Commercial Debt Collection: Interruption of Statute of Limitations via Confirmed Account Balances and Delegated Corporate Authority

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., obligarea acesteia la plata creanţei în cuantum total de 1.385.050,05 RON, debit restant, suma ce urmează a fi reactualizată raportat la cursul leu-euro de la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 1296 din 22 decembrie 2020, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 1.385.050,05 RON, echivalentul a 309.245,78 euro, reprezentând debit restant din valoarea totală a instalaţiei de gaze industriale model x-INV, sumă ce va fi reactualizată raportat la cursul leu-euro la data plaţii efective.

Ca efect al admiterii acţiunii, s-a constatat întreruptă prescripţia şi s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.455,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 177 din 18 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1296 din 22 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă acţiunea, ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă arată că hotărârea este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor pct. 28 din Normele de aplicare ale O.M.F.P. nr. 2861/2009, referitor la extrasul de sold, a Legii nr. 31/1990, cu privire la legitimarea de a angaja din punct de vedere juridic societatea, precum şi a art. 2.537 pct. 1 C. civ., cu privire la întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea datoriei în orice mod.

În ceea ce priveşte greşita interpretare a dispoziţiilor pct. 28 din Normele de aplicare ale O.M.F.P. nr. 2861/2009, recurenta-reclamantă arată că înscrisul care generează debitul este reprezentat de factura fiscală MAS x/16.12.2014, întocmită în conformitate cu dispoziţiile contractului încheiat între părţi şi a comenzilor emise de către intimata-pârâtă.

Recurenta-reclamantă susţine că factura, având termen de plată la data de 21.12.2014, termenul de prescripţie extinctivă s-ar fi împlinit la 21.12.2017.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că la data de 17.05.2016, aşadar înăuntrul termenului de prescripţie, pârâta debitoare a emis şi i-a transmis înscrisul intitulat "Scrisoare de confirmare a creditorilor", prin care i-a solicitat în mod expres confirmarea soldului datoriei la data de 31.12.2015, care, în conformitate cu propriile înregistrări ale intimatei-pârâte, era în valoare de 1.385.050,05 RON.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a aplicat eronat prevederile pct. 28 din O.M.F.P. nr. 2861/2009, reţinând că acest înscris nu constituie extras de cont, întrucât nu este emis de debitor în confirmarea extrasului de cont emis de către creditor şi adresat acestuia.

În raport de prevederile pct. 28 din Normele O.M.F.P. nr. 2861/2009, astfel cum susţine recurenta, creanţele şi obligaţiile faţă de terţi sunt supuse verificării şi confirmării pe baza extraselor soldurilor debitoare şi creditoare ale conturilor de creanţe şi datorii care deţin ponderea valorică în totalul soldurilor acestor conturi, potrivit "Extrasului de cont" (cod 14-6-3) sau punctajelor reciproce scrise; nerespectarea acestei proceduri, iar în situaţia entităţilor care efectuează decontarea creanţelor şi obligaţiilor pe bază de deconturi interne sau deconturi externe periodice confirmate de către parteneri, aceste documente pot ţine locul extraselor de cont confirmate.

Astfel cum susţine recurenta-reclamantă, pct. 28 din O.M.F.P. nr. 2861/2009 nu prevede că extrasele de sold trebuie emise de debitor către creditor, iar acelaşi text prevede că atât creanţele, cât şi obligaţiile faţă de terţi sunt supuse confirmării, ceea ce înseamnă că nu doar debitorul în mod exclusiv, ci şi creditorul obligaţiei este apt a emite solicitare de confirmare de sold, creanţele şi obligaţiile fiind supuse verificării şi prin punctaje reciproce scrise.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, confirmarea soldului datoriei pe calea înscrisului emis de pârâtă la data de 17.05.2015, pe care l-a confirmat, reprezintă extras de sold şi punctaj scris conform pct. 28 din Normele O.M.F.P. nr. 2861/2009 şi act voluntar de recunoaştere a datoriei din prezentul litigiu.

Ca atare, recurenta-reclamantă consideră că în mod greşit instanţa de apel a constatat că în cauză nu există niciunul din cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei prevăzute de art. 2.537 pct. 1 şi 2 din C. civ., acest înscris reprezentând o confirmare a soldului care provine chiar de la debitoare, este un act care întrerupe cursul iniţial al prescripţiei, urmând ca de la acea dată să înceapă un nou termen ce s-ar fi împlinit la data de 17.05.2019.

Mai arată recurenta-reclamantă că ulterior, înăuntrul termenului de prescripţie, a introdus la data de 02.05.2019 cererea pentru emiterea unei ordonanţe de plată, cerere ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, acesta fiind tot un act întrerupător al prescripţiei. Ulterior acestui moment şi al pronunţării soluţiei definitive în dosarul având ca obiect ordonanţa de plată, respectiv cerere în anulare (soluţionată definitiv prin sentinţa civilă nr. 1034/09.07.2019), a fost formulată cererea de chemare în judecată şi transmisă prin poştă cu confirmare de primire la data de 09.01.2020.

Recurenta-reclamantă susţine că, în raport de dispoziţiile art. 2.537, art. 2.539 şi art. 2.540 C. civ., noua cerere a fost introdusă în termen de maxim 6 luni de la rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 1034 din 09 iulie 2019.

O altă critică vizează interpretarea greşită a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 31/1990 cu privire la legitimarea de a angaja din punct de vedere juridic societatea, respectiv a art. 73 şi urm., completate cu art. 2.014 C. civ.

În susţinerea acestei critici, recurenta-reclamantă arată că semnarea contractului, ca şi întreaga derulare a acestuia au fost efectuate prin delegări de competenţe în interiorul companiei B.. Şi celelalte operaţiuni de asumare de obligaţii, care produc consecinţe juridice, au fost efectuate prin delegare de către diverse persoane, astfel cum susţine recurenta-reclamantă.

Recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că pe toată perioada de derulare a raportului juridic, inclusiv a recunoaşterii datoriei se aplică regulile mandatului completat cu uzanţele comerciale şi că art. 73 din Legea nr. 31/1990 statuează că delegarea de competenţe de reprezentare nu este interzisă, angajându-se răspunderea administratorului alături de persoana care a primit competenţe în afara mandatului oferit de asociaţi.

De asemenea, recurenta-reclamantă susţine şi că Legea nr. 31/1990 statuează că regulile de reprezentare se completează cu dispoziţiile privind mandatul, respectiv cu art. 2014 C. civ.

Mai arată recurenta-reclamantă că scrisoarea de confirmare de sold a fost emisă chiar de către intimata-reclamantă, fiind un act care a produs efecte juridice.

O ultimă critică vizează faptul că instanţa de apel a interpretat in mod greşit normele de drept prevăzute de art. 2.537 pct. 1 C. civ. cu privire la întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea datoriei în orice mod.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că în perioada iulie 2015- decembrie 2017, înăuntrul termenului de prescripţie, a transmis către intimata-pârâtă notificări - extrase de cont, înscrisuri primite pe bază de semnătură de către aceasta şi care nu au fost niciodată contestate. Cu privire la aceste înscrisuri, instanţa de apel a apreciat că acestea nu pot avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie, deoarece pârâta nu le-a remis reclamantei cu menţiunea de confirmare a soldului.

Ca atare, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2.537 C. civ., apreciind că primirea în mod repetat a extraselor de cont de către pârâtă şi necontestarea lor, chiar dacă nu le-a restituit confirmate, coroborată cu emiterea de către acesta a solicitării de confirmare de sold din data de 17.05.2016, nu ar constitui act de recunoaştere tacită.

Recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că, interpretând greşit normele de drept invocate mai sus, în mod nelegal instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat în cauză este fondat, pentru considerentele care urmează:

Criticile invocate de recurenta-reclamantă în susţinerea recursului vizează aplicarea greşită a legii în apel, cu privire la dezlegarea dată excepţiei prescripţiei extinctive.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel, admiţând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a constatat că obiectul pretenţiilor în cauză îl constituie debitul în sumă de 1.385.050,05 RON, conform facturii x/16.12.2014, scadenţa de plată a sumei fiind la data de 21.12.2014.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie de 3 ani al dreptului la actiunea în realizarea creanţei a început să curgă la data de 21.12.2014, fiind împlinit la data de 21.12.2017.

Astfel cum a arătat instanţa de apel, documentul intitulat scrisoare de confirmare a creditorilor, emis de pârâtă şi înregistrat de reclamantă sub nr. x/17.05.2016, nu constituie un extras de cont în sensul prevederilor pct. 28 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul M.F.P. 2861/2009, întrucât nu este emis de debitor în confirmarea extrasului de cont emis de creditor şi adresat acestuia, fiind numai o confirmare a soldului datoriei înregistrate contabil.

Curtea a reţinut şi că semnatura de pe acest înscris nu aparţine administratorului pârâtei, ci unui prepus al acesteia, angajat al departamentului contabil, iar cât timp reclamanta nu a contestat, şi nici nu au fost solicitate probe în combaterea susţinerilor pârâtei, instanţa de apel a cosiderat dovedite susţinerile acesteia, în sensul că semnatura de pe scrisoarea de confirmare a creditorilor aparţine dnei. C., aspect care reiese şi din declaraţiei autentificată depusă la dosarul cauzei.

Raportat la prevederile art. 2.537 alin. (1) pct. 1 C. civ., art. 70 alin. (1), art. 75, art. 197 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990, Curtea a reţinut că, pentru a avea efect întrerupător de prescripţie, recunoaşterea dreptului trebuie să provină de la cel căruia îi incumbă din punct de vedere juridic executarea obligaţiei, în cazul persoanelor juridice, actul de recunoaştere trebuind să emane de la reprezentantul care are legitimarea de a angaja persoana juridică.

Curtea de apel a reţinut şi că extrasele de cont comunicate de reclamantă pârâtei în perioada iulie 2015 - decembrie 2017, precum şi a notificării-somaţie din data de 07.11.2018 nu pot avea efect întreruptiv de prescripţie în temeiul art. 2.537 pct. 4 C. civ., întrucât pârâta nu a remis reclamantei extrasele de cont cu menţiunea de confirmare a soldului.

Sub un ultim aspect, instanţa de apel a arătat că nici introducerea de către reclamantă a acţiunii în ordonanţa de plată - dosar nr. x/2019 al Tribunalului Prahova - nu poate avea efect întreruptiv de prescripţie, deoarece sesizarea instanţei a fost făcută în anul 2019, după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă la data de 21.12.2017, iar pe de altă parte, soluţia dată de instanţa de judecată în procedura ordonanţei de plată privitor la prescripţia extinctivă nu beneficiază de autoritate de lucru judecat în raport cu litigiul în care se examinează fondul pretenţiilor.

Înalta Curte arată că instanţa are obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale; în egală măsură, legea obligă judecătorul cauzei ca, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei şi să asigure respectarea cumulată a principiilor procesului civil, echităţii şi bunei-credinţe.

Deşi nu este mai puţin adevărat că procesul civil este un proces care dispută interese particulare, ceea ce se repercutează în abilitatea şi posibilitatea părţilor de a aduce în proces probele pe care le consideră necesare şi utile pentru demonstrarea drepturilor lor, rolul instanţei rămâne constant subordonat obligaţiei de statuare a adevărului judiciar, prin aplicarea legii la o stare de fapt deplin stabilită.

În raport de aceste considerente teoretice, Înalta Curte reţine incompleta stabilire a situaţie de fapt, în raport de specificul derulării raporturilor dintre părţi, inclusiv cu privire la dreptul de reprezentare şi de delegare a competenţelor în cadrul intimatei-pârâte.

Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a analizat coroborat aspectele invocate de recurenta-reclamantă în susţinerea întreruperii cursului prescripţiei, respectiv recunoaşterea tacită a datoriei, raportat la scrisoarea de confirmare a soldului emisă de intimata-pârâtă, precum şi cu privire la notificările, respectiv extrasele de cont emise de recurenta-reclamantă.

De asemenea, instanţa de apel nu a analizat plăţile parţiale invocate de către recurenta-reclamantă şi consecinţele acestora cu privire la întreruperea cursului prescripţiei extinctive.

De aceea, stabilind că, prin această modalitate de rezolvare a cauzei, instanţa de apel şi-a încălcat rolul principal şi a nesocotit obligaţia de principiu a organului judiciar, de a lămuri deplin cauza în scopul unei corecte aplicări a legii, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului şi casarea hotărârii, revenind instanţei de apel, în rejudecare, rolul reexaminării depline a cauzei.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 177 din 18 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 177 din 18 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Casează decizia nr. 177 din 18 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2022.