bunurilor ce puteau fi închiriate.

Tribunalul a respins această probă cu expertiză ca neutilă, în condiţiile în care a fost de acord cu modul de evaluare propus de reclamantă.

Prin cererea de apel, pârâta a susţinut că prejudiciul evaluat de prima instanţă la 52.990,66 Euro/lună este vădit disproporţionat în raport cu valoarea echipamentelor în perioada de 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, motiv pentru care a reiterat solicitarea de încuviinţare şi administrare a probei cu expertiză evaluatoare.

Instanţa de apel s-a limitat la analiza modului de evaluare a prejudiciului propus de reclamantă şi validat de prima instanţă şi a ajuns la concluzia că această evaluare nu este corectă. Considerând că limitele învestirii împiedică cercetarea unei alte evaluări pe baza unei expertize tehnice, instanţa de apel a considerat că prejudiciul nu este cert.

În acest context, este corectă susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia respectarea principiului disponibilităţii nu impune instanţei un anumit mod de calcul al prejudiciului, evaluarea în concret a lipsei de folosinţă putând fi făcută pe baza unui probatoriu complet şi concludent.

Aşadar, în măsura în care instanţa de apel aprecia că modalitatea de evaluare a prejudiciului indicată de reclamantă nu este corectă, se impunea ca instanţa să dea eficienţă principiului rolului activ, în sensul reglementat la art. 22 alin. (2) C. proc. civ.:

"Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, […] judecătorul este în drept […], să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Or, în condiţiile în care apelanta pârâtă a solicitat proba cu expertiză în vederea evaluării lipsei de folosinţă a bunurilor mobile, iar intimata reclamantă a solicitat, în subsidiar, în măsura în care nu era reţinut modul său de evaluare a cuantumului prejudiciului, încuviinţarea unui obiectiv propriu, este justificată critica recurentei privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 254 alin. (5) C. proc. civ., fără a i se putea opune limitarea prevăzută de 254 alin. (6) din acelaşi Cod.

2.3. Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta a criticat considerentele deciziei prin care s-a reţinut inexistenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Instanţa de apel a considerat că legătura de cauzalitate nu este îndeplinită deoarece întârzierea în restituirea bunurilor revendicate "nu este pe deplin imputabilă" apelantei pârâte, din moment ce reclamanta beneficia de un titlu executoriu şi avea la dispoziţie calea executării silite, însă nu s-a adresat unui executor judecătoresc decât în anul 2017.

Această situaţie de fapt reţinută de instanţa de apel nu este de natură a afecta legătura de cauzalitate.

Instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 622 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie", iar numai "în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare" (alin. (2).

Neîndeplinirea de bunăvoie de către pârâtă a obligaţiei de restituire stabilite prin sentinţa civilă nr. 2974/10.06.2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă nu poate fi considerată o cauză imputabilă creditoarei. Raţionamentul instanţei de apel este greşit întrucât transferă culpa de la debitor la creditor pe motiv că, deşi debitorul nu şi-a îndeplinit în mod culpabil obligaţia, creditorul nu a utilizat alte căi legale pentru executarea obligaţiei.

În plus, instanţa de apel nu a făcut nicio referire la impedimentul la executare reprezentat de necesitatea lămuririi dispozitivului sentinţei civile nr. 2974/10.06.2014, pe calea contestaţiei la titlu reglementate de art. 714 alin. (3) C. proc. civ., admise prin sentinţa civilă nr. 34/15.01.2018.

Pe de altă parte, argumentul instanţei de apel este greşit întrucât contravine raţiunii prevederilor art. 563 alin. (1) şi art. 566 alin. (2) C. civ., în sensul că efectele admiterii acţiunii în revendicare mobiliară nu sunt limitate la restituirea în natură a bunurilor, proprietarul având dreptul la despăgubiri, cum ar fi fructele produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.

Deşi, în cauză, reclamanta şi-a întemeiat cererea de despăgubire pe răspunderea civilă delictuală, pentru identitate de raţiune, trebuie considerat că are dreptul la repararea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă, evaluată pe baza probelor administrate în mod nemijlocit, chiar şi în cazul în care nu şi-a exercitat într-un termen optim opţiunea de a apela la executarea silită.

2.4. În fine, Înalta Curte constată că recursul a fost doar în mod formal declarat şi împotriva încheierii de şedinţă din 9 octombrie 2019, în condiţiile în care această încheiere nu cuprinde nicio dispoziţie nefavorabilă recurentei, care să poată face obiectul controlului judiciar, cuprinzând doar dispoziţii de amânare a cauzei şi prorogare a discutării probei cu expertiză.

Mai mult, memoriul de recurs nu cuprinde nicio critică faţă de această încheiere premergătoare.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu este în mod legal învestită cu un recurs împotriva încheierii de şedinţă din 9 octombrie 2019, astfel că nu se impune pronunţarea unei soluţii în dispozitiv în această privinţă.

2.5. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8, art. 496 alin. (2), art. 497 şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa în tot decizia atacată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Caracterul unitar al căii de atac formulate de apelanta-pârâtă SRTV impune casarea integrală a deciziei instanţei de apel, însă rejudecarea apelului se va limita la motivele referitoare la fondul litigiului, având în vedere că soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei poate fi considerată definitiv tranşată, în condiţiile în care pârâta nu a formulat recurs împotriva considerentelor referitoare la chestiunea prescripţiei, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 502 raportat la art. 481 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator judiciar Consorţiul format din B.. şi C.. şi prin administrator special D., împotriva deciziei civile nr. 1821A/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în tot decizia atacată şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2021.