Bank's appeal admitted; contract rate ruling quashed and remanded for negotiation-based remedy, abusive fee clauses upheld.

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021

Asupra recursului civil de faţă, examinând actele şi lucrările dosarului constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 decembrie 2015 sub nr. x/2016* pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la pct. 5 teza finală, pct. 9 prima teză şi pct. 9 lit. a) din contractul de credit bancar nr. x din 23 mai 2008 şi la pct. 2.10.a, pct. 2.11.a alin. (1) şi (3), pct. 3.7 alin. (1) şi (3) şi pct. 3.9 din Condiţiile Generale ale contractului; de asemenea, au solicitat eliminarea din contract a clauzelor abuzive şi obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare şi la restituirea tuturor sumelor plătite în baza clauzelor abuzive, la care se adaugă dobânda legală, sume actualizate la data executării, respectiv: 1.800 euro, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului; 3.204 euro, cu titlu de comision de administrare perceput în perioada 25 iunie 2008 - 25 noiembrie 2015 şi suma estimată de 35.738,35 euro, reprezentând dobânda achitată după primul an de creditare şi până la data de 25 noiembrie 2015.

Prin sentinţa civilă nr. 3001 din 14 iunie 2016, Judecătoria Piatra Neamţ a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care, prin sentinţa civilă nr. 1084/C din 26 octombrie 2016, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra Neamţ.

Sesizată în aceste condiţii în vederea pronunţării regulatorului de competenţă, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a stabilit, prin sentinţa civilă nr. 123 din 12 decembrie 2016, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin încheierea din 15 februarie 2017, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin sentinţa civilă nr. 1180/C din 13 noiembrie 2017 a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 2.10.a din Condiţiile Generale ale contractului, potrivit căreia "pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul existent"; a respins cererea în rest şi a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 620/C din 06 iunie 2018, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanţi privind completarea sentinţei civile nr. 1180/C din l3 noiembrie 2017.

Împotriva sentinţei civile nr. 1180/C din 13 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal toate părţile au declarat apel; reclamanţii au apelat şi sentinţa civilă nr. 620/C din 6 iunie 2018.

Prin decizia civilă nr. 431 din 27 mai 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul promovat de A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1180/C din 13 noiembrie 2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x din 23 mai 2008: pct. 5 teza finală, care prevede că "după această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile C., la care se adaugă 1"; pct. 9, vizând perceperea unui comision de acordare credit de 2,5% şi pct. 9 lit. a), privind perceperea unui comision de administrare de 36 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat. De asemenea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la pct. 2.11.a alin. (1) şi (3), la pct. 3.7 alin. (1) şi (3) şi la pct. 3.9. din Condiţiile Generale de creditare şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele reţinute în plus în temeiul clauzelor abuzive, astfel:

1. Referitor la dobânda curentă: echivalentul în RON al sumei de 55.919,14 euro, formată din suma de 43.160,53 euro, achitată cu titlu de dobândă variabilă după primul an de contract până la 28 februarie 2017, actualizată cu dobânda legală şi cu indicele de inflaţie; sumele reprezentând dobânda legală calculată de la data încasării de către bancă şi cu indicele de inflaţie aplicate la echivalentul în RON a sumei de 43.160,53 euro, calculate de la 1 martie 2017 şi până la data restituirii efective şi sumele reprezentând dobânda curentă achitată de reclamanţi după 1 martie 2017 până la data rămânerii definitive a hotărârii, la care se vor aplica dobânda legală şi indicele de inflaţie la data plăţii efective.

2. Referitor la comisionul de administrare: echivalentul în RON la data plaţii a sumei de 4.878,44 euro, formată din suma de 3.774 euro, achitată până la 28 februarie 2017, cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânda legală, actualizată cu indicele de inflaţie; sumele reprezentând dobânda legală calculată de la data încasării de către bancă şi cu indicele de inflaţie aplicate la echivalentul în RON al sumei de 3.744 euro, calculată de la 1 martie 2017 până la data restituirii efective şi suma reprezentând comisionul de administrare achitat de reclamanţi după 1 martie 2017 până la data rămânerii definitive a hotărârii, sume la care se adaugă dobânda legală şi rata inflaţiei la data restituirii efective.

3. Referitor la comisionul de acordare a creditului: echivalentul în RON la data plăţii al sumei de 3.562,75 euro, formată din suma de 1.800 euro, reprezentând valoarea comisionului de acordare, la care se adaugă dobândă legală şi se actualizează cu indicele de inflaţie, calcul efectuat până la 28 februarie 2017; suma reprezentând dobânda legală, calculată de la data încasării de către bancă a comisionului de 1.800 euro, cu indicele de inflaţie, calculate după 1 martie 2017 până la data rămânerii definitive a hotărârii.

A fost obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare, având în vedere clauzele constatate ca fiind abuzive şi au fost menţinute dispoziţiile care nu sunt contrare.

Prin aceeaşi decizie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de C. S.A. şi a fost respins ca nefondat apelul promovat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 620/C din 6 iunie 2018; a fost obligată apelanta-pârâtă la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 7.537 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond şi apel.

Împotriva acestei decizii, C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, recurenta a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, instanţa de apel reţinând atât caracterul legal, cât şi caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 2.10.a din Condiţiile Generale de Creditare.

Astfel, pe de o parte a reţinut că această clauza a fost exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, fiind, pe cale de consecinţă, exclusă de la controlul judecătoresc, iar pe de altă parte a reţinut caracterul ei abuziv.

A mai susţinut recurenta că instanţa de prim control judiciar a aplicat greşit dispoziţiile art. 7 pct. 2 din O.U.G. nr. 50/2010, în condiţiile în care a obligat-o să restituie toate sumele încasate cu titlu de dobândă variabilă şi comisioane, lipsind astfel contractul de credit, care este unul oneros, de contraprestaţia consumatorilor, care, de altfel, nu criticaseră şi clauza de la pct. 5 din contract, care prevede dobânda fixă de 7,4% pe an şi care se aplică în continuare.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.088 C. civ.., potrivit cărora dobânda legală se percepe din ziua introducerii cererii de chemare în judecată, iar nu din ziua încasării sumelor, cum în mod nelegal s-a hotărât.

Potrivit recurentei, a fost obligată să restituie de mai multe ori sume cu titlu de dobândă legală, după modalităţi de plată diferite, cu privire însă la aceeaşi perioadă de referinţă.

A mai susţinut autoarea căii de atac că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, a arătat că în mod greşit a apreciat curtea de apel că este suficient să fie îndeplinită doar condiţia referitoare la lipsa negocierii, atât timp cât, pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, toate condiţiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că nu sunt abuzive clauzele contractuale contestate de reclamanţi, subliniind că acestea sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, pentru înţelegerea căruia nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, că acestea au fost negociate, nu sunt contrare bunei-credinţe şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

Astfel, a susţinut, în esenţă, că şi-a îndeplinit obligaţia de transparenţă, stipulând preţul contractului într-un mod simplu, "într-un limbaj uşor inteligibil", potrivit imperativelor legii naţionale, precum şi "în mod clar şi inteligibil", astfel cum stabileşte reglementarea echivalentă la nivel european şi a subliniat că obligaţia de a utiliza un limbaj clar şi inteligibil nu trebuie absolutizată, banca neavând o îndatorire de educare ori de consiliere comercială a consumatorilor cu privire la contractele de credit.

De asemenea, a arătat că hotărârea atacată este nelegală din perspectiva art. 977-979 şi 981-985 C. civ., de vreme ce contractul de credit dedus judecăţii nu este unul de adeziune standard, preformulat, cum eronat s-a reţinut.

Cu privire la buna sa credinţă, a subliniat că nu numai că nu a impus clauzele contractuale consumatorilor, dar nu a întreprins nici acţiuni de convingere anterior încheierii contractului de credit, procedând, în schimb, la prezentarea ofertelor de produse bancare şi la explicarea modului de stabilire a dobânzii şi a comisioanelor agreate.

A conchis autoarea căii de atac că nu este abuzivă clauza privind dobânda variabilă, în condiţiile în care a fost negociată, a fost introdusă cu bună-credinţă şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În acest context, a susţinut că dobânda de referinţă variabilă a băncii, indice cunoscut de intimaţi, se stabileşte în funcţie de costul resurselor de creditare ale băncii şi este independentă de voinţa acesteia.

De asemenea, a arătat că nu sunt abuzive nici clauzele vizând comisioanele de acordare şi de administrare, primul fiind perceput pentru toate operaţiunile desfăşurate de banca la momentul iniţial al acordării creditului, iar al doilea pentru operaţiuni legate de administrarea contului.

În mod suplimentar faţă de argumentele precedente, a arătat că instanţa de prim control judiciar a ignorat prevederile art. 249 C. proc. civ. în ceea ce priveşte sarcina probei lipsei bunei-credinţe.

În acest sens, a susţinut că Legea nr. 193/200 instituie o derogare doar cu privire la condiţia negocierii, stabilind că sarcina probei aparţine profesionistului.

Cum excepţiile sunt de strictă interpretare, sarcina probei cu privire la îndeplinirea celorlalte condiţii, inclusiv a lipsei bunei-credinţe revine reclamanţilor.

Or, în speţă intimaţii nu au invocat şi nu au probat o eventuală lipsă a bunei-credinţe; mai mult, buna-credinţă se prezumă, iar intimaţii nu au răsturnat această prezumţie.

În concluzie, a susţinut că, pentru restabilirea legalităţii, în condiţiile nesocotirii principiilor ce guvernează procesul civil în legătură cu administrarea probelor, se impune admiterea recursului, prin raportare la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

O altă critică adusă de recurentă deciziei atacate vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclude clauzele criticate de la analiza caracterului abuziv, întrucât acestea se asociază cu obiectul principal al contractului, fiind, totodată, clare şi inteligibile.

Astfel, a evocat dispoziţiile legale naţionale şi comunitare şi a subliniat că atât comisioanele bancare, cât şi dobânda reprezintă însuşi preţul contractului de credit comercial, dar şi că nu transpar motivele pentru care instanţa de apel a apreciat că prevederile contractuale contestate nu ar fi clare şi inteligibile, în condiţiile în care modul de formulare a acestora permite intimaţilor să înţeleagă totalitatea consecinţelor economice ale contractării.

A subliniat autoarea căii de atac că interpretarea corectă a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este aceea că, în orice situaţie, analizând clauzele contractuale referitoare la preţ, instanţa ar putea interveni cel mult în vederea asigurării unei exprimări clare şi inteligibile a acestor clauze, iar nu în vederea asigurării unei aşa-zise reechilibrări a preţului raportat la serviciile primite sau a verificării oportunităţii perceperii unui cost, care a fost stabilit deja de părţi, în virtutea principiului pacta sunt servanda.

În final, a susţinut că, reţinând caracterul abuziv al pct. 2.10.a din Condiţiile Generale de creditare, ca urmare a absenţei negocierii, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

A arătat recurenta că a interpreta prevederile legale sus-menţionate în modalitatea promovată de curtea de apel înseamnă a nega realităţi contemporane de notorietate, cunoscut fiind că orice persoane, indiferent de poziţia ori de calitatea în care acţionează, apelează întotdeauna la contracte preformulate pentru stabilirea unor raporturi contractuale.

În opinia recurentei, instanţa trebuie să ia în considerare existenţa unui minim de diligenţă din partea consumatorului, suficient pentru a înţelege prevederile contractuale pe care înţelege să şi le asume şi a încerca influenţarea lor, aceasta fiind semnificaţia art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Or, în speţă intimaţii nu au contestat niciodată pasivitatea lor la momentul încheierii contractului şi nu au făcut dovada existenţei unei dorinţe de a negocia, prin formularea unei cereri respinse sau ignorate de reprezentanţii băncii.

Mai mult, a arătat că cele reţinute de instanţa de apel cu privire la lipsa negocierii contravine şi dispoziţiilor art. 13 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora consumatorului i se furnizează, la cerere şi gratuit, un exemplar din proiectul de contract de credit; prin urmare, legiuitorul actual a apreciat că înfăţişarea proiectului contractului de credit reprezintă o îndatorire suficientă în faza precontractuală, care a fost realizată în speţă.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi A. şi VĂTĂVOIU B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală.

Au susţinut, în esenţă, că hotărârea este suficient motivată şi nu cuprinde considerente contradictorii. Totodată, au învederat că instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, că efectul constatării nulităţii unor clauze abuzive este acela al restituirii sumelor încasate necuvenit de către profesionist, iar principiul retroactivităţii efectelor nulităţii absolute impunea obligarea recurentei la plata dobânzilor aferente sumelor de la data încasării lor, nu potrivit art. 1.088 C. civ.

Cât priveşte celelalte aspecte, relative la pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, intimaţii au arătat că acestea sunt critici de netemeinicie, nu de nelegalitate.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 11 martie 2020, recursul a fost admis în principiu şi, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părţilor.

Recursul declarat de pârâta C. S.A. este fondat, însă numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite. Sub un prim aspect, instanţa supremă constată că hotărârea atacată nu cuprinde argumente decizorii contradictorii în ce priveşte caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 2.10.a din Condiţiile generale. Astfel, instanţa de apel nu a reţinut în cuprinsul considerentelor că această clauză de stabilire a dobânzii variabile a fost exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil. Dimpotrivă, în fraza citată de recurentă (paragraful 4, pagina 28) s-a constatat că, deşi face parte din obiectul principal al contractului, clauza de dobândă nu este exclusă de la controlul instanţei sub aspectul caracterului abuziv tocmai în considerarea lipsei de transparenţă a acesteia. Aşadar, instanţa de apel a dezvoltat un raţionament logic şi corect din punct de vedere juridic, în care nu există nicio fractură sau contradicţie.

Nici criticile de nemotivare sau de motivare contradictorie referitoare la soluţia instanţei de apel de obligare a recurentei la plata dobânzii legale aferente sumelor a căror restituire s-a dispus (dobândă contractuală şi comisioane încasate necuvenit) nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, deşi recurenta subscrie acest aspect motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în concret susţinerile se cantonează la aspecte de nelegalitate, relative la încălcarea unei norme de drept material (art. 1.088 din C. civ. de la 1864) - ce ar putea atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - sau la caracterul contradictoriu al dispozitivului, nu al considerentelor, situaţie care nu poate atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dincolo de aceste observaţii de ordin procedural, sub un al doilea aspect se constată că recurenta reproşează instanţei de apel în cadrul acestei critici că nu s-a preocupat de analiza apărărilor pe care le-a formulat şi a înscrisurilor pe care le-a depus, fără a indica, însă, în concret, care sunt aspectele esenţiale omise de aceasta. Or, atare susţineri generice nu pot fi primite nici din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6, nici din cea a pct. 8 a aceluiaşi articol din C. proc. civ., întrucât nu se poate solicita instanţei de recurs să identifice ea însăşi argumentele esenţiale ce nu au fost examinate efectiv de instanţele inferioare, în sensul jurisprudenţei relevante a C.E.D.O. privind aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte apreciază că sunt nefondate şi susţinerile recurentei relative la încălcarea, de către judecătorii din apel, a prevederilor art. 249 C. proc. civ., în ceea ce priveşte sarcina probei lipsei de bună-credinţă, ca şi condiţie cumulativă pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Această critică, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a fost structurată, în esenţă, pe considerentul că, prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, s-a instituit o derogare de la dreptul comun al sarcinii probei doar în ceea ce priveşte condiţia negocierii. În ceea ce priveşte îndeplinirea celorlalte condiţii, inclusiv lipsa bunei-credinţe, sarcina probei aparţine reclamantului/consumatorului, aspect ignorat de instanţa de prim control judiciar.

Analizând această susţinere, instanţa supremă constată că judecătorii din apel nu au reţinut că reclamanţii nu ar avea, contrar prescripţiilor art. 328 alin. (2) C. proc. civ., obligaţia de a invoca şi proba încălcarea exigenţelor de bună-credinţă în inserarea în convenţie a clauzelor pretins abuzive şi, prin urmare, nu au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ.

În realitate, prin critica formulată recurenta încearcă să demonstreze că reclamanţii-consumatori nu au dovedit îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contestate. Or, evaluarea probatoriului de către instanţele devolutive, în vederea stabilirii unei anumite situaţii de fapt, excedează controlul judiciar efectuat de instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Cât priveşte criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că doar o parte a acestora pot fi primite. Prealabil analizei propriu-zise a tuturor aspectelor invocate, reţine că ordinea abordării acestora va fi diferită de cea realizată de autorul căii de atac, din considerente ce ţin de acurateţea raţionamentului logico- juridic. Totodată, vor fi excluse de la analiză susţinerile de netemeinicie care, în mod evident, nu pot face obiectul căii extraordinare de atac a recursului.

Astfel, prin cererea de recurs s-a invocat încălcarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care excludeau de la analiza caracterului abuziv clauzele contestate, întrucât vizau dobândă şi comisioane asociate obiectului principal al contractului şi care erau exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil. În opinia recurentei, nelegalitatea soluţiei instanţei de apel rezidă în aceea că toate elementele ce compun costul total al creditului, în sensul art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE sau al art. 7 pct. 4 din legea naţională - O.U.G. nr. 50/2010, reprezintă preţul contractului şi determină asocierea clauzelor criticate cu obiectul principal al convenţiei.

Contrar celor susţinute de recurentă, noţiunea de obiect principal al contractului, noţiune autonomă ce nu a fost lăsată de dreptul Uniunii Europene la aprecierea statelor membre şi care face obiectul unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Cauza C -26/13 Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), nu se confundă cu cea de cost total al creditului pentru consumatori. În primul rând, costul total al creditului era definit, la data perfectării convenţiei, de art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, şi nu de O.U.G. nr. 50/2010, act normativ inaplicabil contractelor de credit în curs de derulare la data intrării lui în vigoare (art. 95 din ordonanţă, astfel cum a fost modificat prin pct. 39 din Legea de aprobare nr. 288/2010).

În al doilea rând, Curtea de Justiţie a statuat constant că domeniul de aplicare exact al noţiunilor de obiect principal şi preţ, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (transpus în dreptul naţional în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000) nu poate fi determinat cu ajutorul noţiunii "costul total al creditului pentru consumatori", în sensul articolului 3 lit. (g) din Directiva 93/13 (C-143/13, Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank România S.A., par. 47).

Aşa cum s-a arătat, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului doar acele clauze contractuale care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestei convenţii şi care, în consecinţă, îl caracterizează (Cauza C-26/13, suscitată, Cauza 143/13, suscitată, par. 50, 51, 53, 54, Cauza C-186 Andriciuc şi alţii par. 35 şi 36). În acest context, corect a reţinut instanţa de apel că dobânda reprezintă o prestaţie caracteristică împrumutului pe piaţa financiară şi poate fi subscrisă noţiunii în discuţie şi excluderii de la analiza caracterului abuziv. În ce priveşte, însă, cele două comisioane, faţă de particularităţile speţei nu se poate conchide că există vreun argument care să justifice caracterul esenţial al acestor prestaţii, în economia generală şi prevederile contractului de credit şi nici în contextul juridic şi factual al acestuia, ele reprezentând, în realitate, elemente de fapt care, în orice caz, sunt lăsate la aprecierea exclusivă a instanţelor devolutive.

Însă nici împrejurarea că instanţa de apel nu a exclus de la analiza caracterului abuziv clauzele referitoare la dobândă nu reprezintă o încălcare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, din moment ce a constatat lipsa de transparenţă a acestor clauze. În calificarea cerinţei de transparenţă a clauzelor, instanţa de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a jurisprudenţei C.J.U.E. relevante, potrivit căreia caracterul clar şi inteligibil nu poate fi redus la caracterul comprehensibil al clauzelor pe plan formal şi gramatical, ci este necesar a se stabili dacă consumatorul putea să analizeze consecinţele economice ale unei anumite clauze asupra patrimoniului său (Cauza Kasler, par. 71, 72, Cauza C-96/14, Jean Claude van Hove, par. 40-48).

Fără a relua considerentele instanţei de apel referitoare la lipsa de transparenţă a clauzelor privitoare la dobânda variabilă, se impune a arăta că demersul instanţelor devolutive a fost uşurat de faptul că un atare tip de clauză, precum cea din art. 2.10 din Condiţiile generale, care permite creditorului să modifice unilateral rata dobânzii, fără indicarea unui mecanism de modificare a ratei dobânzii, figurează în mod expres la pct. 1 lit. (j) din anexa la Directiva 93/13. Or, conform art. 3 alin. (3) din Directivă, ea reprezintă o listă orientativă şi neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive. Legea română a transpus aceste prevederi în art. 4 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 şi în anexa la lege, astfel că, în speţă, a fost vorba de clauze ce figurează în mod explicit cu potenţial caracter abuziv. Aşadar, toate susţinerile recurentei referitoare la pretinsa încălcare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 în analiza clauzelor de dobândă variabilă, urmează a fi analizate prin prisma apartenenţei acestor clauze la lista evocată.

Instanţa supremă reţine, de asemenea, că prin hotărârea atacată nu au fost greşit aplicate prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel nu a reţinut că lipsa negocierii unei clauze este suficientă pentru constatarea caracterului abuziv al acesteia. Dimpotrivă, s-a constatat că este necesară întrunirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar instanţa de prim control judiciar nu a ignorat obligaţia de a le analiza. În realitate, recurenta-pârâtă încearcă să repună în discuţie toate aspectele factuale pe care s-a întemeiat decizia atacată, demers incompatibil cu prezenta cale de atac din perspectiva art. 483 alin. (3) şi a art. 488 C. proc. civ.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta susţine că toate clauzele contractuale constatate ca fiind abuzive sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil. Fără a relua argumentele precedente legate de caracterul transparent al clauzelor de dobândă variabilă, instanţa supremă reaminteşte că o clauză trebuie să fie astfel formulată încât să permită consumatorului să prevadă consecinţele economice pe care le generează. Însă cerinţa de transparenţă presupune analiza unui ansamblu de elemente de fapt pertinente, care nu se limitează la caracterul inteligibil al clauzei pe plan formal, ci presupune verificarea publicităţii şi informaţiilor furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut, de evaluarea standardului unui consumator mediu etc. Or, toate aceste elemente factuale nu pot fi repuse în discuţie şi verificate în etapa procesuală a recursului.

Este adevărat că, în cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva CIB Bank ZRT, C.J.U.E. a statuat că cerinţa de transparenţă a unor clauze contractuale, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, nu impune ca profesionistul să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul acestora.

Însă soluţia instanţei de apel, de constatare a caracterului abuziv al clauzelor ce instituiau comisionul de acordare şi pe cel de administrare nu s-a limitat la analiza acestei cerinţe de transparenţă, ci a verificat şi celelalte condiţii instituite de lege.

O parte consistentă a motivelor de recurs încearcă să demonstreze că, în speţă, clauzele contestate de intimată au fost negociate şi că ele sunt incluse "într-un contract consensual, cu conţinut obligatoriu" şi nu într-un contract de adeziune standard, preformulat, recurenta invocând în susţinerea acestei teze pretinsa încălcare a prevederilor art. 977 - 979 şi art. 981 - 985 din C. civ. de la 1864.

Instanţa de recurs subliniază, însă, că instanţele de fond au reţinut, în esenţă, că banca pârâtă nu a reuşit să răstoarne, prin probele administrate, prezumţia de nenegociere a unor clauze standard preformulate, prezumţie instituită prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 şi notează, în continuarea considerentelor expuse în precedent, că trebuie reliefat încă o dată faptul că recurenta solicită instanţei de recurs să reevalueze circumstanţele factuale ale încheierii/semnării contractului, anume în ce măsură profesionistul a oferit consumatorului posibilitatea de a negocia, de a influenţa sau modifica conţinutul contractului, demers incompatibil cu recursul întrucât vizează elemente ataşate situaţiei de fapt.

În sfârşit, Înalta Curte arată nu va primi teza potrivit căreia, în speţă, este vorba de un contract obligatoriu, întrucât condiţiile încheierii sunt impuse de legiuitor în scop de protecţie. Cel puţin în privinţa clauzelor contestate în prezenta cauză, recurenta nu a fost în măsură să indice prevederile legale în vigoare, la data perfectării lui, în anul 2008, care impuneau un anumit conţinut predeterminat, obligatoriu al acestor prevederi şi pe care recurenta le-ar fi respectat.

Cât priveşte condiţia referitoare la lipsa bunei-credinţe în stabilirea caracterului abuziv al clauzelor contestate, recurenta a susţinut, sub un prim aspect, că nu au fost respectate prevederile legale în legătură cu sarcina probei. Însă acest element a făcut obiectul analizei instanţei de recurs în considerentele relative la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu va fi reluat.

Sub un al doilea aspect, autoarea căii de atac a susţinut că analiza acestei condiţii ar fi trebuit raportată la noţiunea de practici comerciale înşelătoare, ce rezultă din conţinutul art. 6 din Legea nr. 363/2007. Această susţinere va fi înlăturată, întrucât instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a jurisprudenţei C.J.U.E. relevante, referitoare la interpretarea art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, a analizat şi a conchis în mod just că, pentru a constata dacă cerinţa de bună-credinţă este îndeplinită, judecătorul naţional nu are obligaţia de a se raporta la noţiunea de practici comerciale înşelătoare. El trebuie să verifice doar dacă profesionistul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C-415/11).

Referitor la critica potrivit căreia clauzele contestate nu creează, în detrimentul intimaţilor, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nici aceasta nu poate fi reţinută. În concret, recurenta nu invocă greşita aplicare a unui text de lege sau ignorarea jurisprudenţei C.J.U.E. relevante, pe care o citează de altfel, ci solicită reanalizarea unor circumstanţe factuale, demers incompatibil cu etapa judecării recursului, limitată la aspecte de nelegalitate ale hotărârii.

În sfârşit, subsumat aceleiaşi critici recurenta a invocat greşita aplicare a prevederilor art. 7 pct. 2 din O.U.G. nr. 50/2010, care defineşte contractul de credit încheiat cu un consumator. În esenţă, a susţinut că părţile au încheiat un contract cu titlu oneros, iar instanţa de apel, obligând recurenta să restituie consumatorului toate sumele încasate cu titlu de dobândă variabilă şi comisioane, a lăsat serviciile furnizate de Bancă, de punere la dispoziţie a capitalului, în principal, fără contraprestaţie. A mai arătat că, oricum, câtă vreme clauza de la art. 5 teza I din Contractul de credit, referitoare la dobânda fixă, nu a fost contestată, aceasta ar fi putut să continue să producă efecte. A susţinut, de asemenea, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1.088 din C. civ. de la 1864, întrucât a acordat dobânda legală aferentă sumelor de restituit de la data încasării acestora de către Bancă. Or, potrivit textului de lege suscitat, dobânda legală se percepe de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Procedând la reevaluarea criticilor astfel formulate, Înalta Curte reţine că, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ce vizează interpretarea şi aplicarea art. 6 alin. (1) şi art. 7 din Directiva 93/13/CEE, o dată ce o clauză este declarată abuzivă şi, prin urmare, nulă, instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înlătura aplicarea acestei clauze pentru ca ea să nu mai producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepţia cazului în care consumatorul se opune (a se vedea Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Crédito, C-618/19, pct. 65, Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporacion Bancaria şi Bankia, C-70/17 şi C-179/17, pct. 72).

În consecinţă, instanţa naţională nu poate fi abilitată să modifice conţinutul clauzelor abuzive, în caz contrar riscând să contribuie la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniştilor faptul că astfel de clauze pur şi simplu nu sunt aplicate în ceea ce priveşte consumatorul. Aşadar, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecinţă restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa respectivei clauze abuzive.

Potrivit C.J.U.E., obligaţia instanţei naţionale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privinţa aceloraşi sume (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutierrez Naranjo şi alţii, C-154/15, C-307/15, C-308/15, pct. 62).

Aşadar, restituirea sumelor încasate cu titlu de comisioane, urmare a constatării nulităţii clauzelor care le-au instituit, în contextul în care acestea vizează prestaţii neesenţiale în economia convenţiei, nu poate fi considerată nelegală, invocându-se drept argument definiţia contractului de credit din art. 7 pct. 2 din O.U.G. nr. 50/2010. De altfel, fără a reveni asupra considerentelor anterioare, acest act normativ nu este incident raportului juridic dedus judecăţii, contractul de credit fiind încheiat anterior intrării sale în vigoare, respectiv în anul 2008.

Nici pretinsa încălcare a prevederilor art. 1.088 alin. (2) din C. civ. de la 1864 nu poate fi reţinută, întrucât pentru curgerea dobânzii legale aferente sumelor de restituit nu este necesară punerea în întârziere prin cererea de chemare în judecată. Dreptul la repararea pagubei se naşte din ziua cauzării prejudiciului, întrucât, în cazul repunerii părţilor în situaţia anterioară, ca efect al nulităţii unor clauze contractuale, debitorul obligaţiei de restituire, anume profesionistul, este cel căruia îi este imputabilă cauza restituirii. Aşadar, el este obligat să acopere şi beneficiul nerealizat de către creditorul obligaţiei de restituire, anume dobânda legală aferentă sumelor încasate fără drept. De altfel, doctrina şi jurisprudenţa formate sub imperiul vechiul C. civ. au fost constante în a aprecia că acesta este un caz în care debitorul este de drept în întârziere, obligaţia de restituire fiind asimilată acoperirii prejudiciului săvârşit prin fapte ilicite extracontractuale.

Cu toate acestea, deşi contractul de credit poate continua să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea acelor clauze abuzive care nu vizează prestaţii esenţiale, situaţia este diferită în cazul constatării nulităţii clauzei de dobândă variabilă. Este de netăgăduit că părţile au perfectat un contract de credit bancar, specie a contractului de împrumut cu dobândă, astfel că, eliminându-se o clauză esenţială a convenţiei, este posibil ca aceasta să nu poată continua să producă efecte juridice. Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, clauza de dobândă fixă, inserată doar pentru un termen de un an, nu poate continua să supravieţuiască. Aceasta ar însemna o veritabilă ingerinţă a instanţei în conţinutul contractului, prohibită de jurisprudenţa constantă a C.J.U.E.

Invalidarea clauzei abuzive în discuţie ar obliga instanţa să anuleze contractul în întregul său, expunându-i astfel pe reclamanţii consumatori unor consecinţe deosebit de prejudiciabile.

Dreptul naţional român nu îngăduie, de asemenea, identificarea unei dispoziţii supletive care să înlocuiască clauza de dobândă variabilă constatată, în mod corect, drept abuzivă şi, prin urmare, înlăturată din convenţie, soluţie permisă de jurisprudenţa C.J.U.E. (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, citată în cuprinsul prezentei decizii, C-26/13 pct. 80 şi 83).

În acest context, se impune admiterea recursului, pentru încălcarea art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi a prevederilor art. 6 şi art. 7 din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate de jurisprudenţa C.J.U.E.

În esenţă, în măsura în care reclamanţii-consumatori nu şi-au exprimat intenţia de a menţine clauzele abuzive relative la dobânda variabilă, iar anularea contractului de credit i-ar expune pe aceştia unor consecinţe extrem de prejudiciabile, instanţa, învestită, în rejudecare, după casarea cu trimitere, doar cu aspectele relative la modalitatea de calcul a ratei dobânzii şi, succesiv, cu restituirea eventualelor sume achitate necuvenit, cu acest titlu, urmează să facă aplicarea soluţiei ce rezultă din Hotărârea Curţii din 25 noiembrie 2020, în cauza C-269/19.

Altfel spus, instanţa, în rejudecare, trebuie să invite părţile să negocieze, să stabilească cadrul negocierilor respective şi să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, precum şi să stabilească întinderea sumelor încasate necuvenit ca urmare a aplicării sancţiunii nulităţii clauzelor al căror caracter abuziv s-a constatat, cu luarea în calcul a efectului retroactiv al nulităţii şi al principiului restitutio in integrum. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cererea de chemare în judecată s-a solicitat şi obligarea băncii la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului, solicitare căreia i s-a dat dezlegare în dispozitiv, acţiunea fiind admisă în totalitate.

În consecinţă, conform art. 496 alin. (1) teza a II-a şi art. 497 teza I C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul şi va casa în parte decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei instanţei de apel, spre o nouă judecată a apelului declarat de reclamanţi. Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 431/27.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează în parte decizia civilă atacată şi trimite cauza curţii de apel, spre o nouă judecată a apelului declarat de reclamanţii A. şi Vătăvoiu B. împotriva sentinţei civile nr. 1180/C/13.11.2017, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 7 aprilie 2021.