Guarantor fund's appeal rejected; ordered to pay 12,896.79 RON costs, guarantee payment restitution claim denied.

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3794 din 19 decembrie 2019, a respins ca neîntemeiate excepţia inadmisibilităţii şi acţiunea formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN în contradictoriu cu pârâta A. S.A. ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii, s-a apreciat că principiul invocat de în susţinere, anume electa una via non datur recursus al alteram trebuie aplicat pentru împiedicarea pronunţării unor soluţii contradictorii în una şi aceeaşi problemă sesizată instanţei, or cele două instanţe (prezenta şi cea unde reclamanta s-a înscris la masa credală) sunt sesizate cu cereri diferite, neexistând riscul pronunţării unor soluţii contradictorii.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a se dispune restituirea garanţiei acordate, în temeiul plăţii nedatorate, plata efectuată de reclamantă a fost în mod cert făcută cu intenţia de a se elibera de obligaţia pe care şi-a asumat-o prin Convenţie şi Scrisoarea de garantare, ambele acte valabile la data formulării cererii de faţă, iar prin decizia sa, Curtea de Conturi nu a invalidat înţelegerea părţilor, obligaţia Fondului prevăzută la art. 7.4. din Convenţie, de plată a garanţiei rămânând valabilă, în lipsa intervenirii uneia dintre situaţiile prevăzute de art. 5.7. din aceeaşi Convenţie, respectiv art. 19 din Scrisoare.

Totodată, s-a susţinut că aspectele teoretice cu privire la natura constatărilor Curţii de Conturi reţinute prin decizia nr. 19/2019 din 9 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 860 din 24 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii sunt valabile şi în speţă, iar aprecierile Curţii de Conturi cu privire la eventuala neîndeplinire a obligaţiilor de către Bancă nu îi pot fi opozabile; mai mult, nu poate fi vorba nici despre o eroare scuzabilă în cauză, pentru că reclamanta trebuia să se afle în eroare la momentul efectuării plăţii, or, în speţă, plata a fost făcută în luna decembrie 2011 şi "eroarea" a intervenit în opinia reclamantei abia la data emiterii deciziei Curţii de Conturi din 14 ianuarie 2013.

Câtă vreme Convenţia şi Scrisoarea nu au fost desfiinţate, prima instanţă a considerat că nu există niciun temei pentru a se dispune restituirea garanţiei, apărările pârâtei în acest sens fiind fondate; datoria reclamantei exista din punct de vedere juridic la momentul plăţii, decizia de aprobare a plăţii către A. neputând fi considerată că "nu a existat niciodată", neexistând niciun temei pentru ca părţile să fie puse în situaţia anterioară, cum susţine reclamanta.

Curtea de apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 341 de la 26 februarie 2021, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, cu motivarea că obligaţia de plată este întemeiată pe scrisoarea de garantare nr. 827/28.10.2010, prin care reclamantul s-a angajat să garanteze în mod expres, irevocabil şi necondiţionat, în procent de 56,20% (în limita sumei maxime de 691.260 RON) linia de credit de 1.230.000 RON cu termen de rambursare 22 septembrie 2011, iar scrisoare de garantare era valabilă până la 6 octombrie 2011.

Având în vedere că beneficiarul debitor S.C. B. S.R.L. nu şi-a onorat obligaţiile de plata izvorâte din contractul de credit, pârâta a declarat creditul exigibil anticipat, procedând la executarea garanţiilor, inclusiv garanţia acordată de C.. prin scrisoarea de garantare nr. 827/28.10.2010.

Invocarea de către reclamant a dispoziţiilor art. 2321 alin. (3) teza a II-a din C. civ. cu privire la existenţa unui caz de abuz sau fraudă vădită în ceea ce priveşte scrisoarea de garanţie este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile art. 2321 din C. civ. nu sunt în mod evident aplicabile, intrând în vigoare ulterior încheierii scrisorii de garantare. În plus, nu rezultă din nicio probă administrată în cauză existenţa vreunui caz de abuz sau de fraudă la momentul încheierii scrisorii de garanţie, iar prin decizia sa Curtea de Conturi nu a invalidat înţelegerea părţilor, obligaţia reclamantului prevăzută la art. 7.4 din Convenţia de plată a garanţiei rămânând valabilă, în lipsa intervenirii uneia dintre situaţiile prevăzute de art. 5.7. din aceeaşi Convenţie, respectiv art. 19 din Scrisoare, înţelegerea părţilor fiind valabilă şi continuând să producă efecte.

Cu privire la natura scrisorii de garanţie, anume cea a unei fideiusiuni şi nu a unei scrisori de garanţie, s-a considerat ca fiind lipsită de relevanţă calificarea sau interpretarea dată de către reclamant acesteia, întrucât nu conduce la înlăturarea obligaţiei asumată faţă de pârâtă şi prima instanţă a stabilit în mod indubitabil că nu este vorba despre o plată realizată din eroare, ci că aceasta a fost efectuată de către reclamantă cu intenţia de a se elibera de obligaţia pe care şi-a asumat-o prin convenţie şi scrisoarea de garantare.

Împotriva aceste decizii a formulat recurs reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi modificată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În susţinerea motivelor de nelegalitate, s-a arătat că sunt incidente dispoziţiile privind plata nedatorată, în cauză lipsind raportul juridic care legitimează plata, prin prisma normelor legale incidente în cauză, precum şi a clauzelor contractuale; astfel, deşi plata s-a efectuat în baza scrisorii de garantare nr. 827 din 28 octombrie 2010, având în vedere faptul că aceasta a fost emisă cu nerespectarea prevederilor legale, s-a apreciat că este lipsită de efecte juridice, ca o aplicare a principiului "fraus omnia corrumpit", aprobarea plăţii garanţiei către A. S.A. a fost făcută cu eludarea normelor legale care setează obiectul de activitate al C. şi înscrisul intitulat "scrisoare de garantare" nr. 827 din 28 octombrie 2010 nu are natura juridică a unei scrisori de garanţie, ci a unei fideiusiuni, obligaţia de a achita datoria debitorlui trebuind să aibă un caracter accesoriu şi subsidiar în raport cu obligaţia principală.

Mai mult, plata s-a făcut din eroare, întrucât la data efectuării plăţii, reclamantul (solvensul) s-a aflat în eroare cu privire la situaţia de fapt şi de drept, iar aceasta este determinantă, în sensul că, în lipsa acestei erori, plata nu s-ar fi efectuat către accipiens.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 4 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Prin încheierea din 3 februarie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 14 aprilie 2022, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de recurs nu poate analiza aspecte pe care părţile ce promovează această cale de atac înţeleg să le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii realizate de instanţa de prim control judiciar.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisurile), clauzele contractuale şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

De altfel, deşi prin motivul de recurs se invocă eludarea statutului Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., nu se arată în concret legătura dintre norma încălcată şi pretinsa plată nedatorată, mai precis în ce măsură o încălcare a propriului statut al reclamantului ar putea da naştere unei obligaţii unei obligaţii de restituire din partea pârâtei, cu atât mai mult cu cât motivarea recursului este structurată în sensul reluării întocmai a criticilor invocate prin cererea de apel.

Scrisoarea de garantare nr. 927 din 28 octombrie 2010 este în vigoare şi produce efecte, recalificarea acesteia neconducând la înlăturarea obligaţiei de plată a garanţiei asumată de reclamant; este de menţionat că sub imperiul C. civ. de la 1865 scrisoarea de garanţie nu beneficia de o reglementare proprie, motiv pentru care părţile au convenit să stabilească drepturile şi obligaţiile care le revin prin intermediul unor contracte nenumite, care se completau, după caz, cu dispoziţiile C. civ. şi cele ale codului commercial referitoare la fideiusiune.

În ceea ce priveşte eroarea în care s-a aflat Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., se constată că obligaţia acestuia este valabilă, nefiind invocată niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 5.7 din convenţie, respectiv art. 19 din scrisoare şi a fost efectuată cu intenţia de a se elibera de obligaţia asumată prin convenţie şi prin scrisoare.

În mod corect s-a reţinut prin decizia apelată că între Curtea de Conturi şi entitatea controlată se stabilesc raporturi de drept financiar, specific dreptului public, distincte de raporturile de drept privat dintre acestea şi alte persoane de drept privat, cum este pârâta; reclamantul nu se poate prevala de conţinutul actelor emise de Curtea de conturi pentru a obţine restituirea plăţii efectuate în baza unor acte juridice care nu au fost desfiinţate, constatarea validităţii acestora fiind atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat şi, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată către pârâta A. S.A, în sumă de 12.896,79 RON, reprezentând onorariu avocaţial, conform documentelor justificative existente la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 341 din 26 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurentul - reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN la plata sumei de 12.896,79 RON reprezentând cheltuieli de judecată către pârâta A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2022.