Inadmissibility of recourse against final appellate decision rendered in prior appeal; legal finality and prohibition of successive appeals

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la 3 noiembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul de Finanţe a solicitat instanţei obligarea acestuia să plătească suma de 150.810 RON, reprezentând sumele depuse de reclamant pe libretele B. indexate cu rata inflaţiei, precizând că îndeplineşte condiţiile impuse de O.U.G. nr. 156/2007 şi O.U.G. nr. 9/2014.

Prin încheierea de şedinţă din 9 noiembrie 2015, s-a admis excepţia necompetenţei completului de judecată, invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, având ca obiect pretenţii în cuantum de 150.810 RON, în favoarea unui alt complet civil.

Prin încheierea de şedinţă din 10 iulie 2015, s-a dispus anularea cererii formulată de către reclamant pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin rezoluţia din 16 aprilie 2015.

Împotriva acestei încheierii, reclamantul a formulat cerere de reexaminare, care a fost admisă prin încheierea din 18 ianuarie 2016, prin care s-a stabilit că reclamantul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 din O.U.G. nr. 80/2013.

Judecătoria Craiova, secţia Civilă, prin sentinţa civilă nr. 1765 din 10 februarie 2017 a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice - ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 373/2019 din 26 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015 Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1765 din 10 februarie 2017 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2015.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 651/2019 din 26 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 373/2019 din 26 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, apreciind că în speţă s-au încălcat dispoziţiile art. 475 alin. (3) din C. proc. civ. şi că prin decizia atacată s-a încălcat decizia nr. 261/2005 a Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea art. 975 din C. civ. care reprezintă o garanţie a debitorului să-şi achite obligaţia asumată prin convenţie cu bună-credinţă.

În acest sens, se susţine că CEDO a constatat că deponenţii sunt titularii conturilor lor şi pot obţine în orice moment restituirea sumelor depuse pe instrumentele de economisire.

Potrivit dispoziţiilor art. 1604 C. civ. de la 1864 aplicabil în speţă având în vedere constituirea depozitelor, depozitarul trebuie să înapoieze tot acel lucru ce a primit, iar potrivit art. 1602 din acelaşi Cod, un depozit de bani atunci când depozitarul făcuse întrebuinţarea de dânsul să se restituie în acele monede în care s-a făcut atât în cazul de sporire cât şi în cazul de scădere a valorii lor.

Astfel, în perioada 1989 şi până la data aplicării Legii nr. 348/2004 în iulie 2005, Statul Român şi-a indexat valorile din subordine în subordinea sa aflându-se şi B.-ul, aşa încât sumele de bani depuse de recurent pe instrumentele de economisire s-au aflat în proprietatea statului care avea obligaţia să le indexeze.

Aşadar, B. care în această perioada a încasat dobânzi de la Banca Naţională a României trece sumele de pe instrumentele de economisire într-un cont colector inactiv cu scopul de a le lichida.

Practic, B. desfiinţează un contract valabil încheiat fără a anunţa cealaltă parte contractantă deponentă încălcând art. 969 din C. civ. de la 1864.

În speţă, se susţine că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1604 si 1602 C. civ. de la 1864, astfel că sumele de bani depuse pe instrumentele de economisire aflate în proprietatea Statului trebuiau să fie indexate în condiţiile în care B. a încasat dobânzi de la Banca Naţională a României, având în vedere şi devalorizarea monedei naţionale.

Această clauză abuzivă impusă de operatorul economic B. care anulează dreptul de restituire a sumelor depuse de persoanele fizice la B. a fost folosita de către B. pentru ca aceste sume să fie folosite în propriul interes în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor de bună-credinţă.

Astfel, această clauză abuzivă creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile dintre părţi în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor de bună-credinţă.

În această speţă având loc o reducere a valorii nominale a înscrisurilor monetare şi nicidecum o devalorizare a monedei naţionale. Devalorizarea monedei naţionale presupune diminuarea valorii circulatorii a monedei naţionale în raport cu una sau mai multe valute de referinţă sau cu preţul aurului.

Pe de altă parte, conform art. 1578 din C. civ. de la 1864, întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul este obligat să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat să restituie această sumă decât în speciile aflate în curs în momentul plăţii.

Prin nerespectarea Legii nr. 66/1996 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se încalcă grav Constituţia României art. 16 alin. (1) care prevede că toţi cetăţenii României sunt egali în faţa legii fără discriminări sau privilegii.

În acest context, se susţine că se încalcă constituţionalitatea art. 975 C. civ. de la 1864, care reprezintă o garanţie ca debitorul să-şi achite obligaţia asumată prin convenţie cu bună-credinţă, precum şi art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

Având în vedere motivaţia expusă, recurentul se consideră îndreptăţit să solicite admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii de restituire a sumei depuse cu dobânzile aferente practicate de pârâta B..

Prin întâmpinarea depusă la 4 octombrie 2021, intimata B. a invocat pe cale de excepţie inadmisibilitatea recursului, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea recursului sub aspectul neindicării în cuprinsul acestuia a motivelor de nelegalitate pe care se întemeiată acesta, iar pe fondul cauzei solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca legală şi temeinică.

Prin întâmpinarea depusă la 7 octombrie 2021, intimatul-pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a invocat pe cale de excepţie inadmisibilitatea recursului, întrucât în prezenta cauză se exercită un nou recurs împotriva deciziei prin care calea de atac a recursului a fost soluţionată definitiv.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor, la 24.02.2022.

Intimata-pârâtă B. S.A. a înţeles să formuleze un punct de vedere la raport.

Înalta Curte, constatând că prin raport a fost propusă soluţia de respingere ca inadmisibil a recursului, a luat în analiză această excepţie cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce succed:

Recursul are ca obiect decizia nr. 651/2019 din 26 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Prezentul recurs are ca obiect o decizie, cu caracter definitiv, prin care Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 373/2019 din 26 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, prin care a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1765 din 10 februarie 2017 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2015, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice - ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

În acest context, Înalta Curte constată că decizia ce formează obiectul prezentului recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea atacată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

În speţă, reclamantul a formulat recurs împotriva unei decizii pronunţată tot în recurs, iar hotărârea atacată are, în raport cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. caracter definitiv de la pronunţare.

Rezultă că deciziile definitive nu pot fi supuse nici apelului şi nici recursului şi, ca atare, are caracter inadmisibil calea de atac exercitată împotriva unor asemenea hotărâri.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei."

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Este ştiut că recunoaşterea unei căii de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Deosebit de considerentele expuse anterior, Înalta Curte reţine incidenţa în cauză şi a dispoziţiilor art. 460 alin. (1) C. proc. civ.. Sub acest aspect, instanţa supremă menţionează că împotriva deciziei nr. 651/2019 din 26 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă aceeaşi parte a mai promovat un recurs ce a format obiectul dosarului nr. x/2015 înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin decizia nr. 2204 din 05 noiembrie 2020, instanţa supremă a respins recursul ca inadmisibil.

Or, potrivit textului legal menţionat, o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri o singură dată pentru toate motivele existente la data declarării acestei căi de atac.

În speţă, se observă că recurentul a exercitat deja o cale de atac la aceeaşi instanţă cu cea prezentă, demersul său judiciar fiind inadmisibil şi în aplicarea art. 460 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse şi având în vedere dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca inadmisibil recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 651/2019 din 26 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.A. şi STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - ANAF - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2022.