Insurance indemnity: prescription start triggered by loss file closure and exclusive effect of contractual exclusion clauses

Şedinţa publică din data de 1 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, la data de 23 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., Ghilad a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi S.C. D.E.-IMI S.R.L., Timişoara, solicitând instanţei: în principal, obligarea pârâtei B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 226.600 RON (echivalentul sumei de 50.000 Euro calculat la cursul valutar din data de 23.06.2016), reprezentând indemnizaţia de asigurare datorată, în temeiul art. 2208 alin. (1) C. civ., raportat la art. 1530 C. civ. în subsidiar, în măsura în care se va aprecia că nu sunt întrunite condiţiile pentru obligarea pârâtei B. la plata despăgubirii, obligarea pârâtei S.C. D.E.-IMI S.R.L., la plata către reclamantă a sumei de 226.600 RON (echivalentul sumei de 50.000 Euro calculat la cursul valutar din data de 23.06.2016), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, în temeiul art. 1350 C. civ. cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Pârâta S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând în principal, respingerea acesteia. Pârâta a înţeles să invoce excepţia prescripţiei extinctive.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 526/2019 din 05.06.2019, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta S.C. B. S.A., prin întâmpinare; a admis în parte acţiunea formulată reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A. şi S.C. D.E.-IMI S.R.L., astfel cum a fost modificată prin cererea adiţională; a obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata sumei de 226.600 de RON către reclamantă, cu titlu de indemnizaţie de asigurare; a obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata sumei de 14.779 de RON către reclamantă, proporţional cu pretenţiile admise, şi a respins în rest acţiunea formulată de reclamantă; a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă S.C. D.E.-IMI S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., şi a obligat reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. la plata către pârâta-reclamantă S.C. D.E.-IMI S.R.L. a sumei de 10807,85 de RON cu titlu de debit principal, precum şi la plata sumei de 10807,85 de RON cu titlu de penalităţi de întârziere datorate până la data de 19.07.2016; a obligat reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 1185,79 de RON către pârâta-reclamantă S.C. D.E.-IMI S.R.L. cu titlu de cheltuieli de judecată, proporţional cu pretenţiile admise.

3. Soluţia instanţei de apel

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 109/A din 26 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a respins apelurile declarate de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 526/05.06.2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2016.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, pârâta B. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate în privinţa apelului promovat de către S.C. B. S.A. şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, în scopul de a se stabili cu exactitate care este riscul asigurat pretins a se fi produs; cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Întrucât s-a executat deja hotărârea pronunţată în apel, recurenta-pârâtă a cerut ca, în situaţia în care se va admite recursul, să se dispună şi întoarcerea executării, în temeiul art. 723 şi urm. din C. proc. civ.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- pârâtă a criticat soluţia instanţei de apel ca neîntemeiată, sens în care, a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

Prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Instanţa a omis să se pronunţe asupra unui motiv de apel, lipsind astfel apelanta de eficienţa căii de atac, câtă vreme a analizat selectiv argumentele de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii atacate, fapt de natură să conducă la nulitatea hotărârii, conform art. 175 raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În acest sens, s-a arătat că apelul formulat în cauză de S.C. B. S.A. cuprindea trei motive, iar motivul al treilea avea trei subdiviziuni:

"3. Obligarea B. la plata despăgubirii s-a făcut cu încălcarea clauzelor contractuale, iar instanţa nu a motivat înlăturarea apărărilor făcute pe parcursul procesului şi în cadrul dezbaterilor pe fond".

a. Nu a fost dovedit niciunul dintre riscurile asigurate prevăzute de art. 3 din Clauza adiţională "Acoperire suplimentară pentru bunuri păstrate în incinte frigorifice".

b. În speţă, este incidentă o clauză de excludere de la despăgubire prevăzută de art. 4.2 pct. i) din Clauza adiţională "Acoperire suplimentară pentru bunuri păstrate în incinte frigorifice".

4.2. Riscuri excluse (i) căderea accidentală a alimentării cu energie electrică care nu depăşeşte 30 de minute consecutive

c. De asemenea, nu se acordă despăgubiri pentru daunele produse ca urmare a uzurii agregatelor frigorifice (4.2. Riscuri excluse pct. iii) . Instanţa de apel nu a analizat motivul de apel 3a, în condiţiile în care riscul asigurat este elementul declanşator al răspunderii asigurătorului.

Prin urmare, recurenta a apreciat că instanţa de judecată trebuia să cerceteze această chestiune, înainte de a analiza clauzele de excludere invocate.

Hotărârea pronunţată cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Când analizează clauza de excludere invocată de B. (căderea accidentală a alimentării cu energie electrică care nu depăşeşte 30 de minute consecutive), instanţa a arătat că nu s-a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între căderile sporadice de tensiune şi modificarea temperaturii în depozitul frigorific, de aşa natură încât să ducă la creşterea temperaturii peste limita admisă pentru ca butaşii să pornească în vegetaţie.

Mai apoi, când se referă la probele administrate în cauză, instanţa a reţinut că:

"creşterea temperaturii peste cele -4 grade C stipulate în contract s-a datorat cel puţin unuia dintre cazurile enumerate la art. 3 din clauza adiţională, constând în: ... căderea accidentală a alimentării cu energie electrică din reţeaua publică ...".

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a art. 2.501 şi art. 2.527 din C. civ. în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Instanţa de apel a menţinut, în mod greşit, soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că potrivit contractului de asigurare (art. 10.10 din condiţiile generale de asigurare) despăgubirea se achită în termen de 15 zile de la data încheierii instrumentării dosarului de daună şi că prescripţia nu a început să curgă anterior formulării acţiunii, întrucât, în speţă, nu a fost încheiată instrumentarea dosarului de daună.

În opinia recurentei-pârâte, acest raţionament este absurd şi induce ideea că părţile contractului de asigurare ar putea eluda legea în privinţa caracterului prescriptibil al drepturilor de creanţă rezultate dintr-un asemenea contract, atât asiguratul, cât şi asigurătorul şi terţul beneficiar având posibilitatea să împiedice începerea curgerii termenului de prescripţie prin împiedicarea finalizării dosarului de daună.

Or, prevederile art. 2.501 din C. civ. stabilesc, în mod expres, că drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. Art. 2.527 din C. civ. care conţine prevederi speciale în materia asigurărilor nu menţionează că dreptul la acţiune în asigurări ar fi exclus de la incidenţa prescripţiei şi, prin urmare, acest articol nu derogă de la art. 2.501 C. civ., ceea ce înseamnă că dreptul la acţiune în materie de asigurări este supus prescripţiei.

Orice interpretare s-ar da legii şi contractelor de asigurare trebuie să ţină seama de faptul că drepturile născute în temeiul unui contract de asigurare sunt prescriptibile.

De asemenea, recurenta a menţionat că nu este în spiritul legii ca interpretarea unui contract de asigurare să fie făcută în sensul de a determina indirect concluzia că dreptul la acţiune este imprescriptibil sau că modul în care curge prescripţia poate fi influenţat în mod arbitrar de una dintre părţile contractante.

Potrivit raţionamentului instanţei de apel, în acest dosar, începutul prescripţiei ar fi putut fi determinat de asigurător, prin emiterea unei adrese de închidere a dosarului de daună.

Or, existenţa dreptului de creanţă al reclamantei nu depindea de emiterea vreunei adrese de către asigurător, astfel încât respectiva adresă nu putea avea o înrâurire asupra cursului prescripţiei.

Dreptul de creanţă al reclamantei exista - cel puţin ipotetic - în virtutea contractelor încheiate - contractul de depozit şi contractul de asigurare, iar reclamanta avea posibilitatea să formuleze acţiunea în justiţie independent de soluţia dată de asigurător asupra dosarului de daună, aşa cum s-a şi întâmplat.

De altfel, încă din data de 19 martie 2014 (adresa nr. x), reclamanta s-a adresat asiguratului, solicitând "repararea prejudiciului produs prin achitarea contravalorii mărfii", ceea ce denotă că avea cunoştinţă de existenţa şi de întinderea prejudiciului.

Dacă s-ar adopta raţionamentul instanţei ar insemna că obligaţia B. de a plati despăgubirea nu a devenit scadentă pentru că, potrivit art. 2.527 C. civ. coroborat cu art. 10.10 din condiţiile de asigurare, despăgubirea se achită în 15 zile de la finalizarea dosarului de daună. Cum, dosarul de daună nu a fost finalizat, nu au început să curgă cele 15 zile.

Faţă de momentul producerii evenimentului (când erau cunoscute toate elementele necesare pentru formularea unei acţiuni), termenul de prescripţie a fost depăşit cu 3 luni, timp în care nu s-a întâmplat nimic care să justifice ideea de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei.

În concluzie, interpretarea dată de instanţă clauzei prevăzute de art. 10.10 din condiţiile de asigurare coroborate cu art. 2.527 C. civ. contravine literei şi spiritului normelor privind prescripţia extinctivă şi a dus la pronunţarea unei soluţii greşite asupra excepţiei invocate de B..

Recurenta a mai susţinut că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 1.270 şi art. 2.214 C. civ., art. 2.19 din Condiţiile generale de asigurare şi art. 3-4 din Clauza adiţională "Acoperire suplimentară pentru bunuri păstrate în incinte frigorifice" (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În primul rând, s-a arătat că toate aceste aspecte au fost invocate la fond printr-o adresă depusă la termenul din 28 martie 2017, fiind dezvoltate, pe larg, în cuprinsul notelor scrise.

Fiind vorba despre o acţiune în răspundere contractuală, actul care reglementează răspunderea părţilor este contractul de asigurare, iar instanţa era ţinută să soluţioneze cauza în conformitate cu dispoziţiile acestui contract.

Prin urmare, nu are niciun temei argumentul instanţei, potrivit căruia societatea de asigurare nu a invocat excluderile de la art. 4 din clauza adiţională prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe.

Chiar dacă s-ar presupune că pârâta S.C. B. S.A. nu şi-a formulat nicio apărare în acest dosar, instanţa nu era îndreptăţită, din acest motiv, să ignore conţinutul contractului de asigurare şi să dea satisfacţie reclamantei în pofida clauzelor contractuale.

În opinia recurentei, greşita înţelegere a noţiunii de risc asigurat a condus la încălcarea clauzelor contractuale şi, din cauza neînţelegerii noţiunii de risc asigurat, astfel cum este reglementată prin contractul dedus judecăţii, instanţa nu s-a concentrat asupra acestei chestiuni, considerând că riscul asigurat este paguba produsă în patrimoniul reclamantei, paguba care există, fără îndoială.

Recurenta din prezenta cauză nu înţelege să critice existenţa pagubei, ci faptul că nu s-a făcut dovada producerii uneia dintre cele 4 situaţii care reprezintă riscurile asigurate. Riscul asigurat poate fi privit la modul general - oricare dintre evenimentele desemnate în contract, dar şi în mod specific - acel eveniment care a produs prejudiciul într-un anumit moment.

Pe cale de consecinţă, pentru a pronunţa o hotărâre temeinică, instanţa trebuia să stabilească existenţa acestui eveniment unic.

Or, în cauză, nu a fost determinat un eveniment unic dintre cele patru situaţii, ci s-a stabilit că oricare dintre acestea putea fi cauza creşterii temperaturii.

Raportul de expertiză în specialitatea instalaţii, întrucât nu avea argumente solide pentru a indica o situaţie anume dintre cele 4, le-a menţionat pe toate ca posibile şi încă într-o manieră neconvingătoare la nivel argumentativ.

Importanţa stabilirii evenimentului exact care s-a produs este evidentă cu atât mai mult cu cât unele dintre riscurile asigurate de la art. 3 din Clauza adiţională au corespondent în excluderile menţionate la art. 4.2. din aceeaşi clauză, excluderea fiind o situaţie care ar putea constitui risc acoperit dacă nu ar fi exclusă.

Recurenta a apreciat că maniera în care sunt analizate în hotărâre chestiunea riscului asigurat coroborată cu aceea a excluderilor vădeşte o lipsă totală de preocupare pentru aflarea adevărului şi pentru respectarea literei şi spiritului contractului.

În ceea ce priveşte excluderea referitoare la uzura agregatelor frigorifice (4.2. Riscuri excluse pct. iii), contrar susţinerilor instanţei care arată că nu s-a făcut dovada acestei situaţii, la dosar exista raportul de inspecţie întocmit de S.C. C. S.R.L., societate specializată în echipamente frigorifice.

Situaţia concretă a instalaţiei constatată în anul 2014 de firma C. S.R.L. conduce la concluzia că evenimentul din 18 martie 2014 nu a fost un accident, o împrejurare neprevăzută, dintre cele enumerate în condiţiile de asigurare, ci o consecinţă firească a deficienţelor constructive ale depozitului frigorific, care se încadrează perfect în excluderea amintită.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 15 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Intimata-pârâtă S.C. DE IMI S.R.L. a depus punct de vedere, în scris, la raport.

Prin încheierea de la 11 februarie 2021, constatând că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.., recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen la 1 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept invocat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile formulate de recurenta- reclamantă sunt subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critici ce se găsesc a fi nefondate.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din examinarea modului în care instanţa de apel a analizat apelul pârâtei, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor acesteia, că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la expunerea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, astfel că nu se poate reţine o nemotivare sau o motivare necorespunzătoare a acesteia.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, se constată că instanţa de apel a făcut o evaluare proprie a situaţiei de fapt deduse judecăţii, argumentând judicios soluţia sa, în cuprinsul deciziei recurate regăsindu-se toate aspectele invocate în cererile de apel, care au fost examinate, aspect ce se desprinde din expunerea raţionamentului pe care se fundamentează soluţia adoptată.

Astfel, considerentele hotărârii atacate se circumscriu obligaţiei legale de motivare, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., chiar dacă instanţa de apel a răspuns, prin argumente comune, anumitor critici.

Înalta Curte subliniază că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului impune instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanţei revenindu-i obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conţinutul lor, influenţează soluţia.

Faţă de aceste considerente, se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea hotărârii recurate permiţând verificarea conformităţii acesteia cu susţinerile părţilor.

Motivul de recurs prevăzut în art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. vizează ipoteze variate: nemotivare, motivare insuficientă sau motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii, recurentul oprindu-se la teza nemotivării respectiv a motivării contradictorii. În principal, recurenta critică modalitatea în care instanţa a interpretat probatoriile administrate în cauză.

Contrar afirmaţiei recurentei, hotărârea este motivată, argumentarea acesteia fiind logică, clară, coerentă şi în acord cu prevederile legale aplicabile speţei.

În analiza deciziei recurate, se constată că instanţa de fond a argumentat soluţia pronunţată şi cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., care reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti şi cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, motivarea hotărârii reprezentând o garanţie procesuală esenţială, întrucât instanţa de fond a expus argumentele de fapt şi de drept care au determinat deznodământul judiciar în cauza dedusă judecăţii, hotărârea conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac.

În cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate nu se regăsesc considerente contradictorii ori străine de pricină, cum nefondat susţine recurenta- pârâtă, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei.

Prin urmare, este nefondată această critică de nelegalitate.

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., de asemenea, invocat de recurenta-pârâtă, se observă că aceasta susţine că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra unui motiv de apel, lipsind, astfel, apelanta de eficienţa căii de atac, câtă vreme a analizat selectiv argumentele de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii atacate, fapt care, susţine aceasta, este de natură să conducă la nulitatea hotărârii, conform art. 175, raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În susţinere, se arată că prin hotărârea pronunţată nu este analizat motivul de apel 3a, în condiţiile în care riscul asigurat este elementul declanşator al răspunderii asigurătorului şi instanţa trebuia să se aplece în primul rând acestei chestiuni.

Or, toate aceste aspecte depăşesc, în realitate, motivul de nelegalitate invocat şi principiul procedural considerat a fi încălcat, criticile formulate de recurentă constituind, în realitate, o cenzurare a temeiniciei hotărârii curţii de apel sub aspectul interpretării probelor şi lămuririi situaţiei de fapt, critici car sunt incompatibile cu stadiul procedural al verificării existenţei motivelor de nulitate a hotărârii, raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Mai mult, aşa cum s-a arătat mai sus, nu este fondat nici motivul de recurs invocat prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.., prin circumstanţierea căruia recurenta- pârâtă invocă acest motiv de recurs, încât, o dată în plus, se găseşte a fi nefondat.

Nu sunt fondate nici criticile recurentei- pârâte referitoare la încălcarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile, corespunzător motivului de nelegalitate invocat prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei- pârâte care vizează modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prin raportare la dispoziţiile art. 2501 şi art. 2527 C. civ., sunt susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din a cărui perspectivă va fi realizată examinarea legalităţii deciziei atacate, după cum urmează:

Despăgubirile solicitate de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. Ghilad sunt urmarea producerii riscului asigurat prin poliţa de asigurare seria x nr. x/23.08.2013, având ca obiect bunurile refrigerate şi congelate, depozitate în spaţiul care a făcut obiectul contractului de depozit nr. x/28.01.2014.

Aşa fiind, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanţă, evaluabil în bani şi, ca atare, are natură patrimonială.

Drepturile patrimoniale, cum este şi cel de creanţă valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive, sens în care este incident art. 2500 C. civ. potrivit căruia dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege şi art. 2501 alin. (1) C. civ. conform căruia dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, este supus prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

Termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor în materia asigurărilor, care însoţesc drepturi subiective civile de creanţă, cum este şi acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, este termenul special de prescripţie, de 2 ani, prevăzut de art. 2519 alin. (1) C. civ., potrivit cu care:

"Termenul de prescripţie de 2 ani (1) Dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani.".

Conform art. 2527 C. civ., cu denumirea marginală "Dreptul la acţiunea în materia asigurărilor", dispoziţie legală avută în vedere în mod corect de către instanţa de apel în soluţionarea cauzei, "Art. 2.527 - În cazul asigurării contractuale, prescripţia începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.".

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 10.10 din Condiţiile generale de asigurare, părţile au stabilit că despăgubirea va fi plătită în termen de 15 zile de la data încheierii instrumentării dosarului de daună.

Ţinând cont că pentru efectuarea despăgubirii era necesară încheierea instrumentării dosarului de daună, aşa cum contractual părţile au stabilit, în mod întemeiat instanţa de apel a apreciat că societatea asigurătoare trebuia să facă plata în 15 zile lucrătoare de acest moment.

Cum acţiunea formulată de reclamantă a fost înregistrată la data de 23 iunie 2016, rezultă cu evidenţă că cererea acesteia de despăgubire nu este prescrisă, fiind formulată în interiorul termenului de 2 ani prevăzut de art. 2527, raportat la art. 2519 alin. (1) C. civ., termen care, de altfel, nici nu începuse să curgă, căci, aşa cum însăşi recurenta- pârâtă recunoaşte şi prin recurs, dosarul de daună nu a fost finalizat, deci, nu au început să curgă cele 15 zile.

Astfel, motivele de recurs învederate de către recurenta-pârâtă în ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune sunt nefondate, interpretarea dată de instanţa de apel clauzei de la art. 10.10 din Condiţiile generale de asigurare şi celor prevăzute de art. 2501 şi art. 2527 C. civ. fiind corectă şi legală.

Susţinerea recurentei-pârâte că raţionamentul instanţei de apel este absurd şi induce ideea că părţile contractului de asigurare ar putea eluda legea în privinţa caracterului prescriptibil al drepturilor de creanţă rezultate dintr-un asemenea contract, atât asiguratul, cât si asigurătorul şi terţul beneficiar având posibilitatea să împiedice începerea curgerii termenului de prescripţie prin împiedicarea finalizării dosarului de daună, este total greşită.

Interpretarea instanţei de apel şi modul în care a făcut aplicarea prevederilor legale mai sus-arătate împrejurărilor concrete ale speţei este vădit corectă, şi în niciun caz nu s-ar putea deduce ideea pretinsă de recurentă; caracterul prescriptibil al acţiunii nu este înlăturat, după cum tot în mod legal şi cu respectarea convenţiei părţilor instanţa a reţinut momentul începerii termenului de prescripţie ca fiind determinat de momentul finalizării dosarului de daună.

Momentul de la care începe să curgă un termen de prescripţie, ori caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al dreptului la acţiunea în materia asigurărilor, sunt chestiuni diferite, cu regim juridic diferit, care nu se confundă, cum eronat încearcă să pretindă recurenta că ar fi procedat instanţa de apel, critica acesteia fiind nefondată.

În fine, în ce priveşte ultima critică din recurs, prin care se reproşează instanţei de apel că au fost greşit aplicate art. 1.270 si art. 2.214 noul C. civ., art. 2.19 din Condiţiile generale de asigurare st art. 3 - 4 din Clauza adiţionala "Acoperire suplimentară pentru bunuri păstrate in incinte frigorifice", Înalta Curte constată, de asemenea, că este nefondată.

În primul rând, dincolo de faptul că instanţa de apel reţine, mai întâi, într-adevăr, faptul că incidenţa acestor situaţii nu a fost invocată pe calea întâmpinării formulate în faţa primei instanţe, este de reţinut, totuşi, că aceasta le-a analizat, şi a răspuns tuturor argumentelor prezentate, neputându-se susţine că această reţinere a instanţei nu are niciun temei, cum nefondat pretinde recurenta.

Mai departe, instanţa de apel răspunde amplu problemelor de drept pe fondul cererii de apel formulate de pârâta B., cu trimitere expresă şi detaliată la prevederile contractului de asigurare încheiat între părţi, căruia i-a dat semnificaţia de lege a părţilor, iară nu a fost ignorat, cum greşit susţine recurenta, conform considerentelor explicate pe larg în cuprinsul paginilor 21 şi 22 din hotărâre.

Împrejurarea că instanţa de apel, din interpretarea clauzelor contractului de asigurare a ajuns la o soluţie care nu este pe placul recurentei, nu înseamnă că "a dat satisfacţie reclamantei, în pofida clauzelor contractuale", asemenea interpretare proprie a recurentei-pârâte nefiind nici juridic formulată, cu atât mai mult din perspectiva unei critici de nelegalitate, prin care se susţine greşita aplicare a unor prevederi din C. civ., ori a condiţiilor de asigurare şi clauzei adiţionale la acestea.

În ceea ce priveşte noţiunea de risc asigurat, nu se poate reproşa instanţei de apel înţelegerea greşită a acestei noţiuni, cum, iarăşi, susţine recurenta-pârâtă, şi nici nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi confundat noţiunea riscului asigurat, cu noţiunea pagubei. Instanţa de apel explică foarte pe larg evenimentele ce constituie "riscuri asigurate", cu trimitere, evident, la cele stipulate prin contractul de asigurare, şi corect reţine că producerea riscului asigurat s-a datorat cel puţin unuia dintre cazurile enumerate la art. 3 din Clauza Adiţională.

A analiza ceea ce critică, în realitate, recurenta-pârâtă prin acest ultim motiv de recurs, şi anume, nu existenţa pagubei, ci faptul că nu s-a făcut dovada producerii uneia dintre cele 4 situaţii care reprezintă riscurile asigurate acoperite de B., înseamnă a reanaliza probatoriul şi situaţia de fapt, lucru nepermis, în această cale extraordinară de atac.

Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o critică de netemeinicie a deciziei atacate, întrucât presupune reevaluarea probelor administrate şi a situaţiei de fapt deduse judecăţii, ce nu poate fi supusă cenzurii în recurs, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora, se poate cere casarea unor hotărâri numai pentru motive de nelegalitate. Iar, în acest context, Înalta Curte reaminteşte că verificarea legalităţii deciziei recurate, prin prisma modului de interpretare a probelor administrate în cauză este exclusă în considerarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că argumentele recurentei-pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că instanţa de apel a aplicat corect prevederile incidente, motiv pentru care urmează a fi înlăturate.

Înalta Curte constată că, în mod judicios, instanţa de apel a apreciat că se impune respingerea apelului pârâtei, fiind dezvoltat raţionamentul în baza căruia s-a ajuns la această concluzie, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la soluţia pronunţată, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, care nu sunt contradictorii, hotărârea astfel pronunţată nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere soluţia de respingere a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. şi reţinând că în cauză s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată, fiind astfel îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită cererea formulată de către intimata-reclamantă, de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.000 RON.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 109/A din 26 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta- pârâtă să plătească intimatei- reclamante S.C. A. S.R.L. suma de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2021.