Municipality's late-payment penalty claim quashed and remanded to administrative section over jurisdictional defect.

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, la data de 28.12.2017, sub nr. x/2017, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte a chemat în judecată pe pârâta A. S.A. - Agenţia Târgovişte solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 80.076,80 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru nevirarea în termen a sumelor conform O.G. nr. 193/2002, sume aferente anilor 2016 şi 2017 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, iar asupra fondului a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 19.03.2018, instanţa, în baza art. 22 alin. (4) Noul C. proc. civ. a calificat juridic cererea de chemare în judecată formulată ca litigiu de contencios administrativ şi a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa.

La termenul de judecată din data de 23.04.2018 instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 16 indice 1 din Legea 554/2004, art. 78 alin. (1) Noul C. proc. civ. şi art. 43 alin. (3) din Legea 31/1990 a introdus în cauză, în calitate de pârât, A. S.A. Bucureşti şi a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţa a A. - Agenţia Târgovişte.

Prin sentinţa civilă nr. 542 din data de 13.05.2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ si Fiscal, a fost respinsă cererea de recuzare a expertului judiciar B., formulată de pârâtă.

Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte, în contradictoriu cu pârâta A. S.A. Bucureşti, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 78.343,70 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru nevirarea în termen a sumelor din categoria celor prevăzute de art. 10 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 193/2002, încasate de banca pârâtă în perioada 2016 - 2017.

Împotriva încheierii din 23.04.2018, şi sentinţei civile nr. 542 din 13.05.2019, pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat apel pârâta A. S.A., solicitând admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată.

Dosarul nr. x/2017 a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 31.07.2019.

Prin decizia nr. 574 din 4 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a fost respinsă cererea de refacere a raportului de expertiză, ca neîntemeiată şi a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A. S.A., împotriva încheierii din 23.04.2018 şi sentinţei civile nr. 542 din 13.05.2019, pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Consiliul Local Târgovişte (Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat, admiterea recursului, casarea deciziei recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare în apel în vederea reanalizării inexistenţei condiţiilor legale a angajării răspunderii civile delictuale în condiţii procedurale de contradictorialitate si cu respectarea limitelor învestirii instanţei de apel prin calea de atac promovata, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea recursului, pârâta susţine, în esenţă, că hotărârea atacată este nemotivată, aspect ce reprezintă o nerespectare a dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

Din cuprinsul deciziei nu rezultă că instanţa de apel ar fi făcut o minimă analiza o criticilor sale sau a probelor invocate, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii sub acest aspect, respectiv cu necercetarea procesului.

Sub un prim aspect, recurenta apreciază că instanţa de apel nu a răspuns celor susţinute de către pârâtă în legătură cu penalităţile stipulate de legislaţia fiscală.

Arată că a solicitat instanţei de apel, în baza art. 2 alin. (4) Codul de procedură fiscală, să constate că pârâta nu poate fi obligată la plata penalităţilor, întrucât nu este subiect de drept administrativ. Însă, deşi apelul a fost respins, decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază această respingere.

Totodată, deşi pârâta a arătat că în speţă nu poate fi vorba de o răspundere contractuală, deoarece, prejudiciul nu a fost consecinţa neîndeplinirii obligaţiilor sale, apelul a fost respins fără ca decizia să fie motivată sub acest aspect.

Sub un ultim aspect, arată că a învederat instanţei de apel imposibilitatea de a fi obligată pe temei delictual civil, având în vedere inexistenţa unei legături de cauzalitate între fapta sa (nedeschiderea contului tranzitoriu) şi prejudiciul pe care a fost obligată să-1 repare, care, după cum a reţinut şi Curtea de Conturi, a fost cauzat de gestionarea defectuoasă a contului de către Primărie.

Subsumat motivului de recurs instituit de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că instanţa de apel a reţinut în mod trunchiat dispoziţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, luând în calcul numai prima teză a acestui articol, respectiv că instanţa poate introduce din oficiu alte persoane în cauză, chiar dacă părţile se împotrivesc, după ce va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane.

Apreciază că a omis să ia în calcul şi teza următoare a aceluiaşi articol, în baza căruia trebuia să respingă cererea fără a se pronunţa pe fond, dat fiind că niciuna dintre părţi nu a solicitat introducerea în cauză a terţului A. S.A. Bucureşti.

Referitor la proba cu expertiză, în opinia recurentei, instanţa de apel a validat erorile de aplicare a legii comise de prima instanţă.

Înalta Curte, analizând recursul din perspectiva motivului de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., invocat din oficiu de instanţă, reţine următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Înalta Curte constată că dosarul nr. x/2017 a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 31.07.2019, iar cererea de apel formulată de pârâta A. S.A. a fost soluţionată de o secţie civilă a acestei instanţe, deşi, cu autoritate de lucru judecat, prin încheiere interlocutorie, prima instanţă, Tribunalul Dâmboviţa, calificând juridic cererea de chemare în judecată pendinte, a statuat că este vorba despre un litigiu de contencios administrativ.

În cauză necompetenţa invocată este de ordine publică, fiind incidentă decizia RIL nr. 17/2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din C. proc. civ. şi ale art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică."

În considerentele acestei decizii obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-a reţinut că "regimul de invocare a excepţiei de necompetenţă nu poate anihila natura primordială a normelor de organizare judiciară, în sensul ignorării aspectului alcătuirii instanţei din perspectiva specializării judecătorilor", iar "Specializarea instanţelor/secţiilor şi judecătorilor nu este o chestiune de ordine privată, ci una ce ţine de organizarea şi administrarea justiţiei. Nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia competenţa specializată este reglementată de norme de ordine privată, întrucât acestea din urmă ocrotesc intereselor părţilor. Or nu poate fi lăsat la latitudinea părţilor ca, spre exemplu, o instanţă civilă să soluţioneze un litigiu în materie penală sau să anuleze un act administrativ". Totodată, s-a reţinut că "în funcţie de jurisdicţia specializată, există diferenţe importante în ceea ce priveşte căile de atac, termenele în care pot fi formulate, procedura de judecată, taxele judiciare de timbru datorate etc."

În cadrul paragrafelor 23 şi 24 ale acestei decizii obligatorii s-a mai reţinut că:

"Reglementând excepţia de necompetenţă şi delimitând necompetenţa de ordine publică de cea de ordine privată, art. 129 din C. proc. civ. în vigoare nu se referă şi la competenţa materială procesuală (specializată). Astfel, trebuie observat că necompetenţa unui complet/secţii specializate nu poate fi încadrată în clasificarea cuprinsă în art. 129. Deşi este o "necompetenţă de ordine publică", elementele definitorii ale acesteia nu se regăsesc la art. 129 alin. (2) pct. 1 - 3 din C. proc. civ., ci în Legea nr. 304/2004.

Ca urmare, sintagma "în toate celelalte cazuri" în care necompetenţa este de ordine privată, potrivit art. 129 alin. (3) din C. proc. civ., nu priveşte alte cazuri de necompetenţă generală sau materială, interpretarea firească fiind aceea că legiuitorul a avut în vedere doar competenţa teritorială neexclusivă."

De asemenea, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii (paragraful 155 din Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6.04.2017 şi paragraful 29 din Decizia nr. 16 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 24.11.2017), s-a arătat că, în cadrul competenţei jurisdicţionale trebuie distins între competenţa materială (de atribuţie) şi competenţa teritorială, iar în cadrul competenţei materiale se distinge între competenţa materială funcţională, stabilită după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe (de exemplu, judecata în primă instanţă, judecata în apel, judecata în recurs) şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii.

Competenţei materiale procesuale i se subsumează şi competenţa specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi în cuprinsul unor legi speciale.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi ale art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 (modificată prin Legea nr. 207/2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20.07.2018), în cadrul curţilor de apel şi al tribunalelor, funcţionează secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale.

În consecinţă, dacă la nivelul unei instanţe există secţii sau completuri specializate, o cauză de o anumită natură trebuie repartizată la secţia sau completul specializat corespunzătoare naturii litigiului dedus judecăţii.

În cadrul Curţii de Apel Ploieşti există o secţie specializată în soluţionarea litigiilor de contencios administrativ (Secţia de contencios administrativ şi fiscal), astfel că soluţionarea cauzei de către o secţie civilă a curţii de apel a fost făcută cu încălcarea competenţei materiale procesuale a secţiei specializate.

Cum motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., invocat din oficiu, este întemeiat, cu consecinţa admiterii recursului, motivele de casare expuse de recurenta-pârâtă nu se mai impun a fi analizate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei nr. 574 din 4 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre judecare Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2022.