Counter-guarantee payment upheld: defendant fund's appeal rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 2702 din 22 decembrie 2020, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii, denumit, în continuare, F.N.G.C.Î.M.M. în contradictoriu cu pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A., denumit, în continuare, F.R.C., şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 211 528,39 RON, cu titlu de contragaranţie, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată de la 26 mai 2020 până la data plăţii efective a debitului principal.

În motivare, s-a reţinut că o dată ce F.N.G.C.Î.M.M. a plătit garanţia către finanţatorul I.M.M.- ului, se naşte în sarcina F.R.C. obligaţia de plată a contragaranţiei şi revine pârâtei, conform art. 249 C. proc. civ., sarcina de a proba că există o cauză de exonerare a sa de obligaţia de a achita această sumă de bani cu titlu de contragaranţie.

F.R.C. a refuzat plata contragaranţiei, invocând, pe de o parte, existenţa unor riscuri de fraudă şi, pe de altă parte, încălcarea de către banca finanţatoare a obligaţiei de monitorizare a creditului, asumată prin Convenţia - cadru plafon de garantare nr. 91/2008 şi a obligaţiei de prudenţă şi diligenţă prevăzută de Convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

Susţinerile F.R.C. referitoare la incidenţa principiului priorităţii interesului public nu sunt pertinente şi nu pot fi primite, avînd în vedere că acest principiu nu este aplicabil litigiilor ce opun doi profesionişti, ci doar în legătură cu activitatea autorităţilor şi instituţiilor publice şi a personalului acestora, conform art. 10 din Codul administrativ.

De asemenea, sunt nerelevante şi nepertinente susţinerile F.R.C. referitoare la obligativitatea stopării ajutorului acordat unui beneficiar neeligibil, câtă vreme obiectul litigiului îl constituie contragaranţia acordată de acesta în favoarea F.N.G.C.Î.M.M., iar nu suma împrumutată de terţul A. S.A. terţului B. S.R.L., a cărei restituire a fost garantată de F.N.G.C.Î.M.M. şi contragarantată de F.R.C.

Susţinerile referitoare la ascunderea de către reprezentanţii beneficiarului finanţării, B. S.R.L. ori la transmiterea către terţi, ulterior acordării contragaranţiei a bunurilor care constituiau garanţii, bazate pe considerentele sentinţei civile nr. 207 din 26.02.2017 a Tribunalului Specializat Cluj nu au aptitudinea de a justifica refuzul F.R.C. de a face plata contragaranţiei solicitate de Fond, avînd în vedere că niciuna dintre clauzele convenţiei de contragarantare nr. 1/2012 nu o exonerează de plata contragaranţiei într-o astfel de ipoteză şi deci nu sunt pertinente.

Ascunderea sau transmiterea către terţe persoane a bunurilor care formează obiectul garanţiei de către B. S.R.L. este o chestiune de fapt, care prezintă relevanţă în raportul de creditare ale cărui părţi sunt A. S.A., în calitate de împrumutător şi B. S.R.L., în calitate de împrumutat şi care nu poate fi opusă F.N.G.C.Î.M.M. de către F.R.C., câtă vreme nu s-a garantat comportamentul diligent al creditorului bancar şi nu este ţinută să suporte consecinţele acţiunii sau inacţiunii Băncii în legătură cu realizarea creanţelor sale.

Argumentele F.R.C. referitoare la faptul că prin convenţia de contragarantare nu a preluat riscul operaţional al F.N.G.C.Î.M.M., iar F.N.G.C.Î.M.M. nu a dezvoltat proceduri şi sisteme de identificare, evaluare şi monitorizare a riscului operaţional şi de administrare a acestuia nu pot fi primite, nefiind pertinente, deoarece nu au vreo legătură cu existenţa şi stingerea obligaţiei analizate în speţă, respectiv cea de plată a contragaranţiei, ce revine pârâtei F.R.C.

De asemenea, nu sunt pertinente susţinerile F.R.C. referitoare la încălcarea de către F.N.G.C.Î.M.M. a obligaţiei de prudenţă şi diligenţă ce îi revenea în temeiul convenţiei nr. 1/2012 încheiate de părţile litigante, avînd în vedere că pârâta nu a probat că la data acordării garanţiei de către F.N.G.C.Î.M.M. în beneficiul terţului B. S.R.L. ar fi existat un risc de fraudă şi nici nu a arătat în ce ar fi constat acest risc de fraudă pe care l-a invocat. Mai mult chiar, susţinerile pârâtei referitoare la încălcarea de către reclamantă a obligaţiei de prudenţă şi diligenţă se referă la un alt moment - cel al aprobării finanţării, ce precede data deschiderii procedurii de insolvenţă împotriva B. S.R.L. şi apariţia stării de insolvabilitate a acesteia.

În plus, chiar de pârâta ar fi reuşit să probeze încălcarea acestei obligaţii de către reclamantă, F.R.C. nu ar fi putut fi exonerată de plata contragaranţiei, deoarece cele două obligaţii ale părţilor litigante nu sunt interdependente, plata contragaranţiei fiind condiţionată exclusiv de plata garanţiei de către F.N.G.C.Î.M.M. în beneficiul băncii care a finanţat activitatea I.M.M.-ului.

Curtea de apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 804A din 10 mai 2021, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., reţinându-se că plata garanţiei nu era condiţionată de constituirea altor garanţii de către beneficiar sau de îndeplinirea de către acesta a obligaţiilor în legătură cu constituirea garanţiilor, pârâta F.R.C. este un profesionist în sensul art. 3 alin. (2) şi alin. (3) C. civ., raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, iar nu o autoritate publică asimilată, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 şi nici autoritate publică asimilată, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, întrucât sunt deduse judecăţii pretenţii izvorând dintr-un contract civil, respectiv din Confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/04.07.2012, care se completează cu Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, contract încheiat între doi profesionişti, care nu este un act administrativ, întrucât nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, F.R.C. nu a indicat niciun comportament nediligent al F.N.G.C.Î.M.M. care ar putea reprezenta încălcarea obligaţiei de a monitoriza şi plăti contragaranţia, nefiind dovedită încălcarea mandatului acordat prin Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, pârâta nu a preluat riscul operaţional al garantului şi, neexistând niciun motiv temeinic care să justifice refuzul pârâtei de plată a contragaranţiei către reclamantă, prevederile privind ajutorul de minimis nu au nicio aplicabilitate în prezenta pricină.

Împotriva acestei hotărîri, pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea spre rejudecare în fond a cauzei, cu consecinţa respingerii cererii formulate de F.N.G.C.I.M.M., în temeiu art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de proceddură civilă.

În susţinerea motivelor de recurs, s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat eronat prevederile Art. 6.1. din Convenţia nr. 1/2010, potrivit cărora "F.R.C. suportă riscul I.M.M.-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional al Garantulul invocate de către subscrisa ca temei al respingerii cererii de plată", aceasta fiind înţelegerea părţilor, care rezultă din interpretarea sistematică a cadrului convenţional; aşadar, refuzul plăţii nu este lipsit de orice fundament convenţional, cum susţine reclamantul, ci se întemeiază pe prevederile Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012, încheiată cu F.N.G.C.I.M.M., clauze ignorate de către reclamant, parte a convenţiei.

Totodată, instanţa de apel a interpretat si a aplicat eronat prevederile art. 6.4 din Convenţia nr. 1/2012, respectiv art. 4.1 lit. d), din Norma nr. 1/2012, în coroborare cu art. 2017, art. 1266 C. civ., atunci când a stabilit că "garanţia contragarantată este plătită cu respectarea contractului de garantare şi cu prevederile cuprinse la art. 7 din Convenţia cadru - plafon de garantare nr. 91 din 13.10.2008 aspect probat si prin cele reţinute prin hotărârea judecătorească definitivă prin care a fost respinsă contestaţia la executare în dosarul nr. x/2018".

Interpretând în mod greşit convenţia în litigiu, instanţa de apel a aplicat eronat art. 5.1 din convenţie, în coroborare cu art. 2018 C. civ. (intimata răspunde pentru cea mai mică culpă, în executarea mandatului său cu titlu oneros, astfel că trebuia şi putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului) şi a interpretat eronat caracterul expres, irevocabil si necondiţionat al contragaranţiei, menţionat de art. 2.1 lit. g) din Norma nr. 1/2012.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Situaţia premisă dedusă judecăţii presupune încheierea între părţi a unei convenţii de contragarantare, care poartă nr. 1/2012, în baza căreia recurenta-pârâtă a preluat o parte din riscul suportat de intimata - reclamantă la acordarea de garanţii pentru I.M.M.-uri, prin acordarea de contragaranţii respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, după ce a plătit A. S.A. suma de 264.410,49 RON, reprezentând garanţie, reclamanta a solicitat pârâtei executarea contragaranţiei aferente contractului de garantare în care calitatea de beneficiar aparţinea terţului B. S.R.L., anume suma pretinsă prin acţiunea intorudctivă.

Cea din urmă a refuzat plata sumei pretinse, motivând că ulerior acordării contragaranţiei, reprezentanţii beneficiarului şi-au însuşit sau au transmis altor persoane bunurile care constituiau garanţii, cu consecinţa imposibilităţii executării acestora.

Criticând decizia curţii de apel, recurenta-pârâtă a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greşita aplicare a art. 3 alin. (1) şi a art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, a art. 22 din C. proc. civ., a art. 1266, 1170 şi 2.018 din C. civ., raportate la art. 4.4, 5.1, 1.1. pct. 3, 6.1 şi 12.8 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, dar şi la art. 7 lit. f) şi art. 4.1. alin. (1) din Norma nr. 1/2012.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, "Activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părţi din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor şi altor instrumente de finanţare la acordarea de garanţii, prin garantarea unei părţi din garanţiile acordate de acestea băncilor sau altor finanţatori pentru creditele ori alte instrumente de finanţare obţinute de întreprinderile mici şi mijlocii de la acestea." Iar conform art. 4 din acelaşi act normativ, "Condiţiile în care se acordă contragaranţiile se stabilesc cu respectarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat, de Ministerul Economiei, în termen de 30 de zile de la data publicării legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În aplicarea acestui din urmă text citat, Ministrul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a aprobat, prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, Condiţiile de acordare a contragaranţiilor.

La pct. 5 lit. c) din respectivele Condiţii se prevede că întreprinderile care se află în procedură de executare silită, reorganizare judiciară, faliment, închidere operaţională, dizolvare, lichidare sau administrare specială nu pot avea calitatea de beneficiare ale contragaranţiilor.

Prin art. 4.1 din Convenţia de contragarantare dintre părţi, recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. a mandatat reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi de contragarantare, pentru a acorda contragaranţii I.M.M.-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora, conţinutul mandatului fiind, aşadar, strict delimitat.

În Norma nr. 1/2012 se precizează expres care sunt documentele ce trebuie verificate de reclamantă pentru a se constata modul în care I.M.M.-ul îndeplineşte criteriile de eligibilitate şi condiţiile de contragarantare, art. 4.1 prevîzând care sunt condiţiile cumulativ pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarii finali ai contragaranţiilor, iar art. 8.3 documentele pe baza cărora se efectuau aceste verificări.

Pretinzând că suportă doar riscul de credit al I.M.M.- ului beneficiar, recurenta-pârâtă încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părţii adverse o obligaţie care se plasează în afara înţelegerii asumate, în condiţiile în care reclamanta a făcut dovada respectării mandatului acordat, iar din documentele supuse verificării nu rezulta că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranţiei. Prin urmare, este nefondată critica pârâtei, întrucât niciuna din clauzele convenţiei de contragarantare nr. 1/2012 nu o exonerează de plata contragaranţiei, acordarea acesteia efectându-se cu respectarea integrală a prevederilor convenţionale şi criteriilor de eligibilitate stabilite de pârâtă.

În cauză, riscul de credit s-a produs, întrucât beneficiarul nu a rambursat creditul acordat de A. S.A., banca trecând la restanţă creditul nerambursat şi solicitând reclamantei plata garanţiei; din interpretarea art. 6.1 din Convenţia nr. 1/2012 rezultă că, în aceste condiţii, pârâtul preia riscul de credit aferent I.N.M -ului beneficiar, fără niciun fel de limitare, evenimentele petrecute încadrându-se în categoria riscului de credit.

În altă ordine de idei, titularul recursului de faţă a arătat că reclamanta ar fi trebuit să-şi îndeplinească obligaţiile pe care şi le-a asumat cu diligenţa cerută unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din contract, dar Înalta Curte subliniază că textul clauzei în discuţie impune ambelor părţi executarea obligaţiilor cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele, părţile învestind instanţa cu o acţiune în răspundere contractuală, aşa încât elementele angajării acesteia sunt cele care trebuie examinate; acordarea contragaranţiei pentru beneficiar s-a efectuat cu respectarea integrală a prevederilor convenţionale, iar refuzul plăţii contragaranţiei nu are temei legal sau convenţional, instanţa de judecată respingând definitiv contestaţia la executare silită formulată de reclamantă în contradictoriu cu A. S.A.

În acord cu instanţele de fond, este contrară convenţiei părţilor afirmaţia recurentei-pârâte potrivit căreia acordarea contragaranţiei nu presupune plata automată a acesteia; pretinsa încălcare a clauzelor contractuale cuprinse în art. 6.4. nu conturează o critică de nelegalitate, atât timp cât nu au fost indicate texte legale nesocotite ori greşit aplicate. Aceleaşi argumente sunt valabile şi pentru pretinsa încălcare a art. 6.1. din convenţie, cu menţiunea că, atât timp cât mecanismul contractual impunea şi Fondului Român de Contragarantare S.A. obligaţia de a verifica îndeplinirea cerinţelor de eligibilitate anterior confirmării (în art. 4.3), riscul operaţional nu revine doar garantului.

Referirile la "acceptarea oricărui beneficiar al unei garanţii care, după momentul acordării finanţării, poate să utilizeze finanţarea pentru activităţi de terorism sau trafic de droguri ori de arme" nu pot fundamenta refuzul de plată a contragaranţiei, căci convenţia, nefiind afectată de vreo cauză de nulitate, i se opune cu puterea legii, iar reclamanta nu a garantat comportamentul diligent al A. S.A. şi nu este ţinută să suporte consecinţele acţiunilor sau inacţiunilor acesteia în recuperarea creanţelor.

În altă ordine de idei, reinterpretarea convenţiei părţilor, a mandatului acordat intimatei-reclamante în temeiul acesteia şi a modalităţii de îndeplinire a acestui mandat, în sensul solicitat de către recurenta-pârâtă, ar conduce la o reapreciere a probelor administrate şi interpretate de către instanţele de fond în temeiul cărora a fost stabilită situaţia de fapt în cauză, motiv inadmisibil în recurs.

În raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, fără a da o interpretare greşită, anume prea extinsă sau prea restrânsă, calificarea juridică fiind în acord cu exigenţele normelor de drept ce au guvernat relaţiile contractuale.

Având în vedere considerentele ce preced, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 804 din 10 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2022.