Abusiveness of bank origination and administration fees in credit contracts and the imprescriptibility of nullity claims under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 09.12.2014, reclamanţii A., B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei:

I) constatarea caracterului abuziv, al următoarelor clauze contractuale din Contractele de credit depuse alăturat prezentei cereri, după cum urmează:

a) constatarea ca abuzivă a clauzei numărul "tabel anexa 1" din contractele de credit, care prevede că "dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile C. la care se adaugă x% PP "precum şi orice alta clauza care permite Băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor respectiv clauza numărul "tabela anexa 2" din condiţiile generale de creditare anexa la contractul de credit care prevăd ca "pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzi curente variabile se modifica în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţa C. şi înlocuirea acestei clauze nule, cu o clauză conform căreia dobânda variază în funcţie de indicele public plus marja fixa regăsita în fiecare contract în parte.

(Legea aplicabilă 193/2000, H.G. nr. 1553/2004, în raport de înscrisurile de la dosar, contractele de credit iniţiale, articolele arătate mai sus)

b) în subsidiarul capătului de cerere de la lit. a) solicită recalcularea nivelului dobânzii, prin formula de la capătul a, în comparaţie cu formula băncii, pentru a putea evidenţia, excedentul de dobândă; (Legea aplicabilă 193/2000, H.G nr. 1553/2004, art. 1528 C. civ., în raport de înscrisurile de la dosar, contractele de credit iniţiale, articolele arătate mai sus) şi restituirea sumelor de bani plătite de contestator peste dobânda ce va reieşi în urma expertizării contractelor în ipoteza în care vor apărea sume excedentare şi în mod obligatoriu doar dacă instanţa va constata nulitatea clauzei referitoare la dobândă; (Legea aplicabilă C. civ. art. 1254)

II) constatarea nulităţii absolute a prevederilor din contractele de credit aşa cum au arătat mai sus, în ceea ce priveşte comisionul de acordare, comisionul de administrare şi comisionul de risc toate comisioanele regăsite în "tabel anexa 3" iar în urma declarării nulităţii absolute, obligarea pârâtei la restituirea acestor sume reprezentate de comisioanele defăimate;

III) plata dobânzilor legale (Legea aplicabilă O.U.G. nr. 13/2011 în raport de actele dosarului); plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3433 din 6 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor art. 9 lit. a) şi b) referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare, a obligat pârâta la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare şi de administrare în cuantum de 1.871 Euro (8.234 RON) şi 3.406 Euro (14.986 RON), precum şi la plata dobânzii legale aferentă calculată de la data fiecărei plaţi până la restituirea efectivă şi a respins restul acţiunii ca neîntemeiată.

A respins cererea C. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel C. S.A. solicitând schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 3433 din 6 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016, în sensul admiterii următoarelor excepţii: prescripţia dreptului material la acţiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor din Contractul de credit nr. x/16.10.2007; inadmisibilitatea capătului de cerere privind restituirea sumelor percepute în temeiul Contractului de credit; excepţia lipsei de interes şi de obiect a cererii de anulare a clauzelor privind calcularea dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă a C. şi privind comisionul de risc; în subsidiar, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 3433 din 6 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, deci inclusiv cu privire la clauzele ce reglementează comisionul de acordare şi comisionul de administrare; obligarea reclamanţilor la plata către banca a cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat şi dovedit în faţa primei instanţe şi în faţa instanţei de apel, reprezentând cheltuieli generate de soluţionarea prezentului litigiu.

Reclamanţii au formulat întâmpinare şi apel incident prin care au solicitat modificarea în parte a sentinţei apelate incident si astfel constatarea ca abuziva a clauzei referitoare la nivelul dobânzii curente variabile in funcţie de evoluţia dobânzii de referinţa C., cu consecinţa menţinerii celorlalte prevederi ale sentinţei civile.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1933A din 19 octombrie 2017 a respins ca tardiv apelul incident formulat de apelanţii B. şi A..

A admis apelul principal declarat de apelanta C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 3433 din 06.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii A. şi B..

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi al nulităţii absolute a clauzei prevăzută de art. 9 lit. a) şi b) din contract şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu acest titlu.

A obligat intimaţii la plata către apelantă a sumei de 2473 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1933A din 19 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs principal recurenţii-reclamanţi A. şi B..

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Susţin, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prevăzute de Legea nr. 193/2000, precum şi jurisprudenţa CJUE în materie.

Astfel, în ceea ce priveşte comisionul de acordare, perceput la valoarea procentuală de 2,5% din creditul acordat, institut ca o condiţie de plată a creditului, apreciază că acesta întruneşte condiţiile unei clauze abuzive.

Banca a impus reclamanţilor plata unei taxe, ca o condiţie prralabilă de admitere a cererii de credit, fără a fi enunţate elementele concrete care să configureze contraprestaţia băncii. Textul clauzei nu cuprinde date şi elemente de natură a atesta în concret serviciile efectuate de bancă, altele decât cele incluse în comisionul de procesare.

În aceste condiţii, recurenţii apreciază că acest comision reprezintă o dobândă mascată care lezează interesul acestora şi disimulează un spor de dobândă.

Totodată, recurenţii arată că nivelul procentual al comisionului de acordare este deosebit de oneros şi deteriorează echilibrul contractual contrar principiului bunei credinţe instituit prin art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Chiar dacă se consideră că existenţa comisionului este justă, cuantumul său ar trebui să fie fix, iar nu proporţional cu creditul.

Referitor la comisionul de administrare recurenţii susţin că ar reprezenta perceperea unui tarif de două ori, întrucât şi dobânda s-ar plăti pentru aceleaşi servicii. De asemenea, consideră că instanţa de apel a concluzionat, în mod greşit că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, în domeniul protecţiei consumatorilor lucrurile stând altfel.

În contract nu se defineşte comisionul de administrare şi nici motivul pentru care este perceput, fiind nejustificat întrucât banca nu efectuează niciun serviciu în schimbul lui, ea încasând dobânda.

Recurenţii concluzionează în sensul că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Analiza trebuia făcută din perspectiva protecţiei consumatorului şi cu luarea în considerare a faptului că clauzele nu au fost negociate.

În ceea ce priveşte admiterea excepţiei tardivităţii apelului incident, recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de apel în mod eronat a admis această excepţie întrucât apelul incident a fost depus odată cu întâmpinarea, în conformitate cu dispoziţiile art. 471 C. proc. civ.

La data de 8 martie 2017, intimata - pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare şi recurs incident.

Prin întâmpinare, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi excepţia inadmisibilităţii criticilor privitoare la netemeinicia deciziei recurate, solicitând respingerea recursului reclamanţilor ca nul, iar în subsidiar ca inadmisibil sau nefondat.

Prin recursul incident formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. S.A. susţine, în esenţă, că instanţa de apel reţine în mod greşit pe de o parte că sancţiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze este nulitatea absolută, iar pe de altă parte că, din acest motiv, acţiunea formulată de recurenţi este imprescriptibilă.

O altă critică adusă deciziei recurate se referă la faptul că instanţa de apel a reţinut greşit că sancţiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv este nulitatea absolută, în realitate legiuitorul a stabilit o sancţiune sui generis, care constă în încetarea efectelor clauzelor constatate drept abuzive, efectul nefiind retroactiv, neputând fi afectate prestaţiile efectuate.

De asemenea, consideră că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că revine profesionistului obligaţia de a dovedi că dispoziţiile contractuale reclamante au fost negociate, precum şi caracterul neesenţial al comisioanelor de acordare şi de administrare.

Prin urmare, recurenta-pârâtă C. S.A. solicită admiterea recursului incident formulat împotriva unor considerente ale deciziei civile nr. 1933A din 19.10.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi modificarea hotărârii recurate prin înlocuirea acestor considerente cu propriile considerente ale instanţei de recurs în sensul celor învederate de recurenta- pârâtă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din camera de consiliu din 20.06.2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din camera de consiliu din 11.10.2018 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. raportat la art. 518, dar şi la art. 27 C. proc. civ., raportat la decizia nr. 52/18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018,

Prin încheierea din camera de consiliu din 11.11.2021 cauza a fost repusă pe rol urmare a soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate prin decizia nr. 426 din 17 iunie 2021 de către Curtea Constituţională şi s-a dispus completarea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, suplimentul la raport fiind comunicat către părţi şi s-a pus în vedere acestora că au posibilitatea să depună în scris un punct de vedere în termen de 10 zile de la data comunicării acestuia.

Prin încheierea din camera de consiliu din 10.02.2022, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanţi şi pârâtă, fiind acordat termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţa publică la 07.04.2022.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, a constatat că recursul principal al reclamanţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi au criticat prin recursul principal soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte cererea privind constatarea caracterului abuziv având ca obiect perceperea comisionului de acordare şi administrare.

În opinia acestora, soluţia privind respingerea acestei cereri este una greşită, raportat la conţinutul clauzelor contractuale şi la dispoziţiile legale interne şi comunitare, respectiv art. 1 alin. (1)-(3), art. 4 alin. (1)-(2), art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi jurisprudenţa CJUE, respectiv cauza Oceano Grupo Editori S.A..

Criticile urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurenţii-reclamanţi.

Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate susţinerile recurenţilor-reclamanţi în sensul că instanţa de apel a efectuat o examinare greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionului de acordare şi la comisionul de administrare.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a motivat în ceea ce priveşte modalitatea de redactare a clauzelor contestate referitoare la comisionul de administrare şi acordare că aceasta este neechivocă, fiind menţionat expres modul de determinare a sumelor datorate cu acest titlu, întinderea obligaţiei fiind cunoscută clar din momentul încheierii contractului chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate.

Înalta Curte reţine că, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată faptul că menţionarea în contract a obligaţiei de plată a comisionului de acordare şi administrare s-a făcut într-un limbaj clar şi inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existenţa obligaţiei de plată, a cuantumului datorat şi contraprestaţia băncii, dedusă din chiar denumirea comisioanelor, coroborată cu data exigibilităţii. De asemenea este certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, având în vedere că a fost perfectat contractul de credit. Prin urmare, nu este fondată critica recurenţilor în sensul că terminologia folosita nu este explicata in cuprinsul condiţiilor generale ale contractului, iar justificarea perceperii acestor comisioane nu este detaliata in contract.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la comisionul de acordare, argumentele recurenţilor au vizat lipsa de cauză juridică a clauzei în lipsa unei contraprestaţii a băncii, care să justifice perceperea acestuia şi nivelul acestuia deosebit de oneros.

Înalta Curte constată, în acord cu cele statuate de instanţa de apel, că perceperea unei sume de bani cu titlu de comision de acordare nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, această sumă fiind percepută de bancă ca preţ al serviciilor prestate.

Din denumirea acestuia se reţine că acesta este perceput pentru acordarea creditului, activitate care are caracter complex vizând diferite costuri şi resurse implicate de bancă. Prin urmare recurenţii-reclamanţi au cunoscut şi înţeles care este raţiunea perceperii lui, prin denumirea serviciului prestat şi anume acordarea creditului.

Caracterul clar şi inteligibil al clauzei nu este condiţionat de detalierea tuturor activităţilor prestate în cadrul serviciului de administrare credit, această sumă fiind percepută de bancă ca preţ al serviciilor prestate.

Pentru aceleaşi considerente, nici critica recurenţilor în sensul că este o clauză abuzivă cea privitoare la comisionul de acordare credit prin raportare la art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 şi nici aceea în sensul că este intr-o vădită disproporţie cuantumul comisionului de acordare faţă de serviciile pe care banca le acordă cu ocazia încheierii unui contract de credit, acest comision materializându-se in obţinerea de către banca a unui câştig injust, in detrimentul consumatorului, contrar principiului echităţii si bunei-credinţe, nu sunt întemeiate.

În ceea ce priveşte criticile privind caracterul adecvat al perceperii comisionului de acordare, Înalta Curte constată că procentul de 2,5% aplicabil la valoarea totală a creditului, rezultând un cuantum de 37,43 euro/lună, a fost cunoscut de reclamanţi de la momentul încheierii contractului de credit, aceştia fiind informaţi cu privire la toate elementele comisionului de acordare.

Caracterul nejustificat al preţului faţă de serviciile prestate nu a fost demonstrată, astfel încât serviciile suplimentare prestate de instituţia de credit nu intră sub incidenţa tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată neîntemeiate criticile formulate de recurenţii-reclamanţi în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la comisionul de administrare, argumentele recurenţilor au vizat lipsa de cauză juridică a clauzei în lipsa unei contraprestaţii a băncii determinate sau determinabile, care să justifice perceperea acestuia.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei menţionată este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, or, în condiţiile în care obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se cuantumul comisioanelor datorate şi scadenţa acestora, nu se poate considera ca reclamanţii au fost prejudiciaţi, aceştia fiind informaţi chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce le incumbă.

Prin urmare, în cauză, există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale. Valoarea comisioanelor, metoda de calcul şi data perceperii acestora rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestor comisioane în ceea ce îi priveşte.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Se reţine că acest comision are caracter clar, reclamanţii înţelegând raţiunea perceperii lui, prin denumirea serviciului prestat, nefiind necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă în cadrul serviciului de administrare credit.

Perceperea unei sume de bani cu titlu de comision de administrare nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel încât capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare este nefondat.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin raţiuni obiective, sunt percepute în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de consumatori care au avut reprezentarea acestor costuri şi faptul că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze.

Prin urmare, motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenţii-reclamanţi, se constată că acesta a fost invocat formal, fără a fi dezvoltate şi argumentate criticile subsumate acestui motiv.

În această situaţie, Înalta Curte nu poate proceda la efectuarea examenului de legalitate al deciziei recurate din această perspectivă.

În ceea ce priveşte criticile aduse soluţiei privind apelul incident, prin care s-a admis excepţia tardivităţii acestuia, recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de apel în mod eronat a admis această excepţie întrucât apelul incident a fost depus odată cu întâmpinarea, în conformitate cu dispoziţiile art. 471 C. proc. civ.

Înalta Curte, constată că prin încheierea de şedinţă din 22.06.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia tardivităţii apelului incident, constatând că atât depunerea întâmpinării cât şi a apelului incident a fost făcută cu depăşirea termenului imperativ de 15 zile prevăzut de art. 471 alin. (5) C. proc. civ.

Din procesul-verbal de comunicare a cererii de apel, a reieşit că recurenţilor-reclamanţi le-a fost comunicat apelul la 24.03.2017, iar termenul de 15 zile a început să curgă la acea dată şi s-a împlinit la 10.04.2017. Recurenţii au formulat întâmpinare şi apel incident la 28.04.2017, cu depăşirea termenului procedural.

În consecinţă, instanţa de apel a soluţionat corect această excepţie prin raportare la circumstanţele cauzei.

Cu privire la recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., Înalta Curte reţine următoarele considerente:

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea atacată nu este legală, întrucât instanţa de apel reţine în mod greşit pe de o parte că sancţiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze este nulitatea absolută, iar pe de altă parte că, din acest motiv, acţiunea formulată de recurenţi este imprescriptibilă.

Înalta Curte constată că, în realitate, criticile vizează soluţia instanţei de apel privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, situaţie faţă de care le va analiza din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la aplicarea greşită a dispoziţiilor incidente din Decretul nr. 167/1958.

În acest sens, Înalta Curte a procedat la recalificare, constatând că acestea reprezintă veritabile critici aduse soluţiei de respingerea a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ci nu pot fi încadrate în categoria considerentelor greşite ale hotărârii atacate.

Prin urmare, criticile pârâtei din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958 raportat la obiectul acţiunii sunt nefondate.

Cererea de faţă are ca obiect constatarea nulităţii absolute a unor clauze contractuale, fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 care privesc protecţia consumatorilor, norme cu caracter de ordine publică, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, dreptul la acţiune având caracter imprescriptibil.

De asemenea, se mai reţine că dreptul la acţiune având ca obiect restituirea sumelor percepute în temeiul unor clauze contractuale nule începe să curgă de la momentul constatării nulităţii absolute a respectivelor clauze, ci nu de la momentul efectuării plăţii, potrivit art. 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, în speţă devin aplicabile dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea unui act juridic putând fi invocată oricând.

În continuare, Înalta Curte urmează să analizeze criticile aduse de recurenta-pârâtă prin recursul incident, care vizează considerentele greşite privind reţinerea sancţiunii care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor.

Instanţa de recurs reţine că recurenţii-reclamanţi au solicitat restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare şi acordare, constatate abuzive.

Solicitarea a vizat restituirea sumelor percepute în baza clauzelor constatate abuzive, în temeiul principiului repunerii în situaţia anterioară, ca efect al constatării nulităţii clauzelor în discuţie.

Prin urmare, fundamentul juridic al acestui capăt de cerere este reprezentat de aplicarea prevederilor art. 6 din Directiva 93/13/CEE, transpuse în dreptul naţional prin art. 6 din Legea nr. 193/2000. Din această perspectivă, se cuvine subliniat că, prin Decizia preliminară din 21 decembrie 2016, pronunţată de CJUE în cauzele conexate C-154/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, C-307/15 Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) şi C-308/15 Banco Popular Espanol, S.A. împotriva Emilio Irles López, Teresa Torres Andreu, s-a statuat că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce priveşte consumatorul.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecinţă restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Astfel, obligaţia instanţei naţionale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privinţa aceloraşi sume. În fapt, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alin. (1) din această directivă intenţionează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conţinute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii" (paragrafele 61, 62, 63 din considerentele acestei decizii).

Caracterul imprescriptibil al acţiunii în constatare este întemeiat pe imprescriptibilitatea dreptului la acţiune, în sens procesual, întrucât prin intermediul acestei acţiuni se solicită ca instanţa să constate nulitatea absolută a unor clauze din contractul de credit, întemeiată pe dispoziţiile legale care privesc protecţia consumatorului, reglementate prin norme juridice de ordine publică.

În consecinţă, criticile sunt nefondate.

În ceea ce priveşte criticile vizând considerentele instanţei de apel cu privire la obligaţia profesionistului de a dovedi că dispoziţiile contractuale reclamate au fost negociate, Înalta Curte le apreciază nefondate.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss, în care s-au reţinut că "instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte şi în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În ce priveşte caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare, Înalta Curte reţine că acestea nu au fost negociate de părţile în litigiu, ci au avut un caracter preformulat.

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe ale clauzelor, instanţa reţine şi că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală şi efectivă a clauzei supusă discuţiei, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar ca şi celelalte clauze au fost tratate în acelaşi mod.

În ceea ce priveşte critica privind considerentele vizând caracterul neesenţial al comisioanelor de acordare şi administrare, se constată că şi aceasta este nefondată.

Instanţa de apel, a determinat, prioritar, în ce măsură sunt aplicabile comisionului de acordare şi administrare prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Această dispoziţie legală a preluat integral prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

În analizarea caracterului abuziv al clauzelor de acordare şi administrare din contract, instanţa de apel a avut în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care a statuat că se circumscriu noţiunii de obiectul principal al contractului, în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului, astfel cum s-a reţinut în cauza C-26/13 Kásler şi Káslerné Rábai vs. OTP Jelzalogbank Zrt.

Clauzele în discuţie nu pot fi asimilate obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestaţia esenţială a convenţiei de credit, ci de o prestaţie cu caracter accesoriu.

În concluzie, în mod corect s-a reţinut faptul că, comisioanele, deşi fac parte din costul total al creditului nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului, şi nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nrr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A., precum şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1933 A din 19 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1933 A din 19 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2022.