Defendant's appeal fails; discount recovery and penalty award for boiler contractor upheld

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ PENTRU CONTROLUL CAZANELOR, INSTALAŢIILOR DE RIDICAT ŞI RECIPIENTELOR SUB PRESIUNE S.A. -C.N.C.I.R. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. A. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 301.320,62 RON, reprezentând discount acordat necuvenit, calculat conform contractului nr. x/29.04.2011, a sumei de 24.225,88 RON, reprezentând diferenţa de discount acordat necuvenit, calculat conform aceluiaşi contract, a sumei de 16.813,69 RON, cu titlu de penalităţi, calculate conform facturii nr. x/30.06.2016, pentru neplata facturii nr. x din 29.01.2016, precum şi la plata penalităţilor calculate în continuare, până la data achitării debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 06 decembrie 2016, reclamanta şi-a restrâns obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 72.303,16 RON, reprezentând diferenţă de discount refacturat rămas de plată în urma achitării parţiale a facturii fiscale la plata sumei de 36.654,47 RON, cu titlu de penalităţi, calculate asupra debitului principal aferent facturilor nr. x/29.01.2016 şi nr. y/31.05.2016, de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la data achitării parţiale - 08.11.2016, la plata sumei de 36.654,47 RON, cu titlu de contravaloare penalităţi, calculate asupra debitului principal aferent facturilor nr. x/29.01.2016 şi nr. y/31.05.2016, de la data scadenţei fiecărei facturi (28.02.2016 - scadenţa facturii fiscale nr. x/29.01.2016 şi 30.06.2016 - scadenţa facturii fiscale nr. y/31.05.2016) şi până la data achitării parţiale - 08.11.2016, precum şi la plata "penalităţilor de întârziere calculate în continuare, pentru diferenţa rămasă în cuantum de 72.303,16 RON, de la data scadenţei facturii nr. x din 29.01.2016" şi până la data plăţii efective; cu cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin sentinţa civilă nr. 7867 din 13 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins ca prescris capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 72.303,16 RON; a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantei penalităţi de 0,06% pe zi de întârziere, calculate asupra debitului principal în sumă de 229.017,46 RON, pentru perioada 28.02.2016-08.11.2016, precum şi asupra debitului principal în sumă de 24.225,88 RON, pentru perioada 30.06.2016-08.11.2016 şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.060 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 576 din 20 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, COMPANIA NAŢIONALĂ PENTRU CONTROLUL CAZANELOR, INSTALAŢIILOR DE RIDICAT ŞI RECIPIENTELOR SUB PRESIUNE S.A. -C.N.C.I.R. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea sa.

Prin decizia civilă nr. 1865 din 22 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Prin decizia civilă nr. 951 din 31 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă COMPANA NAŢIONALĂ PENTRU CONTROLUL CAZANELOR, INSTALAŢIILOR DE RIDICAT şi RECIPIENTELOR SUB PRESIUNE S.A. - C.N.C.I.R. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7867 din 13 decembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A.

A fost anulată în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, a fost admis şi capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 72.303,16 RON, reprezentând diferenţă de discount refacturat, potrivit facturii fiscale nr. x/29.01.2016, precum şi cererea accesorie lui; a fost obligată pârâta la plata sumei de 72.303,16 RON, reprezentând diferenţă de discount refacturat, potrivit facturii fiscale nr. x/29.01.2016, precum şi a penalităţilor de întârziere aferente acestei sume în cuantum de 0,06 % pe zi de întârziere aferente debitului rămas de plată de 72.303,16 RON.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.637,09 RON - cheltuieli de judecată efectuate în fond, apel şi recurs, proporţional pretenţiilor admise.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În motivarea cererii, recurenta-pârâtă arată că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, fiind pronunţată exclusiv în baza argumentelor indicate de instanţa de recurs.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel, în reiudecare, a reţinut că, deşi anexa de la dosar de apel nr. x/2016 enumeră şi facturi a căror scadenţă este anterioară datei de 29.01.2013 (facturile emise în perioada 06.12.2012-14.12.2012), cu toate acestea, faţă de dispoziţiile art. 501 Cod procedură civilă nu mai poate face aprecieri legate de prescripţie nici măcar cu privire la o parte din creanţa invocată de reclamantă.

Recurenta-pârâtă apreciază că, practic, Curtea nu a rejudecat cauza, neţinând cont de faptul că, în mod temeinic şi legal, instanţele de judecată au reţinut anterior faptul că pârâta a achitat cu întârziere facturile nr. x/17.10.2012 şi nr. y/17.10.2012, iar dreptul de a beneficia de discountul prevăzut de art. 4.4 din contract s-a stins la data de 06.12.2012, termenul de prescripţie fiind implinit înainte de data notificării de plată nr. x/29.01.2016.

Pentru a ajunge la aceasta concluzie, instanţa de apel a avut în vedere că instanţa supremă, admiţând recursul, a casat decizia instanţei de apel, fără a face vreo referire la menţinerea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei pentru o parte din facturi, tranşând chestiunea prescripţiei şi reţinând că notificarea de plată nr. x din 29 ianuarie 2016, urmată de introducerea prezentei cereri de judecată la data 14.07.2016 (deci, în termenul de 6 luni de la data punerii în întârziere realizată prin respectiva notificare de plată) a întrerupt prescripţia extinctivă, faţă de dispoziţiile art. 2.540 şi 2.541 C. civ., întrucât a intervenit anterior împlinirii termenului de prescripţie.

Recurenta-pârâtă apreciază că în mod greşit instanţa de apel şi-a întemeiat decizia pe o presupunere, respectiv că, în situaţia în care instanţa de recurs ar fi considerat că întreruperea termenului de prescripţie a operat doar pentru o parte din facturile ce compun creanţa pretinsă de reclamantă, soluţia care ar fi fost adoptată de instanţa supremă ar fi trebuit să aibă la bază o motivare corespunzătoare.

Prin urmare, prin hotărârea recurată, Curtea a considerat că problema prescripţiei a fost dezlegată de instanţa de recurs, impunându-se instanţei de apel în rejudecare, fără ca aceasta să mai poată face aprecieri legate de intervenirea prescripţiei cu privire la unele dintre facturile care intră în alcătuirea debitului principal.

În raport de cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamantă, recurenta-pârâtă consideră că, în mod temeinic şi legal, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind discountul acordat necuvenit calculat conform contractului nr. x din 29.04.2011 pentru anul contractual 2012-2013, în cuantum de 72.458,16 RON, având în vedere faptul că acţiunea a fost promovată la data de 14.07.2016, adică după mai mult de 3 ani de la data emiterii/achitării facturii. În cauză, termenul de prescripţie este de trei ani şi începe să curgă de la data când s-a născut dreptul la plată al C.N.C.I.R., respectiv din momentul când a încetat dreptul A. de a primi discountul contractual (5 zile de la data scadenţei ultimei facturi neachitate).

Recurenta-pârâtă arată că, potrivit prevederilor art. 2.500 alin. (1) C. civ., dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, alin. (2) al art. 2.500 C. civ. definind şi noţiunea de "drept la acţiune", ca fiind dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.

În ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, recurenta-pârâtă arată, în raport de art. 2.523 C. civ., că prescripţia începe să curgă de la data când titularul a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea dreptului la acţiune, iar potrivit art. 2.524 alin. (1) C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel să o execute.

Recurenta-pârâtă mai arată şi că, faţă de prevederile art. 2.256 C. civ., când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă.

În raport de data emiterii facturilor fiscale, facturi emise în perioada 06.12.2012 -19.07.2013, de prevederile art. 4.5 conform cărora, neachitarea la scadenţă în mod consecutiv a contravalorii a cel mult două facturi emise de prestator, facilitatea încetează de drept, în termen de 5 zile calendaristice de la data scadenţei ultimei facturi neachitate, recurenta-pârâtă apreciază că se impunea admiterea excepţiei prescripţiei.

Ca atare, recurenta-pârâtă consideră că, în mod temeinic şi legal, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei şi a respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect suma de 72.303,16 RON, reprezentând diferenţa de discount refacturat pentru anul contractual 2012 -2013.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a luat în considerare nici unul din argumentele pe care le-a indicat în cuprinsul întâmpinării şi în concluziile scrise formulate, nefiind deloc analizate susţinerile invocate prin acestea, fapt ce contravine dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., motivarea hotărârilor judecătoreşti impunându-se din perspectiva dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa trebuia să indice, pentru respectarea cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., propriile motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat argumentele părţilor, or, argumentele pentru care s-au respins susţinerile sale nu au fost arătate, motivele invocate nefiind deloc analizate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 9 noiembrie 2020, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, la 26 noiembrie 2020, solicitând respingerea apărărilor intimatei-reclamante.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 23 februarie 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 13 aprilie 2022, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin decizia nr. 1865 din 22 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ PENTRU CONTROLUL CAZANELOR, INSTALAŢIILOR DE RIDICAT ŞI RECIPIENTELOR SUB PRESIUNE S.A. - C.N.C.I.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 576 din 20 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a fost casată decizia recurată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut că pentru facturile emise în perioada ianuarie 2013-19.07.2013, ce fac obiectul prezentului litigiu, termenul de prescripţie prevăzut de art. 2.517 C. civ., s-ar fi împlinit în intervalul ianuarie- iulie 2016, însă numai în condiţiile în care nu ar fi intervenit un caz de întrerupere a prescripţiei, prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia.

Instanţa de recurs, raportat la art. 2.537 pct. 4 C. civ., potrivit căruia "Prescripţia se întrerupe:... prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere", a reţinut că notificarea de plată nr. x din 29 ianuarie 2016 este un asemenea act.

Înalta Curte a arătat, de asemenea, că potrivit art. 2.540 C. civ. "prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere", astfel că, în speţă, notificarea adresată pârâtei produce efectul întrerupător al prescripţiei extinctive, în sensul reglementat de art. 2.541 C. civ., având în vedere că reclamanta a formulat acţiunea împotriva pârâtei la data de 14 iulie 2016, cu respectarea termenului de 6 luni sus-indicat.

Articolul 501 alin. (1) C. proc. civ. statuează că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În raport de această dispoziţie procedurală, reiese că instanţa de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluţioneze cauza în limita celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a tranşat, în speţă, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.

În raport de aceste considerente, reiese că instanţa de apel, prin hotărârea recurată, cu respectarea prevederilor art. 501 alin. (1) Cod procedură civilă, a reţinut că nu mai poate face aprecieri legate de prescripţia dreptului material la acţiune, nici măcar cu privire la o parte din creanţa invocată de către reclamantă, întrucât instanţa de casare nu a făcut nicio referire la menţinerea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei pentru o parte din facturi.

Ca atare, reanalizarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 2.500 alin. (1) şi (2), art. 2.523, art. 2.524, art. 2.256, astfel cum invocă recurenta-pârâtă nu mai este posibilă.

Înalta Curte arată, în consecinţă, că lipsa motivării invocată de recurenta-pârâtă din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care hotărârea instanţei de apel a fost dată cu respectarea deciziei de casare nu poate fi reţinută.

Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 951 din 31 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Cererea formulată de intimata-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ PENTRU CONTROLUL CAZANELOR, INSTALAŢIILOR DE RIDICAT ŞI RECIPIENTELOR SUB PRESIUNE S.A. - C.N.C.I.R. S.A., privind obligarea recurentei-pârâte S.C. A. S.A. la plata cheltuieli de judecată effectuate în apel, va fi respinsă, reţinând că aceste cheltuieli trebuiau solicitate în faţa instanţei în care au fost efectuate. Mai mult decât atât, aşa cum reiese din hotărârea recurată, ele au fost acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 951 din 31 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ PENTRU CONTROLUL CAZANELOR, INSTALAŢIILOR DE RIDICAT ŞI RECIPIENTELOR SUB PRESIUNE S.A. - C.N.C.I.R. S.A., privind obligarea recurentei-pârâte S.C. A. S.A. la plata cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2022.