Breach of joint signature obligations on a bank guarantee account and limits on appellate review of evidentiary utility

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei ca, prin sentinţa pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 543.940,07 RON, reprezentând contravaloarea garanţiei depuse de reclamantă la Sucursala Militari Bucureşti B. şi la plata dobânzii legale, calculate din ziua imediat următoare celei la care această sumă depusă devenea exigibilă, adică din data de 06.04.2017, până la data depunerii prezentei acţiuni, şi în viitor, până la achitarea efectivă a ei; cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea de intervenţie principală, intervenienta C. S.R.L. a solicitat: în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 5.360.896,70 RON, reprezentând 70% din garanţia de bună-execuţie constituită conform contractului de asociere nr. x/24.04.2007 de B.N.P. D. şi contractului de execuţie lucrări nr. x/15.06.2007 - acţiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală; în subsidiar, obligarea pârâtei la suportarea prejudiciului suferit de către intervenientă, în cuantum de 5.360.896,47 RON, ca urmare a faptelor ilicite ale acesteia - acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în cuantum de 1.126.073 RON, calculate de la data de 12.11.2016 (data când suma depusă devenea exigibilă) şi până la data formulării cererii de intervenţie (17.12.2018), precum şi la plata dobânzii legale calculate în continuare, până la achitarea integrală şi efectivă a obligaţiilor de plată; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 10 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost constatată decăderea intervenientei din dreptul de a administra probele cu interogatoriul pârâtei, cu martori şi cu înscrisuri suplimentare. Prin aceeaşi încheiere, a fost respinsă cererea reclamantei de suplimentare a probatoriului cu înscrisurile menţionate în cererea de chemare în judecată, faţă de susţinerile reclamantei şi faţă de înscrisurile de la dosar, suplimentarea probatoriului fiind apreciată ca neutilă, şi a fost respinsă cererea reclamantei de încuviinţare a probei cu expertiza contabilă, apreciindu-se că această probă nu este utilă faţă de obiectul acţiunii, probele aflate la dosarul cauzei şi obiectivele menţionate în cererea de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1131 din 24 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată; a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea de intervenţie principală, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată; a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat; a fost obligată intervenienta la plata către pârâtă a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 77A din 14 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse apelurile principale declarate de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1131 din 24 aprilie 2019 şi de apelanta-intervenientă C. S.R.L. împotriva încheierii din 10 aprilie 2019 şi a sentinţei civile nr. 1131 din 24 aprilie 2019, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondate.

A fost obligată apelanta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 11.322,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligată apelanta-intervenientă C. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 11.322,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost admisă excepţia netimbrării apelului incident şi a fost anulat apelul incident declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1131 din 24 aprilie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca netimbrat.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi recurenta-intervenientă S.C. C. S.R.L., prin administrator special E. şi administrator judiciar F. S.P.R.L., au declarat recurs.

În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. arată că instanţa de apel a preluat opinia primei instanţe, respectiv aceea că acţiunea sa este întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, deşi a învederat, în faţa ambelor instanţe, că nu a avut încheiat niciun contract cu pârâta, acţiunea sa fiind întemeiată pe prevederile art. 1.516 C. civ.

În raport de această critică, recurenta-reclamantă susţine că aproximativ jumătate din motivarea apelului se referă la aspectul răspunderii civile contractuale, apreciind că este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a doua ipoteza finală C. proc. civ.

De asemenea, recurenta-reclamantă susţine că, în partea în care instanţa de apel a analizat susţinerile sale privitoare la modul culpabil în care pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de a vira sumele de bani depuse în contul de garanţie, aceasta a preluat, in extenso, şi cu introducerea de ghilimele, apărările pârâtei.

Ca atare, recurenta-reclamantă consideră că o astfel de motivare nu poate fi socotită drept una care să reflecte o analiză şi motivare proprie a instanţei, fapt ce se cirscumscrie motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza întâi C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă face trimitere la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă nr. 3729 din 27 septembrie 2018.

Un alt motiv de recurs invocat vizează faptul că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a reţinut că pârâtei nu i se poate reţine nicio culpă, întrucât a eliberat sumele de bani la cererea titularului contului, după ce acesta a înştiinţat-o că nu mai este nevoie de cele două semnături conjuncte pe cererile de eliberare a sumelor de bani, preluând, practic, apărările pârâtei.

Ceea ce nu a analizat corect instanţa de apel este reprezentat, în opinia recurentei-reclamante, de faptul că intimata-pârâtă a deschis contul în temeiul unui contract de asociere, care a fost depus la bancă, odată cu cererea de deschidere a contului.

În acest contract, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, era prevăzut că singurul mod în care se puteau retrage bani din acest cont de garanţii era existenţa pe cererea de retragere a sumelor de bani a celor două semnături conjuncte. Ulterior, intimata-pârâtă a eliberat toată suma din cont pe baza unor cereri semnate de o singură persoană din cele două şi a motivat că a făcut acest lucru în urma solicitării titularului de cont, care a înştiinţat-o că acesta este noul mod de a i se elibera banii depuşi într-un cont de garanţie şi nu într-un cont curent.

Recurenta-reclamantă arată şi faptul că solicitantul, fie el şi titular de cont, nu a prezentat băncii un înscris emanat de la asociere, prin care să facă dovada că ceilalţi doi asociaţi au decis şi au fost de acord cu această modificare, acest aspect hotărâtor nefiind examinat nici de către prima instanţă şi nici de instanţa de control judiciar.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că, în conformitate cu normele de drept aplicabile în speţă, titularul contului trebuia să aducă dovada că modificarea făcută este una care emană de la asociere, iar în lipsa unei astfel de dovezi, unitatea bancară era obligată să refuze eliberarea oricăror sume de bani pe o solicitare cu o singură semnătură în loc de două.

În opinia recurentei-reclamante, neluând în seamă acest aspect, instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material incidente în speţă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-intervenientă S.C. C. S.R.L. sunt, în esenţă, următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta-intervenientă invocă nelegala respingere a apelului declarat împotriva încheierii din 10 aprilie 2019, apreciind ca fiind incidente motivele de recurs reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 6 Cod procedură civilă.

În susţinerea acestor motive de recurs, recurenta-intervenientă arată că prin încheierea din data de 10 aprilie 2019, prima instanţă a respins întregul probatoriul solicitat de intervenientă şi de reclamantă, probatoriu absolut necesar, prin care urma să demonstreze atât nelegalitatea eliberărilor efectuate de către B., cât şi temeinicia pretenţiilor sale împotriva pârâtei.

Astfel cum susţine recurenta-intervenientă, încheierea din 10 aprilie 2019 este nemotivată, întrucât prima instanţă nu a analizat argumentele sale şi nici pe cele ale reclamantei cu privire la necesitatea şi utilitatea administratorii unui probatoriu complex.

Instanţa de apel a apreciat că hotărârea primei instanţe este motivată, însă, cu toate acestea, a înţeles să motiveze şi să justifice pe parcursul a trei pagini raţionamentul inexistent al primei instanţe, prin care a respins probatoriul ca neutil cauzei şi a reţinut decăderea recurentei-interveniente din dreptul de a administra probele solicitate.

Practic, în opinia recurentei-interveniente, instanţa de apel s-a substituit primei instanţe şi a motivat ceea ce aceasta a omis total să motiveze, validând raţionamentul său conform căruia sentinţa primei instanţe este nemotivată.

În raport de aceste argumente şi făcând trimitere la prevederile art. 425 C. proc. civ., recurenta-intervenientă consideră că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile şi că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Totodată, în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ., recurenta-intervenientă consideră că instanţa de apel a adăugat la lege, prin aplicarea sancţiunii decăderii sale din dreptul de a administra probe, fără a exista această sancţiune prin raportare la dispoziţiile aplicabile în speţă.

Astfel, respingerea probatoriului constând în suplimentarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei B. şi martori, motivat de faptul că ar fi intervenit decăderea este, în opinia recurentei-interveniente, nelegală.

Recurenta-intervenientă arată că, potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din C. proc. civ., intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei, dar va putea solicita administrarea de probe prin cererea de intervenţie sau cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie.

Astfel, recurenta-intervenientă consideră că termenul până la care putea solicita administrarea de probe era cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie, cu atât mai mult cu cât nu avea acces la toate actele dosarului şi nu putea propune probe în cunoştinţă de cauză.

Mai susţine recurenta-intervenientă că, la primul termen după încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie, respectiv 10 aprilie 2019, a depus interogatoriul pârâtei în scris şi teza probatorie pentru celelalte probe.

Recurenta-intervenientă precizează şi că prin cererea de intervenţie principală a solicitat încuviinţarea probei cu interogatoriul pârâtei, martori, înscrisuri suplimentare, fiind, însă, în imposibilitate obiectivă să formuleze apărări adecvate, întrucât nu avea cunoştinţă de apărările pârâtei.

Nicăieri în cuprinsul C. proc. civ., astfel cum susţine recurenta-intervenientă, nu se prevede decăderea părţii din administrarea probei în cazul în care nu a depus interogatorul odată cu cererea de intervenţie principală.

Recurenta-intervenientă invocă şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, considerând că instanţa de apel a aplicat greşit art. 62 şi art. 254 C. proc. civ., prin aplicarea sancţiunii decăderii sale din dreptul de a administra probe.

În raport de art. 65 alin. (2) din Codul de procedură civilă, recurenta-intervenientă arată că termenul maxim până la care putea propune/solicita administrarea de probe era până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie.

Mai mult decât atât, recurenta-intervenientă apreciază că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora dovezile pot fi încuviinţate şi în cursul procesului, dacă nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea, în spetă, nevoia administrării probei reieşind din apărările formulate de pârâtă prin întâmpinare.

Recurenta-intervenientă invocă şi dispoziţiile art. 254 alin. (4) lit. c) C. proc. civ., susţinând că putea depune interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviinţarea acestei probe, în cazurile în care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii.

Recurenta-pârâtă invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă şi din perspectiva faptului că decizia instanţei de apel este nemotivată pe aspectul probelor ce au fost solicitate în calea de atac, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel omiţând să se pronunţe asupra admisibilităţii ori asupra utilităţii acestora.

Nu în ultimul rând, prin respingerea întregului probatoriu propus, pe lângă faptul că judecătorul a refuzat reclamanţilor dreptul de a-şi dovedi în instanţă pretenţiile, reprezintă, în opinia recurentei-interveniente şi încălcarea rolului activ, principiu garantat de art. 22 din C. proc. civ.

Totodată, astfel cum susţine recurenta-intervenientă, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 254 alin. (5) C. proc. civ., care statuează că, în cazul în care probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele, judecătorul putând, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

Recurenta-intervenientă invocă şi încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale cu privire la necesitatea administrării probelor solicitate, respectiv a art. 249, art. 255, art. 264, art. 293, art. 351 C. proc. civ.

Consideră recurenta-intervenientă că administrarea probelor era necesară pentru justificarea pretenţiilor sale, acesta fiind motivul pentru care a formulat solicitarea de suplimentare a probei cu înscrisuri, în sensul ca pârâta să depună la dosarul cauzei toate înscrisurile în baza cărora au fost eliberate sumele, respectiv documentaţia ce a stat la baza deschiderii contului de garanţii, cât şi documentaţia ce a stat la baza modificării specimenelor de semnătură şi eliberării garanţiilor.

Recurenta-intervenientă mai arată şi că în cadrul probei cu înscrisuri, a solicitat instanţei să pună în vedere pârâtei să depună la dosarul cauzei regulamentul intern şi normele interne cu privire la procedura de eliberare a garanţiilor de bună-execuţie, în cazul unei asocieri şi a unui contract de achiziţii publice şi de operare pe cont în cazul semnăturilor conjuncte, întrucât nu deţinea aceste documente şi ele nu se regăsesc în spaţiul public.

Referitor la cererea de administrare a probei cu interogatoriul pârâtei, recurenta-intervenientă consideră că se impunea încuviinţarea acesteia, fiind utilă, pertinentă şi concludentă soluţionării cauzei, urmând a demonstra situaţia de fapt şi modalitatea culpabilă în care banca a acţionat.

Nu în ultimul rând, recurenta-intervenientă arată că a solicitat încuviinţarea probei testimoniale, după depunerea răspunsului la interogatoriu, pentru a dovedi aspecte legate de situaţia de fapt.

Recurenta-intervenientă concluzionează în sensul că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, fapt ce contravine art. 6 din CEDO, art. 21, art. 24 din Constituţia României, respingând în mod abuziv orice probă prin care ar fi putut să îşi demonstreze pretenţiile.

Un alt motiv de casare vizează pronunţarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 969, art. 1532 şi urm., art. 1515 C. civ., art. 7, art. 197 din Legea nr. 31/1990.

În acest sens, recurenta-intervenientă susţine că ambele instanţe au reţinut în mod eronat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale.

Recurenta-intervenientă expune exhaustiv situaţia de fapt, arătând că la data de 24.04.2007, la B. a fost deschis contul de garanţii de bună-execuţie de către G., în numele asocierii, aceasta din urmă fiind titulara contului de garanţii de bună-execuţie.

Părţile au prevăzut ca semnăturile autorizate pe contul de garanţii de bună-execuţie să aparţină unui reprezentant al G. şi unui reprezentant al C., domnul E. neputând să reprezinte societatea G.. Conform art. 7 din Legea nr. 31/1990, doar administratorii sunt persoanele îndreptăţite să reprezinte societatea în raporturile cu terţii.

Recurenta-intervenientă apreciază că instanţa de apel a intervenit în convenţia părţilor, considerând că reprezentantul C. S.R.L. a fost nominalizat şi a îndeplinit exclusiv rol de împuternicit al G. S.R.L., în condiţiile în care intenţia părţilor a fost de a avea un anumit control asupra contului de garanţii, cu două semnături conjuncte, emanând de la două societăţi diferite.

În acest sens, recurenta-intervenientă arată că în cuprinsul adresei din data de 24.04.2007 se arată clar că acest cont de garanţie este pe numele asocierii, precum şi că specimenele de semnătură provin de la două societăţi diferite, conform înţelegerilor contractuale, adresa din data de 13.06.2007, de care se prevalează pârâta neavând relevanţă în cauză.

Recurenta-intervenientă susţine că G. a deschis contul de garanţii de bună execuţie în calitate de lider al asocierii şi în numele tuturor membrilor asocierii (aspecte cunoscute de către B.), însă nu putea dispune de bani în mod unilateral, fiind necesară semnătura conjunctă a C. S.R.L.

Potrivit dispoziţiilor contractului de cont curent, recurenta-intervenientă apreciază că B. avea obligaţia să efectueze operaţiunile dispuse de client, cu respectarea reglementărilor legale în vigoare, respectiv cu respectarea semnăturii conjuncte.

Recurenta-intervenientă invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. şi în ceea ce priveşte acţiunea în răspundere civilă delictuală, din prisma încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 998 şi urm. din vechiul C. civ.

Faţă de împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că banca nu ar fi avut obligaţia de verificare a documentelor prezentate, solicită a se avea în vedere toate argumentele prezentate anterior.

De asemenea, recurenta-intervenientă arată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că, în ipoteza existenţei unui contract, nu se poate dispune decât atragerea răspunderii contractuale, nu şi a celei delictuale.

În acest sens, recurenta-intervenientă arată că, în ipoteza în care instanţa considera că nu exista un raport contractual între aceasta şi B., însemna că atragerea răspunderii operează pe tărâm delictual, fiind incidente dispoziţiile art. 998 şi urm. vechiul C. civ., fapta ilicită fiind reprezentată de nerespectarea de către bancă a formalităţii semnăturii conjuncte, ceea ce înseamnă inclusiv nerespectarea normelor şi regulamentelor interne ale acesteia.

Astfel, recurenta-intervenientă arată că a apreciat că, în ipoteza în care instanţa va considera că pârâta B. nu poate răspunde în temeiul răspunderii civile contractuale, în lipsa unui raport juridic contractual, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, în susţinerea căreia recurenta-intervenientă face ample expuneri ale situaţiei de fapt.

Recurenta-intervenientă invocă şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel nu a diminuat onorariul avocaţial proporţional cu munca depusă de către avocat, acordând pârâtei un onorariu disproporţionat de 22.644,26 RON, doar pentru faza de atac a apelului, ce a avut un singur termen de judecată, singurul act de procedura efectuat de către B. fiind întâmpinarea ale cărei apărări sunt aproape identice cu cele de la fondul cauzei.

Sub un ultim aspect, recurenta-intervenientă arată că dobânda legală a fost calculată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 13/2011, până la data introducerii acţiunii, detaliind modul de calcul al acesteia.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor şi obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

La 22 februarie 2022, recurenta-intervenientă a depus concluzii scrise la raport.

Prin încheierea din 23 februarie 2022 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile şi a fixat termen la data de 13 aprilie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurenta-reclamantă a expus în susţinerea acestui motiv de casare două critici.

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel a preluat opinia primei instanţe, în sensul că acţiunea sa este întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, deşi a învederat, în faţa ambelor instanţe, că nu a avut încheiat niciun contract cu pârâta, acţiunea sa fiind întemeiată pe prevederile art. 1.516 C. civ.

A doua critică este fundamentată pe faptul că instanţa de apel, în analiza susţinerile sale privitoare la modul culpabil în care pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de a vira sumele de bani depuse în contul de garanţie, a preluat, in extenso, şi cu introducerea de ghilimele, apărările pârâtei.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în ceea ce priveşte temeiurile cererii de chemare în judecată, a reţinut că reclamanta a indicat nu doar art. 1516 C. civ., ci şi dispoziţiile C. civ., care statuează cu privire la răspunderea delictuală pentru fapta altuia. De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că reclamanta a invocat că angajaţii băncii au procedat contrar prevederilor contractuale, dispunând eliberarea banilor în mod neconform cu acestea.

În raport de temeiurile de drept invocate de reclamantă, instanţa de apel a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat instituţia răspunderii civile contractuale, fapta ilicită ce atrage răspunderea civilă delictuală neputând consta în nesocotirea unei îndatoriri convenţionale; de altfel, chiar şi prin răspunsul la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă în apel, apelanta-reclamantă a făcut referire la încălcarea prevederilor contractuale.

Înalta Curte mai arată că instanţa de apel a apreciat că şi dacă s-ar face abstracţie de temeiurile cererii de chemare în judecată şi această cerere ar fi analizată din perspectiva răspunderii civile delictuale, pentru motivele prezentate cu ocazia analizării susţinerilor apelantei-interveniente referitoare la condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, pârâta tot nu ar putea fi obligată la plata sumelor pretinse de reclamantă, deoarece în sarcina băncii nu se poate reţine săvârşirea niciunei fapte ilicite susceptibile de a da naştere unui drept la reparaţie în patrimoniul reclamantei.

Ca atare, respectarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii nu poate constitui un motiv de casare din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu poate fi reţinut nici argumentul recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel nu a realizat o analiză proprie cu privire la modul culpabil în care pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de a vira sumele de bani depuse în contul de garanţie, ci a preluat, in extenso, şi cu introducerea de ghilimele, apărările pârâtei.

Înalta Curte constată că, astfel cum reiese din considerentele expuse la pag. 15, instanţa de apel nu a preluat argumentele pârâtei, ci a făcut trimitere la considerentele primei instanţe şi a expus propriile argumente în respingerea criticilor reclamantei.

Nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Înalta Curte observă că, în susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă nu indică normele de drept material ce au fost încălcate sau aplicate greşit de instanţa de apel, criticile expuse vizând situaţia de fapt. Cum calea extraordinară de atac a recursului este limitată, în condiţiile art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă doar la examinarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile, instanţa de recurs va exclude de la analiză toate aceste aspecte relative la netemeinicia hotărârii atacate.

În raport de aceste considerente, recursul declarat de recurenta-reclamantă urmează a fi respins.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-intervenientă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Sub un prim aspect, se impune a se arăta că, în ce priveşte criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 Cod procedură civilă, acestea vizează, în esenţă, depăşirea de către instanţa de apel a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi adăugarea la lege, prin aplicarea sancţiunii decăderii din dreptul de a administra probe.

Instanţa reţine însă, că depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activităţii executive sau legislative.

Aşadar, încălcarea regulilor de procedură privind administrarea probelor, a principiilor procesului civil sau a normelor legale care restrâng sau limitează sfera de acţiune a liberei aprecieri a probelor de către judecător nu constituie o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi nu pot fi subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 Cod procedură civilă. În consecinţă, aceste critici vor fi analizate, în continuare, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu s-a substituit primei instanţe, motivând hotărârea acesteia. Analiza instanţei de apel, astfel cum reiese din considerentele expuse la pag. 8-10 din hotărârea recurată, vizează, pe lângă nemotivarea încheierii din 10 aprilie 2019 şi celelalte critici invocate de intervenientă în apel, respectiv: nelegala decădere din dreptul de a administra probele solicitate, încălcarea rolului activ al instanţei, faptul că probele erau necesare pentru justa soluţionare a cauzei; motivele expuse de către instanţa de apel nu sunt contradictorii.

În ceea ce priveşte criticile expuse de recurenta-intervenientă în susţinerea încălcării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 62 şi art. 254 C. civ., norme de procedură şi nu norme de drept material, astfel cum eronat se invocă, recurenta-intervenientă reia criticile expuse în apel.

Or, susţinerile recurentei-interveniente prezentate drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Nici critica ce vizează omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la probele solicitate în calea de atac nu poate fi reţinută, în condiţiile în care la termenul de judecată din data de 17.01.2020, Curtea a apreciat, în ceea ce priveşte probele solicitate de apelanta-intervenientă, nu este utilă administrarea acestora, relevanţa acestora urmând a fi discutată numai în eventualitatea desfiinţării încheierii de şedinţă din 10 aprilie 2019.

Nici încălcarea de către instanţa de apel a art. 249, art. 255, art. 264, art. 293, art. 351 C. proc. civ. nu poate fi reţinută.

Înalta Curte arată în acest sens că, în raport de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, sens în care poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de prevederile legale mai sus enunţate, reiese că instanţa de apel dispune cu privire la probele pe care le consideră ca fiind necesare soluţionării cauzei, astfel că prin intermediul recursului nu poate fi cenzurată aprecierea instanţei cu privire la probatoriul administrat.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora. Ca atare, evaluările instanţei de apel care privesc utilitatea probelor ţin de resortul instanţei care are o marjă de apreciere privind cercetarea în fapt a cauzei.

În ceea ce priveşte încălcarea de către instanţa de apel a art. 254 alin. (5) C. proc. civ., se impune a se arăta că, din în raport de dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-intervenientă a expus exclusiv argumente care vizează situaţia de fapt şi interpretarea probelor de către instanţa de apel.

Cum calea extraordinară de atac a recursului este limitată, în condiţiile art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă doar la examinarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile, instanţa de recurs va exclude de la analiză toate aceste aspecte relative la netemeinicia hotărârii atacate.

Nici critica ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ., motivat de faptul că onorariul solicitat de intimata-pârâtă în apel nu a fost redus, nu poate fi reţinută.

În acest sens, Înalta Curte arată că această critică, ce vizează proporţionalitatea cheltuielilor de judecată - onorariul avocaţial - cu complexitatea, valoarea cauzei şi volumul de muncă al apărătorului, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

Neputând fi încadrată nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica nu poate fi analizată pe calea recursului.

Totodată, se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5.03.2020, a decis că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Un ultim argument expus în susţinerea recursului vizează dobânda legală solicitată de intervenientă, fără ca recurenta-intervenientă să expună vreo critică de nelegalitate, ci numai modul de calcul al dobânzii.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurenta-intervenientă S.C. C. S.R.L., prin administrator special E. şi administrator judiciar F. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 77A din 14 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Înalta Curte nu se poate pronunţa cu privire la cheltuielile de judecată depuse la dosarul cauzei de către intimata-pârâtă, aceasta solicitând cheltuieli de judecată pe cale separată, astfel cum reiese din practicaua hotărârii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurenta-intervenientă S.C. C. S.R.L., prin administrator special E. şi administrator judiciar F. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 77A din 14 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2022.