Bank Loses Consumer Appeal; Abusive Loan Clauses Null, Restitution Ordered Despite Full Performance

Şedinţa publică din data de 07 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10 decembrie 2014, sub numărul x/2014, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA. şi BBBBB. au chemat în judecată pârâta CCCCC., solicitând

- să constate caracterul abuziv al clauzelor din convenţiile de credit încheiate de reclamanţi, în calitate de consumatori, precum şi din actele adiţionale, aşa cum sunt acestea identificate în Anexa 1 coloana H la prezenta cerere, respectiv:

- I.1. clauza referitoare la comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare (clauză ce se regăseşte la pct. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale, art. 1, 2, 3 din actele adiţionale specificate în Anexa 1 coloana G);

- I.2. clauza care dă dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat, în situaţia în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte orice obligaţie din contract (regăsită în Convenţiile de credit la art. 8.1 lit. b), c) şi d) din Condiţiile Generale);

- ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv a clauzelor mai sus arătate, să se constate nulitatea absolută a acestora;

- să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule, cuantumul provizoriu al acestora fiind precizat în Anexa nr. 1 coloana i) la prezenta cerere, până la data sesizării instanţei, precum şi în continuare, până la momentul eliminării comisionului de risc/administrare;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7252 pronunţată la data de 18 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea precizată formulată de reclamanţii rămaşi în proces, respectiv EE., KK., LL., YY., ZZ., DDD., EEE., FFF., III., MMM., DDDD., IIII., JJJJ., LLLL., MMMM. şi XXXX., în contradictoriu cu pârâta CCCCC.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor din convenţiile de credit încheiate de reclamanţii rămaşi în proces, precum şi din Actele Adiţionale, referitoare la comisionul de risc, redenumit şi la declararea scadenţei anticipate a creditului.

A constatat nulitatea absolută a acestor clauze şi a dispus restituirea sumelor încasate cu acest titlu către reclamanţii rămaşi în proces EE., KK., LL., YY., ZZ., DDD., EEE., FFF., III., MMM., DDDD., IIII., JJJJ., LLLL., MMMM. şi XXXX..

A luat act de renunţările la judecată formulate de reclamanţii A. şi B., a redus cuantumul onorariului de avocat la suma de 7.000 RON şi a obligat pârâta la acest cuantum.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, la data de 7 aprilie 2017, pârâta DDDDD. S.A. (fostă CCCCC.).

Prin decizia civilă nr. 342/A pronunţată la data de 13 februarie 2018, în baza art. 463 C. proc. civ., instanţa de apel a luat act de renunţarea apelantei-pârâte DDDDD. S.A. la judecarea apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 7252/18.12.2015 în contradictoriu cu intimaţii - reclamanţi EE., KK., LL., DDD., EEE., III., LLLL., MMMM., XXXX., MMM., IIII. şi JJJJ..

A obligat apelanta-pârâtă la plata, către fiecare dintre intimaţii-reclamanţi EE., LL., EEE., XXXX. şi MMMM. a câte 545,88 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A admis apelul formulat de pârâta DDDDD. S.A. împotriva sentinţei civile mai sus menţionate, având ca obiect acţiune în constatare, în contradictoriu cu intimaţii - reclamanţi YY., ZZ., FFF. şi DDDD..

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţii YY., ZZ., FFF. şi DDDD., în contradictoriu cu pârâta DDDDD. S.A., ca nefondată.

A obligat intimaţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată astfel: YY. şi ZZ. - 220 RON, FFF. - 1294 RON, DDDD. - 282 RON.

Reclamanţii YY., ZZ., FFF. şi DDDD. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 342/A/13 februarie 2018.

Prin decizia 1987/15.10.2020, Înalta Curte a admis recursul formulat de reclamanţii YY., ZZ., FFF. şi DDDD., a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza curţii de apel spre rejudecarea apelului BT în contradictoriu cu aceşti reclamanţi.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 872/A din 18 mai 2021 a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă DDDDD. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7252/18.12.2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi YY., ZZ., FFF. şi DDDD. ca nefondat.

La data de 30 iunie 2021 (data poştei), pârâta DDDDD. S.A. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 872/A din 18 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 08 iulie 2021.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă arată că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este dată cu încălcarea, interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, a Directivei 13/93/CEE, motivul de nelegalitate invocat fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă invocă faptul că la data promovării acţiunii deduse judecăţii, raporturile contractuale dintre pârâtă şi reclamanţi au încetat prin executarea benevolă a prestaţiilor reciproce.

Raportat la această precizare, în temeiul dispoziţiilor art. 1167 alin. (2) C. civ., solicită să se constate că executarea voluntară ţine loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse de acel act.

În cauza dedusă judecăţii, contractul supus examinării nu mai era în fiinţă, situaţie în care nici clauzele cuprinse în acesta nu pot fi înlăturate sau modificate întrucât ele nu mai există.

Împrejurarea că dispoziţiile Legii nr. 193/2000 sunt aplicabile exclusiv contractelor aflate în curs de derulare rezultă din dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000.

Din punct de vedere procesual, recurenta susţine şi lipsa de interes a acţiunii, potrivit art. 33 din C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs se referă la greşita interpretare a instanţei de fond a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte anularea clauzei de la art. 5 lit. a) din convenţiile de credit.

În ceea ce priveşte clauzele privitoare la preţul contractului conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 acestea sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv.

De asemenea, solicită să se observe că şi condiţia exprimării în mod clar şi inteligibil a acestei clauze este îndeplinită.

Prin convenţiile de credit s-a stabilit un cuantum determinat al comisionului de risc, exprimat atât ca procent aplicat la soldul creditului, cât şi numeric, printr-o sumă evidenţiată distinct de graficul de rambursare, astfel încât reclamanţii au cunoscut care este întinderea exactă a obligaţiei de plată.

Consumatorilor nu le-a fost ascunsă existenţa sau cuantumul acestor comisioane, iar termenii utilizaţi pentru stipularea lor au fost clari, limpezi, accesibili, apţi de a fi înţeleşi.

Prin urmare, arată că cerinţele prevăzute la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt îndeplinite în speţă, în ceea ce priveşte excluderea clauzelor referitoare comisionul de risc de la controlul caracterului abuziv.

În ceea ce priveşte prezumţia negocierii, recurenta învederează faptul că reclamanţilor le incumba sarcina probei dovedirii aspectului vecin şi conex prezumţiei relative legale instituite de prevederile art. 4 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 193/2000, or, în cauza de faţă, reclamanţii nu au făcut dovada solicitării/tentativei de a pune în discuţie modificarea formei/conţinutului clauzelor contestate.

În cazul de faţă, faptul vecin şi conex existenţei/inexistenţei unei negocieri este oferta ori tentativa de negociere a clauzelor contractuale venită din partea consumatorului. Reclamanţii nu au dovedit şi nici măcar nu au susţinut existenţa unor tentative de negociere cu recurenta anterior încheierii contractului de credit.

În lipsa unei tentative de negociere a clauzelor contractuale venită din partea reclamanţilor, negocierea s-a limitat practic la oferta făcută de către pârâtă şi acceptată de reclamanţi.

Mai mult, dovada negocierii rezultă din analiza convenţiilor de credit deduse judecăţii, în sensul că nu toate convenţiile de credit au prevăzut acelaşi procent al comisionului de risc, acesta derivând de la o convenţie la alta.

În concluzie, clauza ce reglementează comisionul de risc nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Recurenta învederează instanţei faptul că Legea nr. 193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil al clauzelor contractuale, nu şi necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor, ori dobânzilor.

În ceea ce priveşte definirea riscului de credit, acesta este cel putin determinabilă având în vedere dispoziţiile art. 2 lit. g) din Norma nr. 17 din 18 decembrie 2003 şi care definesc riscul de credit.

Comisionul de risc este perceput pentru gestionarea şi a altor riscuri decât riscul de neplată, astfel, riscul de neexecutare a garanţiei, riscul de urmărire a garanţiei, riscul de depreciere a garanţiei, de neîncasare a valorii asigurării şi orice alte riscuri care există în legătură cu creditul acordat.

În continuare, recurenta prezintă criticile prin care susţine lipsa caracterului abuziv în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 8.1 lit. b).

Modul de formulare al acestei clauze este extrem de clar, părţile acceptând şi înţelegând să considere că obligaţiile asumate prin contractul de credit de către debitor sunt obligaţii esenţiale, care justifică declararea creditului scadent anticipat.

Rolul acestor clauze este de a pune în vedere cocontractantului obligaţiile pe care o parte le consideră esenţiale, prevenindu-l asupra importanţei executării acestora şi pentru a înlesni interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune problema caracterului esenţial al executării.

În ceea ce priveşte clauzele prevăzute la art. 8 lit. c) şi d) arată că raţiunea introducerii acestora a avut în vedere situaţiile în care împrumutatul se află în ipoteza în care rambursarea creditului devine imposibilă, situaţie care justifică interesul băncii de a declara scadent anticipat creditului, pentru a putea să recupereze sumele din garanţiile acordate.

Nu poate fi abuzivă o clauză care tinde să preîntâmpine nerespectarea obligaţiilor de către cealaltă parte contractuală.

Cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor aşa zise ca fiind abuzive, recurenta apreciază că acest capăt de cerere încalcă principiul libertăţii contractuale şi principiul forţei obligatorii a contractului, pentru că solicită instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata unor sume de bani ce au fost încasate în temeiul unui contract de credit valabil încheiat.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, cu consecinţa respingerii cererii reclamantei şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 20 august 2021, intimaţii-reclamanţi YY., ZZ., FFF., DDDD. au formulat întâmpinare, prin care pe cale de excepţie, au invocat nulitatea cererii de recurs raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 8 coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, potrivit dovezilor existente la dosar.

Pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 28.10.2021, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 10.02.2022, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, fiind admis în principiu recursul declarat, fiind acordat termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţa publică la 07.04.2022.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, a constatat că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentarea criticilor vizând greşita respingere a lipsei de interes, greşita interpretare a instanţei de apel în ceea ce priveşte anularea clauzei de la art. 5 lit. a) din convenţiile de credit şi a clauzelor de la art. 8.1 lit. b), c) şi d), precum şi admiterea capătului de cerere privind restituirea sumelor percepute în baza clauzelor aşa zise ca fiind abuzive.

Prima critică a recursului vizează greşita menţinere de către instanţa de apel a soluţiei instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei de interes, reclamanţii, în opinia recurentei-pârâte, nu ar mai putea solicita în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 să se constate existenţa unor clauze abuzive în contractul de credit, câtă vreme acesta nu se mai află în derulare, fiind încetat prin executarea benevolă a prestaţiilor.

În acest context, recurenta susţine, în esenţă, aplicarea greşită a prevederilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 şi art. 1167 alin. (2) C. civ.

Motivul de recurs invocat de către recurenta-pârâtă DDDDD. S.A., respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.

Se reţine că prin Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauzele conexate C-698/18 şi C-699/18, S.C. Raiffeisen Bank S.A. împotriva JB şi EEEEE. S.A. împotriva KC, obligatorie pentru instanţele naţionale, s-a statuat că "definiţia noţiunii de consumator care figurează la articolul 2 litera(b) din Directiva 93/13 nu conţine niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia şi încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecţia pe care i-o conferă această directivă" (pct. 71).

Având în vedere că sistemul de protecţie instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, în hotărârea amintită s-a statuat şi că "executarea contractului în discuţie nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situaţie de inferioritate. În aceste condiţii, limitarea protecţiei conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuţie, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitate a consumatorului de a se prevala de această protecţie, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecţie instituit de această directivă" (pct. 73).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a ajuns la concluzia că noţiunea de "consumator" care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că faptul că un contract este executat integral nu exclude ca o parte la acest contract să poată fi calificată drept "consumator", în sensul acestei dispoziţii.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în speţă, reclamanţii sunt consumatori şi au posibilitatea să solicite în temeiul Legii nr. 193/2000 constatarea existenţei unor clauze contractuale ca fiind abuzive, chiar şi în condiţiile în care contractul nu mai este în derulare.

Legislaţia privind protecţia consumatorilor reprezintă o legislaţie specială, a cărei aplicare trebuie subsumată situaţiilor în care se poate reţine o astfel de calitate (consumator), recurenta prevalându-se în mod greşit de aplicarea în cauză a prevederilor C. civ. din 1864, în locul celor prevăzute de Legea nr. 193/2000.

În acest context, se impune a se preciza că, în jurisprudenţa constantă a instanţelor române, inopozabilitatea clauzelor abuzive a fost asimilată regimului nulităţii absolute, efectul acesteia fiind restabilirea situaţiei anterioare, respectiv restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Altfel spus, cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel, natura juridică a acţiunii în constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractele încheiate cu consumatorii este identică naturii juridice a acţiunii în constatarea nulităţii absolute, acţiune care poate fi promovată oricând, independent de stadiul de derulare al contractului vizat.

Din această perspectivă este de necontestat că reclamanţii sunt îndrituiti să promoveze acţiunea dedusă judecăţii, chiar şi în condiţiile în care contractul nu mai este în derulare.

În consecinţă, soluţia instanţei de apel este legală, în acord cu regimul juridic al nulităţii absolute, fiind dată, totodată, cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente speţei şi regulilor de drept pe care s-a bazat soluţia.

A doua critică adusă deciziei recurate de către recurenta-pârâtă a constat în aplicarea greşită a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu referire la faptul că nu se poate face o analiză a clauzei privitoare la comisioane pretins abuzivă, deoarece criticile vizează în realitate preţul contractului, clauza fiind redactată în mod clar şi inteligibil.

Instanţa de recurs reţine că în privinţa contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 363/2007, art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu prevedea această clauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv, deci contractul încheiat cu reclamanţii Kiss şi contractul cu FFF. poate face pe deplin obiectul analizei instanţei din perspectiva comisionului de risc.

În ceea ce priveşte contractele încheiate în anul 2008, pretinsa aplicare a acestei excluderi este contrazisă de decizia CJUE în cauza Kasler, în condiţiile în care raţiunea admiterii acestui capăt al cererii a avut în vedere lipsa unei fundamentări a perceperii comisionului şi nu valoarea acestuia.

Aşa cum s-a statuat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea din data de 26 februarie 2015, pronunţată în cauza C-143/13 Bogdan Matei, FFFFF. împotriva României, domeniul de aplicare exact al noţiunilor de "obiect principal" şi "preţ", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noţiunii "costul total al creditului" pentru consumatori, "întrucât articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 prevede o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziţiei respective trebuie să i se dea o interpretare strictă" (par. 49).

Totodată, instanţa europeană a statuat că acele clauze contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului" (par. 54); că "cea de-a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu priveşte decât caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat" (par. 55); "clauzele referitoare la contraprestaţia datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra preţului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, aşadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepţia chestiunii dacă valoarea contraprestaţiei sau a preţului prevăzut în contract este adecvată faţă de serviciul furnizat în schimb de creditor" (par. 56).

Prin raportare la aceste interpretări obligatorii desprinse din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene rezultă că pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 trebuie să fie vorba de clauze contractuale care se asociază obiectului principal al contractului, în sensul de prestaţie esenţială care caracterizează contractul de credit, ori de o clauză care vizează caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei stabilite faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora.

În privinţa clauzei care reglementează comisionul de risc, deşi aceasta face parte din costul total al creditului, nu poate fi totuşi asimilat obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestaţia esenţială a convenţiei de credit, ci de o prestaţie cu caracter accesoriu. Prestaţia esenţială şi, consecutiv, obiectul principal al contractului de credit, este reprezentată de suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinţei capitalului. Comisioanele, deşi parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nefiind vorba de prestaţii care caracterizează un contract de credit.

De asemenea, clauza privind comisionul de risc nu poate fi inclusă nici în cea de a doua categorie de excluderi la care se referă a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, deoarece recurenţii-reclamanţi susţin lipsa unei fundamentări a perceperii comisionului, aşa încât nu se pune problema caracterului adecvat al comisionului de acestuia.

În consecinţă, nu se poate exclude de plano analiza caracterului abuziv al clauzelor din contractele încheiate în anul 2008, în mod legal, prima instanţă, verificând în concret, dacă clauzele sunt abuzive în sensul CJUE.

Cu privire la aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurenta a susţinut că este îndeplinită cerinţa privind redactarea clauzei privind comisionul de risc într-un limbaj clar şi inteligibil.

Din această perspectivă, instanţa de recurs notează că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul naţional dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Instanţa de recurs reţine că prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul naţional prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE se instituie cerinţa de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, verificarea efectuată de instanţa de apel în privinţa clauzei care reglementează comisionul de risc este corectă.

Instanţa de recurs reţine, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunţată, că instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de risc şi a reţinut, contrar susţinerii recurentei-pârâte, că există suficiente criterii care demonstrează lipsa unei veritabile negocieri a clauzei şi lipsa fundamentului perceperii acestui comision sau destinaţia sa.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu- se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de risc şi a reţinut că această clauză creează un dezechilibru juridic.

Astfel, obligaţia consumatorilor la plata lunară a unei sume, iniţial sub umbrela comisionului de risc, şi ulterior prin redenumirea acestuia în comision de administrare, nu este susţinută de prestarea niciunui serviciu de către pârâtă, potrivit afirmaţiilor acesteia, acest comision fiind stabilit pentru acoperirea riscului de nerambursare a creditului, risc de neexecutare garanţie, risc de urmărire a garanţiei, risc de depreciere/pierdere a garanţiei, de neîncasare a valorii asigurării, riscul de credit, riscul de poziţie, riscul valutar, riscul operaţional. Or, la momentul încheierii contractelor de credit şi a actelor adiţionale, pârâta trebuia să explice, clar, detaliat, ce înţelege să acopere prin acest comision.

Nu vor fi reţinute criticile recurentei privind justificarea acestui comision întemeiat pe Norma BNR nr. 17/2003, întrucât pârâta trebuia să detalieze exact ce riscuri sunt acoperite de această clauză, atât timp cât această normă stabileşte doar ce măsuri este obligată să ia o instituţie de credit pentru a contracara multitudinea de riscuri definite de aceasta.

De altfel, riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii reglementate prin contract, iar prin introducerea comisionului de risc, se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei credinţe.

În raport de considerentele expuse, instanţa de recurs reţine că sunt nefondate criticile formulate referitoare la comisionul de risc.

În ceea ce priveşte criticile privind caracterul abuziv al clauzelor pe care le conţine art. 8.1 lit. b), c), d) privind declararea scadenţei anticipate, în mod corect a reţinut instanţa de apel că sunt încălcate dispoziţiile legale, clauza privind declararea anticipată a creditului având caracter abuziv.

Privitor la clauzele contractuale care permit băncii să declare scadenţa anticipată a creditului aflată la art. 8.1 lit. b), c), d), recurenta-pârâtă a susţinut că nu se poate reţine caracterul abuziv al acesteia având în vedere lipsa dezechilibrului semnificativ pe care l-au creat aceste clauze între drepturile băncii şi obligaţiile contractantei.

În legătură cu constatarea caracterului abuziv al acestei clauze instanţa de apel a constatat că, pârâta are dreptul să declare creditul scadent anticipat în caz de neîndeplinire de către reclamanţi a oricărei obligaţii, din orice motiv, ca atare prin clauzele inserate la art. 8.1 pârâta a stabilit un drept de a declara scadenţa în mod unilateral.

Din analiza acestor clauze rezultă că dreptul băncii este unul discreţionar, având în vedere că pârâta are dreptul să declare creditul scadent anticipat în caz de neîndeplinire de către reclamanţi a oricărei obligaţii, din orice motiv, respectiv din motive considerate justificate în propria sa opinie.

Ultima critică adusă deciziei recurate se referă la admiterea capătului de cerere privind repunerea în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor constatate nule.

Astfel, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale atrage constatarea nulităţii absolute a acestora, cu efect retroactiv, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară semnării convenţiei de credit, prin restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive.

În jurisprudenţa constantă a instanţelor române, inopozabilitatea clauzelor abuzive a fost asimilată regimului nulităţii absolute, efectul acesteia fiind restabilirea situaţiei anterioare, respectiv restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

În consecinţă, soluţia instanţei de apel este legală, în acord cu regimul juridic al nulităţii absolute.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că decizia recurată este la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă DDDDD. S.A. împotriva deciziei civile nr. 872/A din 18 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimaţilor-reclamanţi YY., FFF. şi DDDD. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestora, în sensul obligării recurentei-pârâte DDDDD. S.A. la plata sumei de 585,58 RON pentru fiecare dintre intimaţii-reclamanţi, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă DDDDD. S.A. împotriva deciziei civile nr. 872/A din 18 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante YY., ZZ., FFF. şi DDDD..

Obligă recurenta-pârâtă DDDDD. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în valoare de câte 585,58 RON pentru fiecare dintre intimaţii-reclamanţi YY., FFF. şi DDDD..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2022.